MOMENT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp; clipă, secundă. ◊ Loc. adj. De moment = de scurtă durată; efemer; vremelnic. ◊ Loc. adv. Pentru moment = provizoriu, deocamdată, pentru scurt timp. Pe moment = în prima clipă, în acea clipă. În tot momentul = în permanență, tot timpul. La moment = imediat, pe loc; p. ext. la timp. Din moment în moment sau dintr-un moment într-altul = imediat, chiar acum; curând, îndată. (Nici) un moment = deloc, niciodată. ◊ Loc. conj. Din moment ce... = de vreme ce..., deoarece... ♦ Perioadă scurtă în desfășurarea unui proces; fază, etapă. ◊ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊ Loc. adv. În momentul de față = actualmente, în prezent. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = chiar înainte de expirarea ultimului termen, când nu mai este nici o clipă de pierdut. La un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Un moment, se spune pentru a solicita cuiva o clipă de răgaz, o întrerupere. ♦ Episod din acțiunea unei scrieri literare; p. ext. specie a genului epic în care este surprins un instantaneu semnificativ din viața cotidiană. ♦ Dată, termen. ♦ Mărime fizică egală cu produsul dintre valoarea unei mărimi date și una sau mai multe distanțe în raport cu un punct, cu o axă sau cu un plan. 2. Ocazie favorabilă; prilej. – Din lat. momentum, fr. moment, it. momento, germ. Moment.

MOMENT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp; clipă, secundă. ◊ Loc. adj. De moment = de scurtă durată; efemer; vremelnic. ◊ Loc. adv. Pentru moment = provizoriu, deocamdată, pentru scurt timp. Pe moment = în prima clipă, în acea clipă. În tot momentul = în permanență, tot timpul. La moment = imediat, pe loc; p. ext. la timp. Din moment în moment sau dintr-un moment într-altul = imediat, chiar acum; curând, îndată. (Nici)un moment = deloc, niciodată. ◊ Loc. conj. Din moment ce... = de vreme ce..., deoarece... ♦ Perioadă scurtă în desfășurarea unui proces; fază, etapă. ◊ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊ Loc. adv. În momentul de față = actualmente, în prezent. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = chiar înainte de expirarea ultimului termen, când nu mai este nicio clipă de pierdut. La un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Un moment, se spune pentru a solicita cuiva o clipă de răgaz, o întrerupere. ♦ Episod din acțiunea unei scrieri literare; p. ext. specie a genului epic în care este surprins un instantaneu semnificativ din viața cotidiană. ♦ Dată, termen. ♦ Mărime fizică care caracterizează localizarea sau repartiția spațială a unei alte mărimi în raport cu un punct, cu o axă sau cu un plan. 2. Ocazie favorabilă; prilej. – Din lat. momentum, fr. moment, it. momento, germ. Moment.

MOMENT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp, clipă, secundă; poziție în timpul unui fapt sau eveniment. Și-n acel moment de taină, cînd s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice. EMINESCU, O. I 162. Cine ne-ar fi văzut în momentul acela n-ar fi putut deosebi care e mai nenorocită. NEGRUZZI, S. I 52. [Omul] ar dori ca tot lucrul să se îndeplinească în acest moment, iute. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊ Loc. adv. Un moment, se zice cînd cerem cuiva o clipă de răgaz, de așteptare. Un moment, vă rog, să aduc cartea. În tot momentul = mereu, în fiecare clipă; (regional) imediat. La moment = imediat, numaidecît. Din moment în moment, dintr-un moment într-atul = foarte curînd, imediat. Stația cea mai apropiată aștepta din moment în moment sosirea plugului de desfundat liniile și echipele de lucrători. C. PETRESCU, A. 280. Din primul moment = chiar de la început, (în propoziții negative) (Nici) un moment = nici o singură clipă, niciodată, de loc. Această semeață idee nu mi-a trecut un moment prin creieri. ODOBESCU, S. III 61. ◊ Loc. adj. De moment = vremelnic, efemer, de scurtă durată. Acțiunea pentru reducerea prețului de cost nu înseamnă o campanie de moment, ci, dimpotrivă, o luptă permanentă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 10/3. Loc. conj. Din moment ce... = devreme ce, deoarece. ♦ Interval de timp mai îndelungat în care se întîmplă ceva deosebit; etapă. [Caragiale] ne-a dat în opera sa unul din momentele cele mai de seamă ale limbii romînești din veacul al XIX-lea. VIANU, S. 93. Fiecare moment al dramei cinegetice avea cînticul său consacrat și tradițional. ODOBESCU, S. III 96. ◊ Loc. adv. Pentru (un) moment = deocamdată, pentru un timp foarte scurt. Să arăt, în cîteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vînătorul înțelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale. ODOBESCU, S. III 39. În momentul de față = în prezent, acum. ♦ Dată, termen. În toate țările ce se bucură de legiuiri înțelepte... vine un moment al anului cînd deodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Fiz.) Mărime fizică egală cu produsul dintre o mărime dinamică (forță, masă, sarcină electrică etc.) și una sau mai multe distanțe. 2. Ocazie favorabilă, prilej bun. Acum era ultimul moment, ultima scăpare; după trenul acesta nu va mai trece, poate, nici unul. DUMITRIU, B. F. 85. Cuconu Costea, crezînd că a sosit momentul, deschise vorba despre măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 118. Fii liniștită și fă-te că dormi. Ți-oi da de știre cînd a veni momentul. ALECSANDRI, T. I 450. ◊ Expr. A prinde momentul v. prinde.

SITĂ, site, s. f. 1. Obiect de gospodărie format dintr-o pînză de sîrmă sau de fibre textile, fixată într-un cadru circular de lemn sau de metal; servește la cernut făină, mai rar la zdrobit legume sau fructe. O schimonositură de om avea în frunte numai un ochi, mare cît o sită. CREANGĂ, P. 243. Făina... se cerne prin sită. ȘEZ. V 3. Ea s-a dus iar în cămară Și a scos o sită deasă, Tot cu firu de mătasă. ANT. LIT. POP. I 623. Sus bat dobele, jos cad negurile (Sita). Sita nouă șade-n cui (= tot lucrul nou își are cinstea lui). (Cu parafrazarea proverbului) Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. CREANGĂ, P. 5. Sita nouă cerne bine (= omul în general lucrează cu rîvnă la început, apoi se lenevește). ◊ (În superstiții) Babele... trag pe fundul sitei în 41 de bobi. CREANGĂ, A. 12. Caută, maică, cu sita, Doar m-oi putea mărita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ (În metafore și comparații) Ca și cum s-ar încerca să privească printr-o sită deasă... BUJOR, S. 43. Parcă începuse a zări ca prin sită. ISPIRESCU, L. 158. (Fig.) A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frînge. GOGA, P. 11. (Sugerînd ideea de filtrare neclară a luminii) Prin sita deasă ce mă împresura, zării Siretul încremenit, înghețat. SADOVEANU, P. 124. O sită se coboară pe ochi, vezi turbure, nu mai vezi. DELAVRANCEA, O. II 41. ◊ Expr. A ploua ca prin sită = a ploua mărunt și des. Afară e o vreme cîinească; plouă ca prin sită și bate vînt rece. CARAGIALE, O. II 226. Trecut și prin ciur și prin sită v. ciur. A trece (pe cineva sau ceva) prin sită = a examina (pe cineva sau ceva) cu de-amănuntul și în chip critic, alegînd numai ce este corespunzător scopului. Dăruitorul cărților de intrare... nu s-a înșelat în trecerea prin sită a invitaților. PAS, Z. III 274. ♦ Os cu sită = bucată de os cu aspect poros, din carnea de vită. 2. Țesătură de fire metalice sau textile ori tablă perforată, cu ochiuri de dimensiuni foarte mici, servind la separarea prin cernere a diferitelor materiale. Sitele de sîrmă dîrdîiau, alegînd nisipul. ANGHEL-IOSIF, C. L. 53. ♦ Pînză deasă de sîrmă, așezată ca protecție la ferestre, la dulapuri fără uși etc. Compresorul pufăia tot timpul, fără o clipă de răgaz, luînd aerul de afară... sorbindu-l printr-un burlan la gura căruia, noroc că se afla o sită, fiindcă altminteri ar fi fost trase și păsările care treceau în zbor. BOGZA, V. J. 27. ♦ Pînză metalică servind la strecurarea lichidelor. 3. Un fel de manșon făcut dintr-o țesătură fină de bumbac impregnată cu o soluție chimică, care se aplică deasupra flăcării la lămpile cu gaz aerian, pentru a se obține o lumină mai vie. Felinarul cu sita lui de gaz aerian venea tocmai bine pînă la suporții înflorați de fier ai balconului. CAMIL PETRESCU, N. 19. Automobilele rare înaintau bîjbîind, cu farurile oarbe. Sitele de gaz aerian sfîrîiau... dîndu-și sufletul. C. PETRESCU, C. V. 267. ♦ Grilă (1). 4. Văl prins la potcapul înalților prelați și lăsat (lung) pe spate. 5. Compus: (Bot.) sita-zînelor = turtă. Un miros de iarbă-mare, sita-zinelor și alte ierburi uscate îți gîdila nasul. CONTEMPORANUL, V_I 291.

