RECEPȚIE s. f. I. 1. luare în primire a unui material, a unei lucrări pe baza unor verificări calitative; recepționare (1). 2. captare de unde sonore sau electromagnetice; recepționer (2). 3. proces neuropsihic constând în formarea unor imagini prin detectarea, captarea și codificarea la nivelul analizatorilor a informațiilor primite. II. 1. reuniune, banchet, primire cu caracter festiv. ♦ ~ diplomatică = reuniune organizată, în țara de reședință, de o misiune diplomatică cu ocazia sărbătoririi zilei naționale. 2. faptul de a primi un membru într-o societate (academică). ♦ discurs de ~ = discurs de admitere ca membru la Academie. 3. serviciu de primire și cazare a voiajorilor într-un hotel. (< fr. réception, lat. receptio)

RECEPȚIE, recepții, s. f. 1. Operație de luare în primire a unui material sau a unei lucrări, pe baza verificării lor cantitative și calitative. Serviciu într-o întreprindere hotelieră care are evidența persoanelor aflate în hotel, face repartizarea în camere a solicitatorilor etc. 2. (Tehn.) Primire a unei anumite forme de energie pentru a o transforma în altă formă de energie. 3. Reuniune, banchet cu caracter festiv (în cercurile oficiale). 4. (Înv.) Primire, întâmpinare (cu caracter ceremonios) a unui oaspete. 5. Faptul de a primi sau de a fi primit ca membru într-o societate, într-un for științific (academic). ◊ Discurs de recepție = discurs rostit într-o ședință solemnă de către un membru nou ales al unei academii. – Din fr. réception, lat. receptio.

ACADEMIC, -Ă, academici, -e, adj. 1. Care ține de academie, care se referă la academie, Discurs academic = discurs ținut sau destinat a fi ținut în forul unei academii. Discursul academic a cărui schiță mi-ai citit-o deunăzi... mi s-a părut mult prea doct și interesant spre a nu-mi lăsa grija de a împlini oarecare lacune. ODOBESCU, S. II 309. Titlu academic = diplomă obținută într-o școală superioară, de grad universitar. 2. Distins, solemn. Stil academic.

DISCURS (< fr. discours; lat. discursus, de la discurere, a alerga încoace și încolo) 1 Expunere orală sau în scris a unei teme în fața unui auditoriu, cu scopul de a-l convinge, a-l emoționa, a obține adeziunea acestuia în sprijinul tezei dezvoltate de orator. Discursul implică un auditor neunitar, ceea ce impune oratorului o adaptare simultană la diferitele categorii de indivizi cărora el se adresează, pentru ca discursul să fie intr-adevăr persuasiv, convingător. După specificul lor și împrejurările în care sînt rostite, după scopul urmărit, discursurile care, după vechile retorici și poetice, erau înglobate într-un gen literar aparte – genul retoric – se încadrează în elocința politică, care cuprinde toate discursurile cu caracter politic, ca discursurile rostite în parlamente, adunări politice, mesajele (v.) șefilor de state, răspunsurile la mesaje, interpelările, cuvîntările în cadrul forurilor naționale (ex. Marea Adunare Națională) sau internaționale etc; elocința academică [discursul de recepție, răspuns la discursul de recepție (v.), discursul de deschidere sau închidere a unui congres, colocviu etc.]; elocința juridică sau elocința baroului (rechizitoriul, pledoaria, concluziile, raportul, consultația (v.); elocința militară [proclamațiile (v.) conducătorilor, ordinele de zi]. Retorica aristotelică și vechile retorici grupau discursurile în trei genuri: genul demonstrativ, genul deliberativ și genul juridic, clasificare perimată însă astăzi. Supus unor canoane referitoare la părțile-i componente – exordiu, propoziție, narațiune, argumentare sau confirmare, respingere, perorație (v.) canoane ce astăzi nu mai au rigiditatea și caracterul de lege din trecut, discursul totuși impune anumite cerințe de fond și de formă. Cercetările mai noi în acest domeniu includ și alte forme de discurs ca: discursul literar, care implică o reprezentare imaginară a evenimentelor; discursul teatral, în care autorul este absent, fiecare scenă este încredințată unui personaj, iar intervenția autorului apare în decupajul piesei; discursul cinematografic, în care este folosit montajul, acesta impunînd privirii spectacolului o ordine, o durată, un ritm. Toate contribuie la efectul fundamental al funcției retorice: concentrarea atenției asupra mesajului. 2 Termen sinonim cu cuvîntare sau cuvînt. 3 Denumirea unor lucrări scrise în care se tratează o temă științifică, literară (ca Discours sur la méthode de Descartes, Discours sur lhistoire universelle de Bossuet).

DISCURS ACADEMIC (< fr. discours académique) Specie a elocinței academice, discurs cu conținut literar, științific, filozofic, rostit în cadrul Academiei sau al unei societăți literare. Forme ale discursului academic: Discursul de recepție (v.) sau Elogiul academic, Răspuns la discursul de recepție (v.).

