ABSOLVENȚĂ S. f. Terminarea unui ciclu de învățămînt după care urmează examenele pentru primirea diplomei; absolvire. Certificat de absolvență.

CERTIFICA, certific, vb. I. Tranz. A dovedi, a confirma, a întări (printr-un act, printr-o semnătură) autenticitatea, exactitatea, valabilitatea unui lucru. Școala certifică absolvirea cursurilor.

ABSOLUTORIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

ABSOLUTORIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. (Jur.) Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. (Înv.) Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

*absolutóriŭ, -ie adj. (lat. absolutorius). De absoluțiune, de achitare, de ĭertare: scrisoare absolutorie. S. n. Trans. Sec. 19 (după germ. absolutorium, lat. absolutorium, medicament suveran). Certificat de absolvire.

*certificát n., pl. e (mlat. certificatum). Atestat, adeverință, înscris care întărește un fapt: certificat de absolvire a liceuluĭ. – (La școalele care eliberează „diplome”, certificatele se daŭ elevilor maĭ slabĭ.

ABSOLUTORIU, -IE, absolutorii, adj., s. n. 1. Adj. (Jur.) Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. (Livr.) Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

ADEVERI, adeveresc, vb. IV. 1. Tranz. A confirma justețea, exactitatea unui fapt. Certificat adeverind absolvirea unei școli. E lucru adeverit că... ♦ A întări, a susține. Adeveriră cu toții jalba ce un medelnicer, Ștefanache, dedese la Poartă în contra domnului. BĂLCESCU, O. I 71. 2. Refl. A se dovedi ca adevărat, a se confirma; a se împlini, a se realiza. Ce mai zici? Adeveritu-s-au vorbele mele? CREANGĂ, P. 229. Poveștile din ziua de astăzi s-adeveresc cîteodată. ALECSANDRI, T. 1433. – Variantă: (învechit și popular) adevăra, adeverez (TEODORESCU, P. P. 100, TEODORESCU, P. P. 81), vb. I.

CERTIFICAT, certificate, s. n. Act oficial prin care se certifică ceva; (învechit) atestat. V. dovadă. Certificat de absolvire. ▭ Am fost la doctor și-am scos certificat. STANCU, D. 259. ◊ Certificat de bună-purtare v. b u n.

absolutoriu, ~ie [At: MAIORESCU, CR. II, 133 / Pl: ~ii / E: lat absolutorius, ger Absolutorium] 1 a (înv) Care atestă terminarea studiilor. 2 sn (Trs; liv) Certificat de absolvire a unei școli superioare.

ABSOLUTORIU, -IE adj. Care absolvă, iartă un delict, un păcat etc. // s.n. Certificat, adeverință de absolvire a unei școli superioare. [Pron. -riu. / cf. lat. absolutorius, fr. absolutoire, germ. Absolutorium].

testimóniu, testimonii, s.n. (arh.) Act, document doveditor, certificat; adeverință (de absolvire a cursurilor de pregătire destinate dascălilor): „Dascălul (…) era prevăzut cu testimoniu și decret de dascăl (eliberat la data de 25 octombrie 1881)” (Câmpeanu, 2016: 40). – Din lat. testimonium „mărturie, dovadă” (Scriban, Șăineanu, DEX).

*atestát n., pl. e (d. a atesta; germ. attestat). Certificat, adeverință: atestat de absolvirea școaleĭ primare.