GRABĂ. Subst. Grabă, grăbire, pripă, pripire, pripeală, precipitare, precipitație, febrilitate, iuțeală, iuțire (rar), repezeală, repeziș, repeziciune, repezitură (rar), repejune (înv.), zor, zorire (rar), dîrdoră (pop.), urgență, urgentare; accelerație, accelerare, viteză, goană, fugă; năvală, năvălire, năvălnicie (rar), impetuozitate, asalt, năpustire, tăbărîre. Nerăbdare, impaciență (rar), înfrigurare, neastîmpăr, agitație; forfotă, forfoteală, foială, foire, fîțîială, fîțîit, alergătură, alergare, du-te-vino, furnicare, furnicar (fig.), îmbulzeală, înghesuială, îmbulzire, buluceală, învălmășeală, învălmășag, tumult. Alertă, alarmă. Adj. Grăbit, pripit, pripelnic, repezit, precipitat, febril, alert (livr.), grabnic, iute, iuțit, rapid, zorit, prompt, expeditiv, zelos, înfrigurat (fig.), (fervent, aprig, impetuos, năvalnic, furtunos (fig.), tempestuos (livr., înv.), intens, violent, eruptiv (fig.), impulsiv, coleric. Nerăbdător, impacient (livr.), nestăpînit, pornit, nestăvilit. Urgent, repede, accelerat. Vb. A (se) grăbi, a se pripi, a avea zor, a fi grăbit (pripit, zorit, repezit, nerăbdător), a (se) precipita, a se repezi, a sări, a (se) zori, a da zor, a-i da bătaie (fig.), a da pinteni (fig.), a îmboldi, a urgenta, a iuți, a accelera, a băga în viteză (fig.), a goni; a arde de nerăbdare, a nu avea liniște, a se frămînta, a se agita, a alerga în sus și în jos, a nu avea o clipă de răgaz, a se foi, a nu avea astîmpăr; a se învîrti, a se fîțîi, a forfoti, a umbla forfota, a mișuna, a fojgăi (reg.), a roi, a furnica, a se învălmăși, a se înghesui, a se buluci (pop.), a se îmbulzi, a se împinge, a năvăli, a da năvală, a asalta, a se năpusti, a tăbărî (rar). A alerta, a alarma. Adv. Cu (în) grabă, în mare grabă, în pripă, grabnic, cu pași repezi, urgent, rapid, în ritm rapid, la repezeală, iute, repede, zor-zor, cu zor, repede-repejor, într-o clipă (clipită), în goană, imediat, numaidecît, fără întîrziere, neîntîrziat, fără zăbavă, fără răgaz, zor, nevoie mare, urgent, de urgență, febril, năvalnic, cu nerăbdare. V. animație, dezordine, forfotă, fugă, mișcare, neliniște, nestăpînire, viteză, zăpăceală.

slăbi v [At: COD. VOR.² 47^v/2 / V: (reg) scl~, stl~ / Pzi: ~besc / E: slab cf vsl славити] 1-2 vtir (D. oameni sau d. animale; îoc îngrășa) A pierde stratul de grăsime (sau de carne), ca urmare a unei boli, a bătrâneții, a alimentației Si: (pop) a se jigări, a se sfriji, a se trage, a se usca, (înv) a (se) mârșăvi, a ostâmpi, (reg) a (se) mârcezi, a se ogărî¹, a (se) pieuci, a se sfoiegi, a zălezi. 3-4 vir (D. ființe sau d. puterile lor; îoc întări) A pierde din capacitatea de rezistență la efort și la boli Si: a se jigări, a (se) șubrezi, (liv) a (se) debilita, (îvp) a (se) slăbănogi (7-8), (reg) a (se) becisnici, a (se) ogârji, a (se) șiștăvi, a (se) ticăloși. 5-6 vtir (D. organe, d. părți ale corpului; d. facultățile fizice, psihice etc.) A nu mai funcționa normal ca urmare a uzurii, a bolii, a bătrâneții etc. Si: (liv) a se debilita. 7-8 vrtf (D. fenomene naturale, d. sentimente, manifestări etc. ale oamenilor, d. abstracte etc.; îoc crește, întări) A-și pierde (sau a face să-și piardă) din tărie, din amploare, din ritm, din greutate etc. Si: a (se) alina¹, a (se) astâmpăra, a (se) calma, a (se) domoli, a (se) îmblânzi, a (se) îndulci, a (se) înmuia, a (se) modera, a (se) muia, a (se) pondera, a (se) potoli¹, a (se) tempera², (reg) a se slobozi (31). 9-10 vrtf A deveni (sau a face să devină) mai puțin intens, mai puțin concentrat etc. Si: a (se) atenua (5-6), a descrește, a (se) diminua, a (se) împuțina, a (se) micșora, a (se) potoli¹, a (se) reduce, a scădea, a (se) slei², a (se) tempera², (înv) a (se) mici¹, (îvr) a (se) scurta. 11-12 vrtf (Înv; d. oameni; adesea urmat de determinări care precizează sensul; îoc întări) A-și pierde (sau a face să piardă) integritatea. 13-14 vrtf (Înv; d. oameni; îoc întări) A-și pierde fermitatea în acțiune. 15-18 vrtf (Înv; d.oameni; îoc întări) A-și neglija sau a-și părăsi (ori a face să neglijeze, să părăsească) preceptele, țelurile etc. 19-20 vt (C. i. obiecte, legături folosite pentru imobilizare; îoc strânge, încorda, întări, întinde) A face să fie mai puțin strâns sau mai puțin încordat Si: a destinde, a lărgi, a relaxa, (îvp) a slobozi (26-27). 21 vt (C. i. oameni, părți ale corpului etc. imobilizați; îoc strânge) A lăsa (mai) liber, permițând o anumită libertate în mișcări. 22 vt (Rar; pex) A elibera (17). 23 vt (Îe) A (nu) ~ (ceva) din mână A nu lăsa din mână ceva. 24 vt (Îae) A avea o grijă deosebită (de ceva). 25 vt A nu (mai) ~ (pe cineva sau ceva) din ochi (sau din priviri, din privit, din vedere, din priveghere etc.) A urmări insistent cu privirea. 26 vt (Îae) A nu pierde din vedere (pe cineva). 27 vt (Îe) A nu (mai) ~ (pe cineva) (din pas, din fugă, din goană sau o clipă) A urmări îndeaproape pe cineva. 28-29 vt (Îae) A continua cu insistență să meargă sau să alerge după cineva. 30 vt (Îae) A nu se îndepărta de cineva. 31 vt (Îae) A nu da cuiva răgaz nici o clipă. 32 vt (Îe) A nu (mai) ~ (pe cineva) (cu… sau din…) A nu înceta cu întrebările, cu insistențele, cu atențiile, cu repetarea unui lucru. 33 vt (Îae) A nu lăsa în pace. 34 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (cu… sau din…) A nu mai plictisi pe cineva. 35 vt (Îae) A nu mai supăra pe cineva. 36-37 vti (Asr; șfg; d. resorturi, arcuri etc. aflate în stare de încordare; îoc încorda, strânge) A se destinde (14-15). 38-39 vtr (Îrg; îoc întări) A (se) șubrezi. 40-41 vtr (Îrg; îoc întări) A (se) strica. 42 vt (Înv; c. i. oameni; udp „de”, „de către”) A lipsi (pe cineva) de ceva necesar. 43 vt (Îvp; c. i. oameni) A scuti (15).

