scarpă, scarpe, s.f. (reg.) 1. (mai ales la pl.) pantof femeiesc ușor, cu broderii, care se purta în trecut; condur; papuc de damă. 2. încălțăminte veche, scâlciată; papuc uzat târșâit. 3. (în forma: șcarp) bocanc de munte. 4. (înv.) suprafață înclinată; taluz de pământ, de pietriș, de zidărie care mărginește terasamentele, exploatările miniere, șanțurile, cursurile de apă. 5. plantație de protecție pe marginea unei căi ferate. 6. (în formele: șcarp, șcarpăn) terasament (în rambleu) de cale ferată. 7. (în formele: șcarp, șcarpă) vale de râu; făgaș. 8. (în forma: șcarpă) prăpastie.

ÎNCĂLȚĂMINTE. Subst. Încălțăminte, încălțări (înv. și reg.); încălțăminte de vară, încălțăminte de iarnă; încălțăminte bărbătească, încălțăminte de femei (de damă), încălțăminte de copii; încălțăminte de casă. Papuc, papucel (dim.), papucaș, tîrlici, cipici, bușmachiu (înv. și reg.). Sandală, săndăluță (dim.), espadrilă, crepidă (ant.), galenți, saboți; teniși, bascheți. Opincă, opincuță (dim.). Pantof, pantofior (dim.); pantof de damă; condur (înv.), conduraș (dim.), cipic (înv.), imineu (înv.). Gheată, ghetuță (dim.), botină (reg.), ciuboțică (reg.), ghetră, tuzluc (înv.), bocanci de schi, bocanci de munte. Cizmă, cizmuliță (dim.), meși, ciubotă (reg.), călțun (înv., pop.), pîslar, scroambă (reg.), irmizea (pop.), botfor (reg.). Galoș, șoșon. Încălțător. Pantofărie, cizmărie. Pantofar, cizmar. Adj. Încălțat; desculț, descălțat, desculțat (reg.). Vb. A (se) încălța; a (se) descălța, a (se) desculța (reg.). V. îmbrăcare, îmbrăcăminte.

scarpă sf [At: (a. 1824) IORGA S. D., XXI, 203 / V: (reg) scarp sm, șcarp smn, șc~, șcarpăn^[1] sn / Pl: ~pe / E: it scarpa] 1 (Mol; Buc; mpl) Pantof de damă ușor, de obicei împodobit cu broderii, care se purta în trecut Si: condur² (1). 2 Papuc¹ (de damă). 3 (Reg) Încălțăminte veche, scâlciată (cu partea din spate călcată). 4 Papuc¹ (uzat) care este târșâit. 5 (Buc; îf șcarp) Bocanc de munte. 6 (Îrg) Suprafață înclinată, taluz de pământ, de pietriș, de zidărie care mărginește terasamente, exploatări miniere, șanțuri, cursuri de apă sau unele construcții. 7 (Reg) Plantație de protecție pe marginea unei căi ferate. 8 (Buc; Trs; îf șcarp, șcarpăn) Terasament (în rambleu) pe calea ferată. 9 (Ban; Buc; îf șcarp, șcarpă) Vale de râu Si: făgaș (9), șanț. 10 (Reg; îf șcarpă) Prăpastie. corectat(ă)

MUNTEAN¹ subst. 1. S. m. (În opoziție cu c î m p e a n, v ă l e a n) Om originar de la munte (1), care trăiește la munte, locuitor de la munte. Cu rușine ostrovan, iară cu cinste muntean a se numi și a se ținea, primea. CANTEMIR, IST. 370. Ești tu fată de muntean, Sau copila de vălean ? ALECSANDRI, P. I, 97. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Munteanul s-a zvîrlit în șa și a pornit înainte pe cararea din fînaț. SADOVEANU, F. J. 546. Se întoarse și văzu doi munteni cu sumăieșe scurte. id. O. IX, 25. Ies pe culoar și aflu la capătul vagonului doi munteni cu bocanci uriași. V. ROM. iulie 1957, 79. ◊ (Adjectival) Pentru noi, țăranii munteni, este o mare facere de bine ! CREANGĂ, A. 19. ♦ (Adjectival) Care aparține locuitorilor de la munte (1). specific locuitorilor de la munte; muntenesc (1). Am început a videa și sătenii în costumul muntean. NEGRUZZI, S. I, 308. 2. S. m. Persoană care face parte din populația de bază a țării Românești sau a Munteniei, ori este originară de acolo; (la pl.) populația țării Românești sau a Munteniei. Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine. ALECSANDRI, P. II, 136. Din naștere-s muntean, Iar din botez sînt oltean. id. P. P. 291. (Adjectival) Se sculară șcheaii sîrbii și rumănii munteanii, de le luară țara de cătră Dunăre. MOXA, 377/17. Boierii ardeleni și munteni. ap. TDRG. Dăduse în 1574 tronul Moldovei lui Petru Șchiopul, principe muntean. XENOPOL, I. R. V, 47. 3. Subst. (sg. art.) Numele unui vînt care bate dinspre nord sau dinspre răsărit; (regional) băltăganul. Munteanul, vîntul polului miezii nopți. PISCUPESCU, O. 70/15, cf. HEM 2 138, 3 072. Zile întregi a nins și „munteanul” a viforît turbat. ap. TDRG. Băltăganul este un vînt de răsărit; pentru unele părți, băltăganul se numește și muntean. PAMFILE, VĂZD. 54, cf. H II 50, 84, 92, IV 15, 68, 109, VII 174, IX 430, XIV 256, XVI 16. – Pl.: munteni. – Munte + suf. -ean.

