COLORATURĂ, coloraturi, s. f. 1. Manieră de interpretare vocală care dă posibilitatea interpretului să-și afirme virtuozitatea tehnică, executând cadențe, triluri etc. ◊ Soprană de coloratură = soprană cu extensiune în registrul acut care cântă în această manieră. 2. (Rar) Bogăție de culori; colorit. – Din fr. coloratura.

COLORATURĂ s.f. 1. Efect muzical produs prin introducerea într-o melodie a unor pasaje grele din punct de vedere tehnic (rulade, triluri etc.), care sunt executate cu vocea. ◊ Soprană de coloratură = soprană care poate executa astfel de pasaje. 2. (Rar) Bogăție de culori; colorit. [< germ. Koloratur].

CRISTOFOREANU, Florica (1887-1960. n. Rîmnicu Sărat), sopran română. Voce de mare întindere (roluri de coloratură, soprană lejeră și dramatică, mezzosoprană). A cîntat pe scena Scalei din Milano.

COLORATURĂ, coloraturi, s. f. 1. Ornamentație virtuoză a liniei melodice vocale (în operă). ◊ Soprană de coloratură = soprană cu un registru acut extins. 2. (Rar) Bogăție de culori; colorit. – Din it. coloratura.

COLORATURĂ, coloraturi, s. f. 1. (Muz.) înfrumusețare a unei melodii cu pasaje grele din punct de vedere tehnic (cadențe, rulade, triluri etc.). Arii de coloratură. ◊ Soprană de coloratură = soprană care execută cu ușurință astfel de pasaje. 2. (Rar) Bogăție de culori; colorit.

SOPRAN², -Ă, soprani, -e, s. m. și f. Femeie sau copil cu voce de sopran; ◊ Soprană de coloratură v. coloratură.

CÎNTĂREȚ. Subst. Cîntăreț, cîntător (înv.), bard, menestrel, rapsod, trubadur, truver, minnesinger; țîrcovnic, cantor (reg.), psalt, dascăl, diac (reg.). Cîntăreț, privighetoare (fig.), interpret, artist; corist; solist; primadonă. Doinar (pop.), doinaș (pop.), doinitor; dizeur; cupletist; șansonetist; șanteză (înv.). Vedetă, stea (fig.), divă. Canto. Voce. Registru. Timbru. Solo. Duo. Sopran; altist; tenor; bariton; bas; soprană de coloratură; contraltă; mezzosoprană. Adj. Cîntător; doinitor. Vb. A cînta, a interpreta, a intona, a doini, a zice (pop.), a hori (pop.); a fredona; a murmura (un cîntec); a vocaliza, a face vocalize. V. artă, artist; muzicant, poet.

SACK [zak], Erna (1898-1972), soprană germană de coloratură. Supranumită „privighetoarea germană”.

GALLI-CURCI, Amelita (1882-1963), soprană italiană de coloratură. A cântat pe marile scene ale lumii roluri lirice din repertoriul italian („Boema”, „Traviata”).

MESPLÉ, Mady (pe numele adevărat Magdeleine M.) (n. 1931), soprană franceză de coloratură. Repertoriu liric („Rigoletto”, „Lakmé”, „BĂrbierul din Sevilla”, „Povestirile lui Hoffmann”, „Flautul fermecat”, „Lucia di Lammermoor”). reputată pentru precizia intonației și registrul supraacut.

PONS, Alice Joséphine, zisă Lily (1898-1976), soprană franceză de coloratură. Naturalizată americană (1931). A debutat în Franța; carieră excepțională (1931-1940) pe scena Metropolitan Opera din New York. Roluri în opere transpuse pe ecran („Lucia di Lammermoor”).

IANCULESCU, Magda (1929-1995), soprană română. Prof. univ. la București. Carieră internațională. Manieră rafinată de interpretare. Inițial roluri de coloratură („Lucia di Lammermoor”, „Rigoletto”, „Lakmé”), apoi de soprană dramatică („Tosca”, „Aida”); a făcut parte din distribuția de aur a operei „Bărbierul din Sevilla”.

coloratură sf [At: MAIORESCU, CR. I, 171 / Pl: ~ri / E: ger Koloratur] 1 (Rar) Bogăție de culori. 2 Manieră de interpretare vocală care dă posibilitate interpretului să-și afirme virtuozitatea tehnică, executând cadențe, triluri etc. 3 (Îs) Soprană de ~ Soprană cu extensiune în registrul acut care cântă în coloratură (2).

SILLS [silz], Beverly (pe numele adevărat Belle Silberman (1929-2007), soprană americană. Considerată una dintre cele mai mari voci de coloratură a sec. Carieră de mare succes pe marile scene ale lumii, în peste 50 de opere (Bellini, Donizetti, Masanet, Mozart, Rossini, Verdi). Roluri în opere transpuse pe marele ecran. După retragerea de pe scenă (1979) conduce New York City Opera.