TIHNĂ s. 1. v. astâmpăr. 2. liniște, pace, (înv.) isihie. (O viață plină de ~.) 3. liniște, pace, răgaz. (N-are o clipă de ~.) 4. comoditate, confort, liniște. (~ vieții lui a fost tulburată.)

TIHNĂ s. 1. astîmpăr, calm, liniște, odihnă, pace, repaus, (înv. și pop.) tihneală, (înv. și reg.) paos, răzbun, (reg.) potol, stare, (înv.) așezare, așezămînt, odihneală, păciuire, răsuflare, (fig.) destindere, senin, seninătate. (Sufletul nu-și mai află ~.) 2. liniște, pace, (înv.) isihie. (O viață plină de ~.) 3. liniște, pace, răgaz. (N-are o clipă de ~.) 4. comoditate, confort, liniște. (~ vieții lui a fost tulburată.)

LINIȘTE s., interj. 1. s. tăcere, (prin Transilv. și Olt.) tacă, (înv.) silențiu. (În clasă era ~ deplină.) 2. interj. pst!, st!, tăcere!, (pop.) țist!, (arg.) mucles! 3. s. acalmie, calm, pace, tăcere, (înv. și reg.) paos, (înv.) lin, liniștire, molcomire. (Stare de ~ în natură.) 4. s. astîmpăr, calm, odihnă, pace, repaus, tihnă, (înv. și pop.) tihneală, (înv. și reg.) paos, răzbun, (reg.) potol, stare, (înv.) așezare, așezămînt, odihneală, păciuire, răsuflare, (fig.) destindere, senin, seninătate. (Sufletul nu-și mai află ~.) 5. s. pace, tihnă, (înv.) isihie. (O viață plină de ~.) 6. s. pace, răgaz, tihnă. (N-are o clipă de ~.) 7. s. comoditate, confort, tihnă. (~ vieții lui a fost tulburată.)

PACE s. 1. acord, armonie, împăciuire, înțelegere, unire, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (~ ce domnea între ei.) 2. acalmie, calm, liniște, tăcere, (înv. și reg.) paos, (înv.) lin, liniștire, molcomire. (Stare de ~ deplină în natură.) 3. astîmpăr, calm, liniște, odihnă, repaus, tihnă, (înv. și pop.) tihneală, (înv. și reg.) paos, răzbun, (reg.) potol, stare, (înv.) așezare, așezămînt, odihneală, păciuire, răsuflare, (fig.) destindere, senin, seninătate. (Sufletul nu-și mai află ~.) 4. liniște, tihnă, (înv.) isihie. (O viață plină de ~.) 5. liniște, răgaz, tihnă. (N-are o clipă de ~.) 6. odihnă de veci, (rar) pacificare. (După o viață plină de zbucium, și-a găsit ~.)

liniște s.f. I 1 tăcere, <reg.> tacă, <înv.> fără-voroavă, <latin.; înv.> silențiu. Spectatorii urmăresc evoluția trapeziștilor într-o liniște deplină. 2 acalmie, calm², pace, serenitate, tăcere, <livr.> chietudine, <înv. și pop.> lin², <înv. și reg.> paos, <înv.> liniștire, molcomire, <fig.; rar> placiditate. S-a grăbit spre casă, remarcând liniștea dinaintea furtunii. 3 (adesea în constr. neg. cu vb. „a afla”, „a avea”, „a-și găsi”) astâmpăr, calm², calmare, liniștire, odihnă, pace, tihnă, <livr.> ecuanimitate, <înv. și pop.> tihneală, <înv. și reg.> paos, răzbun², <reg.> ogod, potol, stare, stăveală, <înv.> linitate, odihneală, păciuire, răsuflare, tihnire, <fig.> destindere, relaxare, repaus, seninătate, <fig.; înv. și reg.> seninare, <fig.; înv.> așezare, așezământ, discordare, senineață. Este atât de surescitat, încât nu-și poate găsi o clipă de liniște. 4 pace, tihnă, <înv.> isihie. S-a bucurat de o viață plină de liniște. 5 pace, răgaz, tihnă. După atâta muncă, simte nevoia câtorva momente de liniște. 6 (în opoz. cu „război”) pace. În țară este liniște. 7 (în opoz. cu „ceartă”, „neînțelegere”, „vrajbă”) acord, armonie¹, înțelegere, pace, unire, <livr.> concordie, <înv. și pop.> bunăvoire, <pop.> împăciuire, învoire, potriveală, <înv. și reg.> sloagă, <grec.; înv.> omonie, <fig.; livr.> concert. În familia lor este o liniște deplină. 8 comoditate, confort, tihnă, <înv. și reg.> odihnă, <înv.> rahat², tihneală, <grec.; înv.> evcolie, <fig.; fam.> pană. Nu poate renunța la liniștea din vila de la munte. 9 fig. (în concepțiile relig.) liniște de veci = liniște eternă = liniște veșnică = moarte, <fig.> odihnă de veci, odihnă veșnică, odihnire, pace, repaus, repaus etern, somnul cel veșnic (v. somn²), somnul de veci (v. somn²), somnul mormântului (v. somn²), somnul morții (v. somn²), somnul veșnic (v. somn²), somnul veșniciei (v. somn²), <fig.; rar> mormânt, pacificare,<fig.; înv. și pop.> noapte, repauzare, <fig.; înv.> somn etern (v. somn²). Liniștea de veci este fără sfârșit. II (bot.; reg.) v. Mătasea-broaștei (v. mătase) (Conferva rivularia). III (cu val. de interj.) pst!, st!, tăcere!, <pop.> țist!, <reg.> meclez!, <arg.> mucles! Liniște! Vine profesoara!