CUȘMĂ, cușme, s. f. 1. (Mold., Bucov., Transilv.) Căciulă. Luîndu-și cușma, a trecut puntea îngîndurat. GALAN, Z. R. 51. Se opri, își îndesă mai tare cușma, își strînse pumnii. CAMILAR, TEM. 167. S-ar duce la acel cneaz, i-ar smulge cușma din cap și ar trînti-o de pămînt. SADOVEANU, N. F. 63. El tuflește cușma pe cap, o îndeasă pe urechi și habar n-are. CREANGĂ, P. 145. ◊ Fig. Îmi amintesc... de munții noștri cu cușme de zăpezi veșnice. SADOVEANU, O. V 609. ◊ Expr. A umbla cu cușma-n mînă după cineva = a se umili, cerșind protecția sau favoarea cuiva. Cu cușma-n mînă iarna să îmbli după dînsul. NEGRUZZI, S. II 253. 2. (Ban.) Pătură groasă de lînă, care servește de așternut sau la învelit. Și-și șterse dinadins bocancii pe «cușmă», pe pătura de dimie albă. DUMITRIU, V. L. 26.

ȚINTĂ, ținte, s. f. I. 1. Cui mic de metal, cu capul de forme și mărimi diferite (de obicei lat, adesea înflorat), folosit de cizmari, curelari, tapițeri etc. Încălțat cu bocanci grei cu ținte și potcoave. V. ROM. ianuarie 1956, 46. La vapor, în careul ofițerilor, era prins în perete cu ținte de planșetă un «Aviz navigatorilor». BART, E. 210. Pușculița-mi ruginește, Ținta-n ghioagă se tocește. ALECSANDRI, P. I 59. Hățuri coperite cu ținte de argint. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Fig. (Cu aluzie la dimensiunile mici ale obiectului) Sus pe munte strălucea Țintă mică de lumină Ce creștea mereu și lină, Pîn’ se făcea lună plină. ALECSANDRI, P. I 101. De aici și pîn’la munte, Numai ținte sînt bătute (Stelele). GOROVEI, C. 356. 2. Fig. (Despre știuleții tineri de porumb, numai în loc. adj.) În ținte = cu boabele destul de dezvoltate pentru a fi bun de mîncat (fiert sau copt). 3. Fig. Mică pată albă pe fruntea cailor și a vitelor; stea, steluță. II. 1. Semnul sau locul în care se ochește cu o armă de foc sau cu o săgeată; p. ext. ochire, țintire. Bărci și călușei, stîlpi înalți «de încercat puterea» și barăci de tras la țintă. STANCU, U.R.S.S. 95. Te faci țintă pentru pușca soldatului. CONTEMPORANUL, III 827. Ochiul vedea turbure la țintă, brațu-i nu mai știa să nimerească țelul. ODOBESCU, la CADE. Să mă mai apuc acum să mă expun și țintei pistolului său? NEGRUZZI, S. I 211. ♦ Fig.. Obiectul spre care se îndreaptă acțiunea, atenția, privirile cuiva. Se crede ținta tuturor persecuțiilor. REBREANU, R. I 117. ◊ Expr. A privi (sau a se uita, a căuta) țintă sau a ține ochii țintă = a privi fix, ațintit, a fi cu ochii pironiți (la ceva). Fata-l privea țintă și parcă-l străbătea cu lumina ochilor. SADOVEANU, O. VII 40. Țineau ochii țintă la zînă, să vadă ce face. ISPIRESCU, L. 39. Uitîndu-se țintă în ochii fiului de crai, [calul] zice: Sui pe mine, stăpîne, și ține-te bine. CREANGĂ, P. 196. O șopîrlă de smarald Cată țintă, lung, la mine, părăsind năsipul cald. ALECSANDRI, P. A. 124. (Cu altă construcție) Ochii stăteau țintă, nebuni, umpluți de o durere nemărginită. SADOVEANU, O. I 278. A privi (sau a se uita) fără (de) țintă = a privi fără scop, în gol. Întoarse ochii spre fereastră și se uită fără țintă. VORNIC, P. 174. Priveam fără de țintă-n sus – Într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus. COȘBUC, P. I 175. Cu ochii țintă = cu privirea fixă, ațintită. Rămase cu ochii țintă La o căruță care venea iute la vale, uruind. DUMITRIU, N. 228. Fără să privească în juru-i, cu ochii țintă înainte, notarul trecea podul, cu calul de dîrlogi. SADOVEANU, O. VII 310. Pisicuța mă aștepta nemișcată și cu ochii țintă în desișul în care mă văzuse mistuindu-mă. HOGAȘ, M. N. 183. 