COLORATURĂ s. f. 1. manieră de interpretare vocală care permite interpretului să-și afirme virtuozitatea tehnică, executând rulade, triluri etc. ♦ soprană de ~ = soprană care interpretează în această manieră. 2. bogăție de culori; colorit. (<germ. Koloratur, it. coloratura)

CALLAS, Maria (pseud. Mariei Kalogeropoulos) (1923-1977, n. New York), soprană americană de origine greacă. Voce de mare întindere. Repertoriu vast, de la coloratură la roluri dramatice („Norma” și „Puritanii” de Bellini, „Traviata” de Verdi, „Lucia di Lammermour” de Donizetti ș.a.). A cînta pe scena Scalie din Milano și la Metropolitan Opera din New York.

COLORATURĂ ~i f. 1) muz. Virtuozitate tehnică în interpretarea vocală, manifestată prin triluri, rulade și cadențe. ◊ Soprană de ~ soprană care execută ușor și liber piese conținând triluri, cadențe etc. 2) Varietate de culori. 3) Aspect particular de culoare. ~ a pielii. /<it. coloratura

DAL MONTE, Toti (pseud. Antoniettei Meneghelli) (1893-1975), soprană italiană. A făcut parte din ansamblul teatrului „La Scala” din Milano. Roluri lirice și de coloratură din repertoriul tradițional.

LIND, Jenny (1820-1867), soprană suedeză. Stabilită în Marea Britanie (1856). Supranumită „privighetoarea suedeză”. Voce remarcabilă prin puritate, cu o întindere excepțională de trei octave, care a consacrat-o în roluri dramatice și de coloratură (în opere de Puccini, Verdi, Bellini, Donizetti și Meyerbeer).

HORNE [ho:rn], Marylin (n. 1934), mezzo-soprană americană. Unul dintre marile personalități ale perioadei „după Callas”. A debutat ca soprană, dar a abordat (o vreme) principalele roluri de operă de mezzo-sopranî, până la cele de contralto („Trubadurul”, „Aida” de Verdi; „Orfeu” de Gluck și „Paiațe” de Leoncavallo). Premiul Rossini (1982) pentru maniera sa de interpretare. Apreciată pentru perfecțiunea coloraturii, triluri și bogăția ornamenticii. Celebru duet feminin cu Joan Sutherland. Memorii.