REPAUS s. 1. dormit, odihnă, somn, (arg.) soileală. (După o oră de ~ s-a sculat.) 2. odihnă, răgaz, (pop.) preget, zăbavă, (înv. și reg.) odihneală, paos, răzbun, (înv.) răposare, răsuflare, răsuflu. (Nu și-a permis o clipă de ~.) 3. pauză. (~ de amiază, într-o întreprindere.) 4. astîmpăr, calm, liniște, odihnă, pace, tihnă, (înv. și pop.) tihneală, (înv. și reg.) paos, răzbun, (reg.) potol, stare, (înv.) așezare, așezămînt, odihneală, păciuire, răsuflare, (fig.) destindere, senin, seninătate. (Sufletul nu-și mai află ~.)

ODIHNĂ s. 1. v. somn. 2. v. culcare. 3. odihnă de veci = pace, (rar) pacificare. (Și-a găsit ~.) 4. răgaz, repaus, (pop.) preget, zăbavă, (înv. și reg.) odihneală, paos, răzbun, (înv.) răposare, răsuflare, răsuflu. (Nu și-a permis o clipă de ~.) 5. v. astâmpăr. 6. (CONSTR.) palier, (înv.) podest, podestru. (~ la o scară.)

ODIHNĂ s. 1. dormit, repaus, somn, (arg.) soileală. (După o oră de ~ s-a sculat.) 2. culcare. (Mergeți la ~!) 3. odihnă de veci = pace, (rar) pacificare. (Și-a găsit ~.) 4. răgaz, repaus, (pop.) preget, zăbavă, (înv. și reg.) odihneală, paos, răzbun, (înv.) răposare, răsuflare, răsuflu. (Nu și-a permis o clipă de ~.) 5. astîmpăr, calm, liniște, pace, repaus, tihnă, (înv. și pop.) tihneală, (înv. și reg.) paos, răzbun, (reg.) potol, stare, (înv.) așezare, așezămînt, odihneală, păciuire, răsuflare, (fig.) destindere, senin, seninătate. (Sufletul nu-și mai află ~.) 6. (CONSTR.) palier, (înv.) podest, podestru. (~ la o scară.)

SOROC s. v. ceas, ciclu, clipă, clipită, dată, destin, epocă, extremitate, fatalitate, interval, limită, margine, menire, menstruație, minut, moment, noroc, oră, ordine, perioadă, period, predestinare, rată, răgaz, răstimp, regulă, rânduială, rost, scadență, secundă, soartă, socoteală, spațiu, termen, timp, ursită, vreme, zi, zodie.

soroc s. v. CEAS. CICLU. CLIPĂ. CLIPITĂ. DATĂ. DESTIN. EPOCĂ. EXTREMITATE. FATALITATE. INTERVAL. LIMITĂ. MARGINE. MENIRE. MENSTRUAȚIE. MINUT. MOMENT. NOROC. ORĂ. ORDINE. PERIOADĂ. PERIOD. PREDESTINARE. RATĂ. RĂGAZ. RĂSTIMP. REGULĂ. RÎNDUIALĂ. ROST. SCADENȚĂ. SECUNDĂ. SOARTĂ. SOCOTEALĂ. SPAȚIU. TERMEN. TIMP. URSITĂ. VREME. ZI. ZODIE.

RĂGAZ ~uri n. 1) Timp liber, disponibil pentru a face ceva; vreme limitată, pe care o are la dispoziție cineva. Nu are nici o clipă de ~. 2) Schimbare a datei de îndeplinire a unei obligații; amânare; păsuire. ◊ A (nu) da cuiva (nici un) ~ a (nu) da cuiva timpul necesar pentru a face un lucru în condiții normale; a (nu) păsui. 3) Întrerupere temporară a unei activități; odihnă; repaus; pauză; recreație. Dă-mi puțin ~ să mă gândesc. ◊ Fără ~ fără întrerupere; necontenit. A nu avea ~ a nu avea liniște; a nu avea tihnă. /Orig. nec.

RĂGAZ s. 1. odihnă, repaus, (pop.) preget, zăbavă, (înv. și reg.) odihneală, paos, răzbun, (înv.) răposare, răsuflare, răsuflu. (Și-a permis un ~.) 2. liniște, pace, tihnă. (N-are o clipă de ~.) 3. timp, vreme, (pop.) răspas. (Nu-i dă nici ~ să respire; dă-mi puțin ~ să mă gîndesc.) 4. epocă, interval, perioadă, răstimp, spațiu, timp, vreme, (pop.) răspas, soroc, (înv. și reg.) seamă, (înv.) zăstimp, (grecism înv.) protesmie. (În acel ~...) 5. amînare, păsuială, păsuire, (pop.) îngăduință, îngăduire, (înv. și reg.) răzbun. (I-a acordat un ~ pentru onorarea poliței.)

TIMP s. 1. vreme. (~ trece pe nesimțite.) 2. epocă, interval, perioadă, răgaz, răstimp, spațiu, vreme, (pop.) răspas, soroc, (înv. și reg.) seamă, (înv.) zăstimp, (grecism înv.) protesmie. (În acel ~...) 3. ceas, interval, oră, perioadă, răstimp. (A așteptat un ~ bun pînă să vină acela.) 4. ani (pl.), epocă, perioadă, vreme. (În ~ copilăriei.) 5. curs, interval, răstimp, vreme, (înv.) diastimă. (În ~ de un secol.) 6. durată, interval, întindere, perioadă, răstimp, (reg.) rahăt. (Pe tot ~ examenului.) 7. răstimp, (Transilv.) scopot. (În acest ~, el era plecat la cumpărături.) 8. sezon, vreme, (prin Transilv.) pînc. (~ cireșelor.) 9. vreme, zi. (A venit și ~ lui.) 10. ceas, clipă, clipită, minut, moment, oră, secundă, vreme, (rar) clipeală, (pop.) cirtă, soroc, (înv. și reg.) cescuț. (A sosit ~ cînd...) 11. dată, termen, vreme, zi, (pop.) soroc, (înv.) sorocire, veleat. (La ~ hotărît...) 12. răgaz, vreme, (pop.) răspas. (Nu-i dă nici ~ să respire; dă-mi ~ să mă gîndesc.) 13. (la pl.) circumstanțe (pl.), conjunctură, împrejurări (pl.), vremuri (pl.). (~urile erau foarte grele.) 14. (TEHN.) fază. (Motor cu 4 ~.) 15. (MUZ.) bătaie. (La primul ~...) 16. (MET.) vreme, (reg.) veac. (~ frumos.)

VREME s. 1. timp. (~ trece pe nesimțite.) 2. epocă, interval, perioadă, răgaz, răstimp, spațiu, timp, (pop.) răspas, soroc, (înv. și reg.) seamă, (înv.) zăstimp, (grecism înv.) protesmie. (În acea ~...) 3. ani (pl.), epocă, perioadă, timp. (În ~ copilăriei.) 4. curs, interval, răstimp, timp, (înv.) diastimă. (În ~ de un secol.) 5. sezon, timp, (prin Transilv.) pînc. (~ cireșelor.) 6. timp, zi. (A venit și ~ lui.) 7. ceas, clipă, clipită, minut, moment, oră, secundă, timp, (rar) clipeală, (pop.) cirtă, soroc, (înv. și reg.) cescuț. (A sosit ~ cînd...) 8. dată, termen, timp, zi, (pop.) soroc, (înv.) sorocire, veleat. (La ~ hotărîtă...) 9. răgaz, timp, (pop.) răspas. (Nu-i dă nici ~ să respire; dă-mi ~ să mă gîndesc.) 10. (la pl.) circumstanțe (pl.), conjunctură, împrejurări (pl.), timpuri (pl.). (~ile erau foarte grele.) 11. (MET.) timp, (reg.) veac. (~ frumoasă.) 12. (MET.) aer, climat, climă, (înv.) temperament. (Regiune cu ~ caldă.)