DISCURS DE RECEPȚIE (< fr. discours de réception) Specie a elocvenței academice, discurs rostit de noul ales al unui for academic sau științific, în care ține să-și exprime mulțumirea sa de a face parte din forul respectiv, dezvoltînd apoi un subiect de specialitate sau mai adesea, făcînd elogiul predecesorului; de unde și denumirea de elogiu academic. Subiectul discursului de recepție poate fi însă luat și din domenii diferite (ex. discursul lui M. Sadoveanu despre poezia populară; discursul lui L. Blaga, în care face elogiul satului românesc). Ex. În discursul său de recepție la Academie în 1923, M. Sadoveanu, vorbind despre poezia populară, spunea: „Poporul este părintele meu literar. În popor se află panteonul meu literar, simplu și rustic, fără podoabe, ca natura, însă măreț ca și dînsa...”

DISERTAȚIE (< fr. dissertation < lat. dissertatio din dissertare, a discuta) 1 Formă a discursului academic și a compoziției literare, care constă, ca și conferința, în amănunțita și erudita expunere orală sau scrisă a unei probleme științifice, literare, artistice, sociale etc. Spre deosebire de conferință, ea implică un public omogen (ex. membrii aceleiași societăți). Uneledisertații scrise sînt destinate lecturii și nu expunerii orale (ex. Disertație pentru începutul limbii românești și Disertație pentru literatura cea veche a românilor de la sfîrșitul operei lui Petru Maior Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda 1812). În proză, mai rar în versuri (ex. Lart poétique de Boileau), disertația cere o temeinică stăpinire a subiectului, o expunere clară, metodică și convingătoare, un stil atrăgător, precum și respectarea cerințelor generale ale compoziției. Tonul folosit poate fi grav, ca în disertațiile științifice, satiric sau umoristic (ex. Bacilul lui Koch de G. Topîrceanu), polemic etc. 2 Exercițiu avînd ca obiect dezvoltarea orală în fața clasei a unei teme de către elevi, studenți, în vederea deprinderii acestora cu o expunere orală, cursivă și logică.

DIVIZIUNE (< fr. division < lat. divisio, împărțire) Diviziunea constă în împărțirea discursului în mai multe puncte pe care oratorul și le propune a le trata. Diviziunea se cere a fi întreagă, distinctă, progresivă, concisă, simplă și firească ; întreagă, prin cuprinderea subiectului discursului în toată amploarea lui; distinctă, evitîndu-se întrepătrunderea părților; concisă, bazată pe o expunere cît mai scurtă cu putință; simplă, urmare a neaglomerării diviziunilor și subdiviziunilor; firească, ea izvorînd din fondul însuși al discursului. Diviziunea se impune în discursurile de mai mare întindere. Nu este necesară, de exemplu, în discursurile scurte sau în discursurile în care oratorul nu dezvoltă decît o singură idee întrevăzută sub un singur aspect, ca și în anumite discursuri academice, în care oratorul, adresîndu-se unui auditoriu aparte, caută a-l cruța de detalii aride. Ex. de diviziune care întrunește toate aceste calități este aceea a lui Bossuet din discursul său despre justiție: „Justițiatrebuiesă fie atașată regulilor, altminteri ea este inegală în atitudinea ei; ea trebuie să cunoască adevărul și falsul în faptele ce-i sînt expuse, altminteri ea este oarbă în exercițiul ei; în sfîrșit, ea trebuie uneori să se mlădieze și să lase un locșor indulgenței, altminteri este excesivă și de neîndurat în asprimile ei. Statornicia o întărește în regule, prudența o luminează în acțiuni, bunătatea o ajută să îndure mizeriile și slăbiciunile; astfel prima o susține, a doua o aduce la îndeplinire, a treia o temperează; toate trei o fac perfectă și desăvîrșită prin ajutorul lor.” Multele diviziuni și subdiviziuni sînt evitate, ele putînd duce adesea la confuzie.