2. Locul la care tinde cineva să ajungă. Ținta călătoriei mele era bisericuța din Răzoare. GALACTION, O. I 38. Era ajuns la țintă, dar valea era lungă. AGÎRBICEANU, S. P. 118. Se ridică drept, cu siguranța unui om sănătos și puternic, care merge la o țintă lesne de ajuns. CARAGIALE, O. I 292. (În metafore și comparații) Eu nu înțeleg călătoriile ca cei mai mulți, adică a se face robul unui plan și, în urmare, de a alerga țintă pe linia dreaptă pînă la țelul propus. ALECSANDRI, O. P. 177. ◊ Loc. adv. Fără țintă = în neștire, razna. Rătăci fără țintă, cercetîndu-și mereu ceasul de la brățara mîinii. C. PETRESCU, A. 468. A doua zi, în revărsatul zorilor, călare, precum venise, apucă fără țintă drumul printre munți. HOGAȘ, DR. II 86. ♦ (Rar) Țelul unei întreceri sportive; potou. Și doi [alergători] care întrec pe ceilalți, ajungînd mai înainte ținta, primesc, cel întăi un vas de argint... NEGRUZZI, S. I 36. 3. Fig. Scop final, obiect (4), obiectiv. O țintă măreață dă naștere unei energii mărețe. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. Adevăru-ntreg să-l aflu este ținta ce rîvnesc. MACEDONSKI, O. I 271. Ați luptat, luptă deșartă, ați vînat țintă nebună. EMINESCU, O. I 36.

LUNĂ¹, (II) luni, s. f. I. 1. Astru satelit al Pămîntului, vizibil mai ales noaptea, cînd reflectă puternic pe pămînt lumina pe care o primește de la soare. Luna se ridica în singurătatea cerului, pălită, ca o foaie rotundă de cositor. SADOVEANU, O. VII 163. Iat-o! Plină despre munte iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh luminînd pămîntul. CREANGĂ, O. A. 156. Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. EMINESCU, O. I 193. Cine n-are dor pe vale Nu știluna cînd răsare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. ◊ Lună nouă v. nou. Lună plină v. plin. ◊ Expr. A trăi în lună sau a fi căzut (parcă) din lună = a fi rupt de realitate, a-și pierde simțul practic, a fi cu capul în nori. Circumstanța atenuantă pe care... o acordau acestei ființe șubrede, cu capul mare susținut pe un gît ca un vrej, trăind în lună. C. PETRESCU, Î. II 215. Nici nu-nțeleg, – parc-am căzut din lună. Prin suflet simt durerea lumii toată, Pe care însă nimeni niciodată Nu a putut prin vorbe să mi-o spună. D. BOTEZ, P. O. 10. A apuca luna cu dinții sau a prinde (sau a atinge) luna cu mîna = a obține un lucru foarte greu de căpătat, a realiza ceva aproape imposibil. Cîte-n lună și-n stele (sau în soare) = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri. Toată noaptea mi-a pus fel de fel de întrebări... Cîte-n lună și-n stele. CAMILAR, TEM. 83. Cinsteau și vorbeau; mai ales Ghiță Botgros își dezlegase traista, spunea cîte-n lună și-n stele. SADOVEANU, O. I 48. ◊ (În metafore și comparații) Bocancii lustruiți lună. 2. Lumina astrului definit mai sus. Luna se strecura în fire lungi de aur printre frunzișurile merilor bătrîni. SADOVEANU, O. III 347. Ca un stîlp eu stam în lună. EMINESCU, O. I 55. II. Satelit al unei planete. Lunile lui Jupiter.