ÎNTÎRZIERE. Subst. Întîrziere, tardivitate (rar); tergiversare, tergiversațiune (înv.), amînare, prorogare, prorogație, trenare, tărăgănare, tărăgăneală, târăgănire; temporizare; păsuială, păsuire, răgaz; zăbavă (pop.), zăbovire (pop.); încetineală, încetinire, domolire, potolire, potoleală (înv.); mocăială, moșmoleală, mocoșeală (pop. și fam.); prelungire, lungire; împiedicare (fig.), frînare (fig.), stăvilire (fig.). Oră tîrzie, ultimul moment, ceasul al 12-lea, ultima clipă. Reacție întîrziată. Adj. Tîrziu, tardiv, întîrziat. Tărăgănat, zăbovit (înv.); încet, încetinit (rar), încetinel (dim.). Zăbovitor (înv.), zăbavnic (înv.), domol, mocăit, mocoșit, moșmondit, bun de trimis după moarte (după popă). Vb. A întîrzia, a fi în întîrziere, a veni (a sosi) tîrziu (cu întîrziere), a nu veni (a nu sosi) la timp, a ajunge undeva la spartul tîrgului (iarmarocului, stînii); a se lăsa așteptat, a face pe cineva să aștepte. A tergiversa, a amîna, a amîna de azi pe mîine, a proroga, a trena, a tărăgăna; a păsui, a da răgaz. A face ceva cu întîrziere, a nu face la timp, a zăbovi (pop.), a nu se grăbi, a-și face zăbavă, a-și pierde vremea; a (se) mocăi (pop. și fam.), a (se) moșmoni, a (se) mocoși (pop. și fam.), a moșmondi. A (se) prelungi, a (se) lungi. A împiedica (fig.), a frîna (fig.), a stăvili (fig.), a potoli, a domoli. A rămîne în urmă, a pierde ocazia, a lăsa să treacă momentul, a scăpa trenul (fig.). Adv. Cu întîrziere, tîrziu, amînat (înv.), prea tîrziu, în ultimul moment, la închiderea ediției, în ceasul al 12-lea; peste soroc; agale, alene, încet, domol, anevoie, încetișor, încetinel, fără zor, fără grabă, cu încetinitorul. V. indolență, încetineală, lene, moliciune, obstacol, timp.

ÎNGĂDUI, îngădui, vb. IV. 1. Tranz. A permite, a da voie, a încuviința, a lăsa, a admite, a tolera. Păsări uriașe pe aripele grele Îngăduie să steie și alte păsărele. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 178. N-aș îngădui un lucru care poate da pildă rea. NEGRUZZI, S. I 94. ◊ (Construit cu dativul) Nastasia i-a îngăduit lui bărbatu-său să se odihnească două ceasuri, pe urmă l-a chemat la treabă. GALAN, Z. R. 36. ◊ (Construit cu acuzativul) L-am îngăduit să stea la masă cu noi toți. VISSARION, B. 77. Însă viermele dorinții, Pururea neadormit, Nu îngăduie pe nimeni Să se creadă fericit. VLAHUȚĂ, O. A. 177. ♦ Refl. reciproc. (Popular) A se învoi unul cu altul, a se înțelege, a se tolera, a trăi în armonie. Sîntem între ai noștri și ne îngăduim. PAS, Z. II 76. Voinic tînăr, cal bătrîn, Greu se-ngăduie la drum. CREANGĂ, P. 193. 2. Intranz. A aștepta, a avea răbdare. Vă rog să îngăduiți o clipă, pînă ce aduc țuică și nițică pîine și slănină. SADOVEANU, M. C. 194. Peste o jumătate de ceas or da bucatele pe masă... Vă rog să îngăduiți. ALECSANDRI, T. I 218. ♦ Tranz. A păsui, a da răgaz. Dragă giupîne... mai îngădui-mă măcar vro două luni. ALECSANDRI, T. 1018. ♦ Tranz. (Regional) A zăbovi, a întîrzia. Dac-ar mai îngădui ploile patru-cinci zile, atunci tarlalele ar fi gata, arate și semănate. CAMILAR, TEM. 344. – Prez. ind. și: îngăduiesc (GALACTION, O. I 257, CREANGĂ, P. 272, PĂSCULESCU, L. P. 197).

POTRIVIT², -Ă, potriviți, -te, adj. 1. Care se potrivește (bine), care se armonizează sau are însușiri comune cu cineva sau cu ceva. Tu și cu talpa-iadului sînteți potrivită păreche. CREANGĂ, P. 318. Abia începuse a gusta dulcețile unei căsătorii potrivite, cu întîiul ei bărbat și moartea îl seceră. NEGRUZZI, S. I 41. De mîndrie boul stăpînit, Se credea că este decît toți mai mare, Că cu dînsul nimeni nu e potrivit. ALEXANDRESCU, P. 64. 2. Corespunzător, indicat, apt pentru..., bun de..., adecvat. Totul era în regulă. Nici n-ar fi visat un om mai potrivit planurilor sale ascunse și de mult pregătite. C. PETRESCU, C. V. III. În loc să facă bucatele bune și potrivite și să lele copiii... cum i-a lăut fata moșneagului de bine, ea i-a opărit pe toți. CREANGĂ, P. 292. Au găsit într-un loc prundos niște pietre... din care au ales una potrivită trebuinții sale. DRĂGHICI, R. 53. ◊ Loc. adv. Potrivit (cu)... = în conformitate cu; în raport cu; după, conform. Unii dintre acești cărturari, potrivit înclinărilor personale, se izolează, căutînd răgaz pentru preocupările lor. SADOVEANU, E. 30. Încăpățînarea lui creștea potrivit cu stăruințele ei. CARAGIALE, S. 80. Să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă mi se pare că e mai potrivit cu năravul și apucăturile lui. CREANGĂ, P. 245. ♦ Bine ales, nimerit, indicat. În jurul lor se țesea lumea bîlciului. Unii se opreau și-i priveau zîmbind o clipă. Mitrea simți că locul nu e potrivit pentru vorbele ce aveau să-și spună. SADOVEANU, M. C. 80. Rupe din gard vreascuri, cînd nu-i gardul ei. Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită, Pe cînd toată lumea doarme liniștită. COȘBUC, P. I 252. Răspunsul este nu numai caracteristic, dar și potrivit. NEGRUZZI, S. I 315. ◊ (Adverbial) Spune-mi, bre omule, cine te-a învățat pe tine să răspunzi așa de potrivit. ISPIRESCU, L. 178. 3. Aranjat, așezat; alcătuit, întocmit, făcut, meșteșugit. Mă dusei să privesc în altar, printr-un ciob de geam, potrivit între bîrne. GALACTION, O. I 42. Își face... un lăcaș... potrivit pe a lin vrere. CONACHI, P. 263. ◊ Cheie potrivită = cheie falsă, v. fals. 4. Moderat, temperat; de mijloc. Pe malul dimpotrivă, la o depărtare potrivită... se desfăcea în lumină un plai înalt. GALACTION, O. I 62.