voce (it. voce; fr. voix; germ. Stimme; engl. voice; rus. golos). 1. Ansamblul sunetelor emise de om datorită unei energii sonore create la nivelul aparatului fonator. Organele participante la actul fonației sunt: plămânii, diafragma, traheea, laringele, glota, corzile vocale, cavitatea laringo-bucală și cea nazală. Motorul este respirația. V. cântată este rezultatul a două forțe asociate și integrate: cea musculară-laringeană și cea aeriană, respiratorie. Sediul fonației* este în laringe. Trecând prin laringe, curentul de aer ieșit din plămâni, sub presiune, este debitat „în valuri” succesive, punând în vibrație* corzile vocale care delimitează deschiderea glotei. Teoria clasică susținea că v. este realizată de vibrația corzilor vocale sub efectul respirației și de mușchii laringeali ajutători. Teoriile moderne stabilesc că vibrația corzilor vocale este un act neuro-muscular, comandat exclusiv de influxul motor al creierului și, deci geneza vibrațiilor corzilor vocale este una cerebrală (Husson, 1950). Presiunea subglotică nu modifică înălțimea* sunetului, ci reglează intensitatea*. Aerul ieșit prin glotă și supus variațiilor de presiune în cavitatea faringo-bucală constituie v. propriu-zisă. După configurația cavității, v. ia un timbru* vocalic, adică apare sub forma unei anumite vocale. Consoanele se formează în câteva puncte strangulate ale cavității. Amplificarea sunetului astfel emis se produce în rezonatori (cutia toracică și cutia craniană). În funcție de calitatea vibrațiilor corzilor și de sediul rezonanței, teoria clasică considera trei registre (I) (de piept, de falset*, de cap) iar teoria modernă două, eliminând falsetul. Diferența între v. vorbită și cea cântată este foarte mare, din punct de vedere al presiunii subglotice, al numărului de foni* și ca solicitare a centrilor nervoși ce comandă (la nivelul subcortical vorbirea, la nivel cortical cântul). De aceea cântul creează un complex de senzații vibratorii intense care pot fi controlate; întrate în conștiință, aceste senzații devin schema corporală vocală a cântărețului și, în funcție de ea, se stabilesc caracteristicile tehnicii sale vocale. Acesta este scopul educației, al învățării tehnicii vocale. Tehnica vocală tinde să facă controlabil și conștient actul fonator, să sensibilizeze subiectul la calitatea emisiei, să creeze reacții voluntare adaptate la cerințele frumuseții vocale: precizie a sunetului, puritate, penetranță, egalitate pe toată întinderea, conține poza de glas, dezvoltarea respirației, a agilității, perfecționarea dicției și interpretarea muzicală. ♦ Întinderea și timbrul specific al unei v. sunt date de lungimea corzilor și de caractere anatomo-fiziologice și neurohormonale determinate. Timbrul este fizionomia personală a fiecărei v., nedefinibil, indescriptibil și nerepetabil. O tehnică bună îl pune în valoare. În funcție de extensie și timbru, v. se împart după schema: V. feminine: soprana (1) (do-mi₃), V. bărbătești: tenor (1) (Si-do₂), bariton (I, 1) (La₁-la), bas (I, 1) (Do₁-mi). În funcție de exigențele repertoriului liric, tipurile fundamentale s-au divizat în tipuri secundare (numeroase, cu granițe fluide și denumiri variate). Cităm câteva: s. acută (legeră, de coloratură*), lirică, dram., spinto; mezzosopr. dramatică; c. a. falcon, dugazon; t. leger, liric, dram., eroic, de mezzo carattere; bar. liric, verdian, dram. Spiel-bar; b. cantabil, profund etc. Arta cântului are o istorie străveche. Grecii și romanii cunoșteau termeni tehnici, aveau pedagogi (fonascus*) și acordau atenție culturii v. în vederea cântului, teatrului și oratoriei. Dificultățile muzicii liturgice medievale dovedesc stăpânirea artei vocale (evident, după alte canoane estetice – ca de ex. v. nevibrată). O dată cu apariția operei* în sec. 17 se dezvoltă bel-canto (v. canto), care explorează toate posibilitățile v., codificându-le. Sec. 19 preia această moștenire, adusă de Rossini la culmi – dar transformă idealul estetic al belcantoului prin poetizarea lui (Bellini, Donizetti) și apoi înlocuirea lui cu ideea expresivității și veridicității dram. (Verdi, Puccini), punând pe primul plan cerințele declamației (Wagner, Debussy, Musorgski), ceea ce impune schimbarea metodelor de cânt, amplificarea volumului v. și renunțarea la hedonismul belcantoului. Sec. 20 extinde până la extreme zona vocalului, incluzând forme de expresie și sonorități nebănuite (Berg, Schönberg, Stravinski, Nono etc.). 2. (în polif. și în armonia clasică) Partea care revine unui interpret (sau partide (1)) având un sens complet și oarecum independent, dar și dependent de structura multivocală*. Pornind de la discantus* și duplum (v. motet), cele 2 v. ale polif. vocale din sec. 12 – până la forma renascentistă la cinci v. principale (cantus*, altus, contraltus, tenor (3), bassus) sau până la muzica fr. din sec. 16-18 (desus – 1 și 1 – haute-contre, taille, concordant, basse-taille și basse-contre – v. bas (I, 2)) terminologia ca și componența propriu-zisă a formațiilor s-a schimbat permanent, îmbogățindu-se prin divizări și adăugiri. În polif. vocală timpurie, denumirea v. nu a corespuns, până în sec. 17, cu întinderea lor fiziologică. În sec. 18-19 s-a stabilit structura devenită clasică a formației pe patru v. (s., a., t. și b.). 3. Partea scrisă, reprezentând o v. (2), extrasă dintr-o partitură de cor* sau de orchestră*. Sin.: partidă (2); știmă.

PATTI, Adelina (pe numele adevărat Adela Juana Maria P.) (1843-1919), soprană italiană. A debutat la 16 ani, la New York, în „Lucia di Lammermoor” de G. Donizetti. Carieră îndelungată, celebră în întreaga lume. Voce cu extindere extrem de amplă, agilitate a vocalizelor, timbru excelând prin bogăție și claritate, emisie de o egalitate perfectă. Roluri de coloratură și dramatice („Aida”, Cherubino din „Nunta lui Figaro”, Zerline din „Don Juan”, Margareta din „Faust”). A cântat și la București (1885) în spectacole organizate și conduse de G. Stephănescu. Retrasă de pe scenă în 1889, a continuat să dea concerte în teatrul său particular din Anglia până în 1914. Prima cântăreață de la care s-au păstrat discuri. Membru post-mortem al Acad. (1990).

coloratură (< lat. color, „culoare”), decorarea unei linii melodice vocale cu pasaje de virtuozitate (game*, triluri, salturi, sunete în staccato* etc.). În sec. 16, procedeul era comun practicii vocale și celei instr. Se încetățenește, invadând opera* it. (sec. 17-18), mai ales în aria (1) de bravură, cu scopul de a evidenția virtuozitatea cântăreților. La început c. era improvizată* de interpret; la Mozart, Rossini este în întregime notată; Weber și Verdi o mai folosesc caracteriologic; Wagner o elimină. Azi e reluată cu sensuri expresive noi (Lulu de Berg, operele lui R. Strauss etc.). Sin.: ruladă; echiv. it.: canto fiorito; canto colorato. V.: bel-canto; soprană; vocaliză.