EXORDIU (< lat. exordium, început) Începutul unui discurs, denumit și proemium, principium, iar în franceză prologue. Sinonim cu introducere, prefață la o carte. În exordiu, oratorul caută să atragă atenția auditoriului, prin enunțarea, în cîteva cuvinte, a obiectului discursuluiț său și urmărind să cîștige bunăvoința celor ce-l ascultă, de unde și denumirea latină de captatio benevolentiae. În exordiu sînt cuprinse: exordiul propriu-zis, propunerea, diviziunea, prin care se arată punctele cele mai însemnate ale tezei. Scurtimea, simplitatea, lipsa de afectare, precum și lipsa de disproporție față de celelalte părți ale discursului constituie principalele cerințe ale exordiului. El poate fi: simplu sau temperat, solemn, insinuant și vehement sau ex abrupto. Exordiul simplu este folosit în împrejurări obișnuite, cînd nu este cazul tratării unui subiect prea important. Frecvent în elocința juridică, el se caracterizează printr-o sumară și clară expunere a subiectului, pe cîtă vreme, cel solemn, folosit de obicei în discursurile funebre, se distinge prin gravitatea tonului, a elogierii oamenilor de seamă. Un exemplu de exordiu solemn îl aflam în cuvintul introductiv al lui M. Kogălniceanu la deschiderea cursului de istorie națională. Ex. „După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimica nu este mai interesant, mai măreț, mai vrednic de luarea noastră aminte, decît Istoria. Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiți, este adevărata povestire și înfățișare a întîmplărilor neamului omenesc, ea este rezultatul vîrstelor și a experienței... Dacă istoria îndeobște, adică a neamului omenesc, este așa de interesantă în rezultatele sale, cu cît mai mult trebuie să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut ziua? Inima mi se bate, cînd aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; da, domnilor mei! Și nu mă rușinez a vă zice că acești bărbați pentru mine sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Anibal, decît Cezar; aceștia sînt eroii lumii, în loc că cei dintîi sînt eroii patriei mele...” (M. KOGĂLNICEANU, Cuvînt introductiv la cursul de istorie națională – rostit în 24 noiembrie 1848) Exordiul insinuant constă în a dispune favorabil auditoriul, a-i îndepărta reticențele, a slăbi argumentele adversarului. Spre deosebire de exordiul insinuant, exordiul ex abrupto, folosit în împrejurări în care auditoriul este dornic să-l audă pe orator intrînd în temă, se caracterizează printr-o bruscă dezvoltare a subiectului. Ex. clasic îl constituie începutul primei Catilinare de Cicero. „Pînă cînd în sfirșit vei abuza, Catiliria, de răbdarea noastră? cîtă vreme chiar nebunia asta a ta își va bate joc de noi? pînă unde se va întinde neînfricata-ți îndrăzneală? Nu te-au mișcat oare nici paza de noapte a Palatinului, nici străjile orașului, nici teama de popor, nici adunarea tuturor acestor oameni buni, nici acest loc foarte întărit în care se ține senatul, nici chipurile și privirile acestora?” În, elocința modernă, discursurile care necesită un exordiu mai dezvoltat sînt discursurile academice și discursurile funebre. În genul demonstrativ însă, el poate lipsi.

LECȚIE PUBLICĂ (< lat. lectio, de la legere, a citi și publicus, public) Formă a discursului academic, lecția publică este în fond o conferință, cu deosebire că face parte dintr-o serie de subiecte cu legătură între ele (ex. lecțiile publice în cadrul Universității populare sau prelegerile cursurilor din învățământul superior). De exemplu: Prelegeri de estetică ale lui M. Ralea, cuprinzînd cursurile de la universitatea din Iași și din București între 1927 – 1944, în care au fost prezentate probleme de estetică generală și de estetică aplicată.

*ACADEMIC adj. De academie, de felul unei academii, ce aparține unei academii: discurs ~; societate ~ă; între ei se încinse o înaltă desbatere ~ă despre crimă și cauzele ei (CAR.) ; 📖 📝 stil ~, stil solemn, uneori și cu înțeles pejorativ, stil după regule prea învechite, rece, fără viață ; 🖋 diplomă ~ă, din partea unei școale superioare ¶ ¶ contr. NEACADEMIC [fr.].

ELOCINȚĂ, ELOCVENȚĂ (< fr. éloquence < lat. eloquentia, de la loquor-i, a vorbi) Arta, talentul de a vorbi frumos, de a transmite altora gîndurile și sentimentele sale prin intermediul cuvîntului. Elocința este un talent natural de a convinge, iar în retorică arta de a vorbi frumos. Deși Quintilian spune: „Poeta nascitur, orator fit” (Poetul se naște, oratorul se formează), elocința este totuși un dar și poate căpăta strălucire printr-o educație aleasă. În Grecia, ea apare din cele mai vechi timpuri, jucînd un rol important în viața socială a poporului. Pericles, Demostene, Eschine au ridicat elocința pe cele mai înalte culmi. Nici la romani ea nu a fost mai puțin cultivată și mai lipsită de valoare (ex. Cicero). Retoricienii deosebesc cinci genuri principale de elocință: elocința de amvon, elocința tribunei, elocința militară, elocința baroului sau juridică, elocința academică. Acestea aparțin elocinței vorbite, căreia i se adaugă și elocința scrisă, între elocința scrisă și cea vorbită, între un discurs și o carte, fiind însă o mare deosebire. Oratorului i se cere o voce plăcută, gesturi adecvate exprimării orale a ideilor, însușirea de a atrage auditoriul, putîndu-se trece cu vederea unele neglijențe stilistice și chiar compoziționale, pe cîtă vreme, față de forma scrisă, exigența e cu mult mai mare.