SLĂBI, slăbesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre ființe, în opoziție cu îngrășa) A pierde din greutate, a scădea în greutate; a deveni (mai) slab. Slăbisem și-mi era teamă acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. CAMIL PETRESCU, U. N. 135. Era palid și grozav de abătut – pentru prima oară observasem cît de tare slăbise. VLAHUȚĂ, O. A. 362. Băgă de seamă că fie-sa cea mică din ce în ce slăbea și se posomora. ISPIRESCU, L. 52. Dar ce-ai slăbit așa, Vidmă? CREANGĂ, P. 314. 2. Intranz. (Despre ființe și despre puterile lor) A pierde din forță, din rezistență. Unchiul Filoftei, care era tare ca un taur... slăbește și el. DUMITRIU, P. F. 25. Să nu uiți să mînînci și tu, ca să nu-ți slăbească puterile. SADOVEANU, B. 93. De la o vreme încep a-i slăbi puterile și cuprins de amețeală, pe loc cade jos. CREANGĂ, P. 215. Să cîntăm una de jale, De-al măicuții greu doruț Și de dorul de tăicuț, Că de cînd ne-a cătănit, Tare-or fi îmbătrînit Și tare or fi slăbit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Urmat de determinări indicînd partea corpului lipsită de forță) Au fost slăbit de picioare într-atîta, cît nu mai putea să meargă. SBIERA, P. 74. ♦ (Despre părți ale corpului, despre facultăți) A nu mai funcționa normal, a nu-și mai îndeplini bine funcția. Simțea cum îi slăbesc genunchii. BART, E. 253. La un neguțător mare Cărui vederea-i slăbise Fără nici o invitare Un doctor vestit venise. ALEXANDRESCU, M. 373. ♦ Tranz. (Despre facultăți fizice și intelectuale) A părăsi pe cineva, a înceta să mai funcționeze (bine). Se văieta c-au slăbit-o vederile și puterile. C. PETRESCU, R. DR. 240. ♦ (Despre abstracte) A pierde din tărie, din intensitate; a diminua. Și nădejdea și curajul pe care le avusese, acuma-i slăbiseră. SADOVEANU, O. VII 45. Îi slăbi pofta de muncă, parcă n-ar mai avea pentru cine să se ostenească. REBREANU, I. 57. ♦ (Despre acțiuni) A pierde din intensitate, a încetini ritmul. Lucrul în port slăbise. BART, E. 283. Ea privind pe cel rămas Nencetat în ochi îl ține: Și văzînd că-n urmă-i vine, Tot mai mult slăbește-n pas. COȘBUC, P. I 184. [Oltule] slăbește-ți vîrtejele, Să-ți văd pietricelele. ALECSANDRI, P. P. 284. 3. Tranz. (Mai ales cu privire la obiecte) A face să fie mai puțin strîns, mai puțin încordat, a da drumul din strînsoare; a lăsa, a slobozi. Tu, Harap-Alb... sabia să n-o slăbești din mînă. CREANGĂ, P. 225. Ea pînza o slăbește mutînd slobozitorul Pe sul, apoi o strînge ș-o prinde cu zăvorul. BELDICEANU, P. 68. Pluguleț... Eu de coarne te luai, De cînd n-aveam șapte ai (= ani), Și de-atunci nu te-am slăbit Decît iarna cînd e frig. ȘEZ. V 89. La bani turcii năvălea... Dar pe Badiul nu-l slăbea! ALECSANDRI, P. P. 125. (Refl.) Cum numai ațipise, i se slăbi căpăstrul din mînă și-atunci iapa babei s-a cam mai dus. SBIERA, P. 59. ◊ Expr. A nu slăbi pe cineva = a nu lăsa pe cineva în pace, a nu da cuiva răgaz, a urmări de aproape, a ține din scurt. Artemie... vru să treacă înainte. Dar oamenii nu-l slăbiră. STĂNOIU, C. I. 18. Nu-l mai slăbea o tuse uscată ce-i sfărîma pieptul. VLAHUȚĂ, O. A. 122. Îl apuca [pe taur] de coarne, încăleca pe dînsul și nu-l slăbi pînă nu mi-l domestici. ISPIRESCU, U. 45. Dorul nu mă slăbește. CONACHI, P. 113. A nu slăbi (pe cineva) din... = a supraveghea, a urmări (pe cineva) cu ajutorul a... Să nu slăbiți din ochi nici o clipă casa de dincolo. CĂLINESCU, E. O. II 210. Doctorul Barbă-Roșie nu-l slăbea pe Neagu din ochi. BART, E. 218. Dete prin foc și prin apă, și după dînșii! tot după dînșii, și din goană nu-i slăbea. ISPIRESCU, L. 194. Hărsita de mătușa nu mă slăbea din fugă. CREANGĂ, A. 49. Cărțile să le dăm în mîni de oameni zdraveni, care să nu-i slăbească din vedere. ODOBESCU, S. I 83. A nu slăbi (pe cineva) cu... = a plictisi (pe cineva) cu..., a stărui prea insistent pe lîngă cineva. Badea... l-a poftit să-l slăbească cu dragostea. GALACTION, O. I 143. Cu-a mea dragoste-nfocată nici că te-oi slăbi. ALECSANDRI, T. 512. Nu-i slăbeau cu întrebatu, pînă ce... îl scoase din sărite. ȘEZ. I 247. ♦ Refl. (Despre sisteme tehnice) A deveni mai puțin rezistent; a se șubrezi.

ODIHNĂ, (4) odihne, s. f. 1. Întrerupere temporară a unei activități în scopul recîștigării energiei, al refacerii forțelor; (stare sau timp de) repaus. Cum ajunse acasă, își lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu a pune la cale îndeplinirea unor hotărîri mari. SADOVEANU, B. 85. Iată cel mai frumos loc de odihnă pe care l-am întilnit în viața mea! GALACTION, O. I 40. După o clipă de odihnă, încordîndu-și toate puterile, bietul bătrîn se tîra tot mai în afara satului. BUJOR, S. 169. ◊ Casă de odihnă = clădire în localități balneare sau climaterice, în care oamenii muncii își pot petrece concediul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără odihnă = (care este) în veșnică mișcare, în veșnic neastîmpăr. Apa clipotește fără odihnă. C. PETRESCU, S. 141. (În forma regională hodină) Parcă-i o căpriță fără astîmpăr și fără hodină. SADOVEANU, O. VII 56. ♦ Somn. Ia acuși se duce noaptea și vai de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ◊ Expr. A se da odihnei = a se culca, a dormi. Îl rugă să se dea nițel odihnei. ISPIRESCU, L. 128. 2. Calm desăvîrșit, pace, liniște sufletească; tihnă, răgaz. În această familie deprinsă cu trai ușor și bun, el sifigur nu-și găsea odihnă. C. PETRESCU, Î. I 10. Moșia Babaroaga însă nu-i mai dădea odihnă. REBREANU, R. I 255. Vitele nu mai aveau odihnă de muște. SANDU-ALDEA, U. P. 164. 3. (Determinat adesea prin «de veci», «veșnică» etc.) Moarte; p. ext. mormînt. Gătire se făcu de îngropăciune... și cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci. ISPIRESCU, L. 253. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi. ALEXANDRESCU, M. 9. 4. Platformă orizontală așezată, de obicei, la cotiturile unei scări (pentru a permite persoanelor care circulă pe ea să se odihnească sau pentru a înlesni intrarea în încăperile unui cat). – Variante: (regional) hodină (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 282), odină (EMINESCU, O. I 49, HODOȘ, P. P. 66) s. f.

MINUT, -Ă s. n., s. f. I. S. n. 1. (În limba veche adesea determinat prin „de ceas”, „de vreme”) Răstimp scurt dintr-un interval mai îndelungat), m o m e n t, s p e c. unitate de măsură a timpului, egală cu a șaizecea parte dintr-o oră și care cuprinde șaizeci de secunde. Pentru vremea dării și luării răspunsului. . . socotesc că 1500 de minute nu numai de agiuns, ce încă și de prisosit sînt. CANTEMIR, IST. 249. În zilele lui s-au făcut ș-un cutremur mare care au ținut un minut de ceas și mare spaimă au căzut asupra norodului (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 192/22. Pe fiecare minută cîte 63 de unghii (puls). AMFILOHIE, G. F. 278^v/15. Puține minunturi ce au șăzut împreună cu mine, cu cîtă repejune au trecut! BELDIMAN, N. P. II, 46/1. Lasă-mi un minut de vreme. id. ib. 69/21. Mă mai îngăduie un minut. MARCOVICI, C. 90/8, cf. 7/1, 19/6. Prin cîte depărtate locuri poate să umble duhul omului în minute de ceasuri. DRĂGHICI, R. 68/24, cf. 169/22. Niște griji mult mai cu cale, Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258, cf. 261. Disputîndu-se ei astfel, ca la un minut de ceas. PANN, H. 13/12, cf. id. E. IV, 51/24. Suvenirul dulce de-un minut slăvit Printre-a vieții valuri stă-n veci neclintit. ALECSANDRI, P. I, 212. Fiecare minută, care trece, mă apropie de pieire. CARAGIALE, O. VI, 112, cf. CULIANU, C. 179. Am așteptat cîteva minute, să fiu chemat la cancelarie. SADOVEANU, N. F. 127. C-o veni vremea d-apoi, D-o fi anul ca luna, Luna Ca săptămînă, Săptămînă Ca ziua, Și ziua ca ceasul scurt, Iar ceasul ca un minut. TEODORESCU, P. P. 422. Ce-aduce minutul, n-aduce anul. BARONZI, L. 53. (Prin exagerarea ideii de scurtime a unității de timp astronomice) Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. 62, 179. Am să te rog ceva: așteaptă-mă un minut aici. CARAGIALE, O. VI, 210. Cît am plîns pe soarta bietelor nenorocite, Care nu pot ca să aibă nici voință de-un minut. MACEDONSKI, O. I, 81. N-o să-ntîrzie pieirea troienilor nici o minută. MURNU, I. 35. Înainte de a porni caii, Grigore mai strigă: – Stai ! – Sta i! Încă un minut ! REBREANU, R. I, 73 . Ne-am oprit un minut, în potecă. GALACTION, O. 208. Mă duc să mă întind două minuturi, că altfel mă apucă stomacul. T. POPOVICI, SE. 386. Nu ni lăsa să ni hodinim o minută. GRAIUL, I, 226. ◊ (Indică distanța care poate fi parcursă în timpul respectiv) Locul alergării este zece minute afară de oraș. NEGRUZZI, S. I, 35. ◊ L o c. a d j. și a d v. La minut = (care se execută) pe loc, imediat, chiar în aceeași clipă. La minut fură chemați vracii cei mai iscusiți și toți învățații. POPESCU, I, 43. ▭ Fotografie la minut. Din minut în minut = pe fiecare clipă, dintr-un moment în altul. Conferiențiarul era așteptat din minută în minută. VLAHUȚĂ, O. A. 218. ◊ L o c. a d v. Într-un minut sau în minutul (ori, regional, în minut), în două minute = îndată, imediat; curînd. Îți poroncim ca în minutul ce vei priimi cartea aceasta. . . să mergi să te întîlnești cu d-lor (a. 1823). URICARIUL, V, 181/6. Se rîdică o vijâlie foarte iute, care în 2 minute străbătu cetatea cu un mare zgomot și vîjîit. CR (1829), 195²/18. Cine a fost pricina de s-a surpat într-un minut fericirea ce ș-o închipuise omul în visul nebuniii sale. MARCOVICI, D. 8/18. În minutul ce să va însemna venirea unii corăbii sau vas, comandantul luntrii gard-post va trimite spre întîmpinare-i o luntre cu un cinovnic. CR (1834), 229¹/33. Într-un minut să se schimbe din viață-n neviață! CONACHI, P. 87, cf. 271. În minuntul acela o frică nespusă mă luă în spate. RUSSO, S. 31, cf. 36. În minutul acela el era foarte galben la față. NEGRUZZI, S. I, 148, cf. 52. Într-un minut fu aproape de pădure. ISPIRESCU, L. 7. În minutul ce va auzi ceva zgomot în cămăruța cu baia. . . să le dea de știre. id. ib. 149. Simțea bătrînul că se dârîmă de pe picioare. . . că moare și el într-un minut! MIRONESCU, S. A. 36. Am jurat Că, pe cine oiu întîlni, În minut l-oi prăpădi. ȘEZ. II, 38. Într-un menunt de ceas (sfert de ceas) nu i se mai auzeau decît oasele sunînd prin cazan. I. CR. III, 267. (Învechit) Pe tot minutul = de la o clipă la alta; mereu, necontenit. Îndeobște poporul își schimba hotărîrea mai pe tot minutul. AR (1829), 60¹/21. Prăpastia să înfățișează pe tot minutul amenințătoare și grozavă. MARCOVICI, D. 14/2. De nu s-ar fi sprijinit, trebuia pe tot minutul să cadă. DRĂGHICI, R. 9/27. [Rîul] își întrunise acuma undele și pe tot minutul sporea în repegiunea lor. ASACHI, S. L. II, 19. Sufletul. . . Se schimbă pe tot minutul. CONACHI, P. 285. (Învechit) În toate minuturile sau în tot minutul = tot timpul, mereu, în fiecare clipă. În toate minuturile sîntem supuși primejdiii morții (a. 1837). DOC. EC. 659. ◊ (Articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Termenul, sorocul. Așteptam minutul cu multă nerăbdare. GORJAN, IV, 32/17. Minuntul mîntuirei tale au venit. ASACHI, S. L. II, 58. De mare folos este ca gospodariul să pîndească minutul facerii acestor grăpări. I. IONESCU, C. 72/5. 2. (La pl., în forma minuturi) Mîncări pregătite la restaurant pe loc, la comanda consumatorului. Cf. IORDAN, L. R. A. 481. 3. Unitate de măsură pentru unghiuri și arcuri, egală cu a șaizecea parte dintr-un grad sexagesimal sau cu a suta parte dintr-un grad centezimal. Pusă depărtările în grade și minute. AMFILOHIE, G. [prefață] 8/10. Unitatea de arc s-a împărțit în nouăzeci de părți egale numite grade, gradul în 60 părți egale numite minute. MELIK, G. 50. II. S. f. 1. (Jur.) Textul original al unui act de notariat, care rămîne la notar. Cf. V. MOLIN, V. T. 55, CADE. 2. Document în care sînt relatate în rezumat dezbaterile unei consfătuiri, lucrările unei ședințe etc. și pe baza căruia se poate întocmi procesul verbal respectiv, se pot încheia convenții de colaborare sau se pot da dispoziții pentru executări de lucrări etc. Își mîzgăli semnătura pe minuta ședinței. CAMIL PETRESCU O. II, 497, cf. LTR². ♦ (Jur.) Act In care se consemnează, imediat după deliberare, soluția dată de judecători intr-un proces (și care se transpune apoi în hotărîre). Minuta constituie dovada celor ce au fost hotăríte în cursul deliberării. PR. DREPT, 876. 3. Original, executat în creion, al unei hărți, al unui plan topografic sau al unei ridicări cadastrale, care servește la întocmirea hărții sau a planului respectiv, precum și a registrului cadastral. Cf. LTR², DER. – Pl.: (I 1, 3, II) minute și (I 2 și, învechit și regional, I 1) minuturi.- Și:(I) (învechit și regional) minúnt s.n., (învechit) menút (BUDAI-DELEANU, LEX., DRĂGHICI, R. 169/22), (regional) menúnt s. n. - Din lat. minutus, it. minuto, fr. minute, rus. минута, germ. Minute.

PURTA, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține (pe cineva sau ceva) în mînă, în brațe, în spinare, pentru a-l transporta în altă parte sau a-l duce dintr-un loc în altul. Copilul se simțea purtat pe sus. DUMITRIU, N. 147. Femeile-aleargă mîncare făcînd Și umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. La ceremoniile cele mari, vătaful de copii purta arcul și purpura domnilor. BĂLCESCU, O. I 18. ◊ Fig. Multe au văzut ochii mei, de-atîta amar de veacuri cîte port pe umerele acestea. CREANGĂ, O. A. 223. Ce să vă spun vouă oameni de ieri, eu, omul veacului care port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme (sau ca pe palmă) = a arăta cuiva o grijă deosebită, a dezmierda, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete v. deget. ◊ (Mil.; învechit) A purta arma = a aduce arma în poziția reglementară de salut. Pe loc tot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, O. 244. ♦ (Cu privire la o însărcinare oficială) A conduce, a executa, a îndeplini. El purta cu înțelepciune treburile împărăției. RETEGANUL, P. III 7. De douăzeci și mai bine de ani, de cînd port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. CREANGĂ, A. 18. Eu port toată puterea. ALECSANDRI, T. II 169. ♦ A duce, a transporta. Iarna, puneam cîinele în săniuță, Ca să știe și el ce bine-i să te poarte alții. BENIUC, V. 24. Gabrioleta boierului le-a purtat la conac. STANCU, D. 53. Calul meu să mă poarte ca săgeata. ALECSANDRI, P. III 12. ◊ Fig. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bîrfi. ♦ (Cu privire la ființe date în seama sau în grija cuiva) A face să meargă dintr-un loc în altul, conducînd, călăuzind, mînînd din urmă sau ducînd cu sine. Fata mea e ca o stea, frumoasă și curată, ș-am purtat-o și-n țara leșească la oleacă de învățătură. SADOVEANU, O. VII 30. Pe cucoș îl purta în toate părțile după dînsul, cu salbă de aur la gît. CREANGĂ, P. 70. Om bogat și fără sfat, Ce mă porți prin sat legat, Zici că birul nu ți-am dat? TEODORESCU, P. P. 289. ◊ Fig. Ce vînt te poartă pe la mine? RETEGANUL, P. V 43. M-au purtat odată păcatele pe acolo. CREANGĂ, P. 235. ◊ Expr. A purta (pe cineva) de nas = a supune pe cineva voinței sale amăgindu-l, prostindu-l, înșelîndu-l. Era gura unui vlăjgan mare din grămadă care se vede că-i purta pe ceilalți de nas. STĂNOIU, C. I. 68. Să-i poarte ei de nas după cum le place lor. CARAGIALE, O. III 65. Ș-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domnița Sînziana? ALECSANDRI, T. I 390. A purta (pe cineva) cu vorba (mai rar cu vorbe sau cu făgăduinți) = a promite fără a-și ține cuvîntul, pentru a obține un răgaz; a tărăgăna. La început purtat cu făgăduinți, apoi respins... paloșul și focul intrară în țara vrăjmașă. SADOVEANU, O. I 247. De unde să știu de ce mă poartă cu vorba Alcaz? C. PETRESCU, C. V. 54. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica, pînă ce-oi mîntui tîrgul. ALECSANDRI, T. 827. (Eliptic) Așa m-a purtat și pe mine, de-au trecut săptămînile. REBREANU, R. I 205. A purta (pe cineva) de la Ana la Caiafa v. caiafă. ♦ (Cu privire la unelte) A mînui. Apoi lască Rada știe Și-n ce fel să poarte sapa. COȘBUC, P. I 94. Capitane Solomoane, Ia dă-mi drumu din catane Să mai port plugu de coarne. ȘEZ. II 79. 2. Tranz. A duce o povară; a căra. Ca un fluviu care poartă a lui insule pe el. EMINESCU, O. IV 125. ♦ Fig. A suporta. Două zile au purtat ei neliniștea aceasta, s-au trudit și s-au sfătuit. SADOVEANU, O. VIII 139. Iubirea ta o port ca pe-un blestem. CAZIMIR, L. U. 94. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. ♦ A-și duce sarcina, a avea făt în pîntece. Nu vezi pe cine am la genunchii mei? Pe muma care a purtat în pîntecele ei pe domnul de mîne al Moldovei. DELAVRANCEA, O. II 32. Îți iert moartea mea, dar nu-ți voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sînul meu. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Prin metonimie) O! de sînul meu ferice, C-a purtat și a născut Domn viteaz și priceput! ALECSANDRI, P. II 108. ◊ Absol. Bivolițele poartă un an de zile. RETEGANUL, P. V 50. ♦ (Despre flori, plante; cu complementul «rod») A rodi. Multe flori sînt, dar puține Rod în lume o să poarte. EMINESCU, O. I 226. 3. Refl. (Mold.) A se îndrepta spre..., a merge de colo pînă colo, a circula. Săteni cu fețele liniștite, cu muierile și cu copiii după dinșii, se purtau încet spre comedii. SADOVEANU, O. III 384. La două ferestre se vedea seara lumina și o umbră se purta mereu de colo- colo. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul, vătămanul și cîțiva nespălați de mazili se purtau pintre oameni, de colo pînă colo. CREANGĂ, A. 8. ♦ A umbla, a se ține, a merge. Abia se mai purta pe picioare. VLAHUȚĂ, N. 6. 4. Tranz. (Cu privire la corp sau la o parte a corpului) A mișca încoace și încolo; a duce. V. deplasa. Baba își purtă prin casă trupu-i greu, căutînd plosca de lemn. SADOVEANU, B. 53. Dracul... întră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Prin analogie) Ceasornicul... bătea clipele, tic-tac, rar, și-și purta limba în lungul peretelui. SADOVEANU, P. 101. ◊ Refl. Tot trupul fetei se purta într-un ritm mlădios. SADOVEANU, O. I 408. Trupul lăutarului sta ca de piatră, numai mînile se purtau. id. ib. 303. ♦ A face să se miște de colo pînă colo. Vîntul le purta pletele. SADOVEANU, O. I 298. Cînd vîntul suflă de poartă crenguțele copacilor, avem vînt; de poartă crăcii mai groși și suflă col de jos, e vînt mare. ȘEZ. V 140. 5. Tranz. (În locuțiuni verbale) A purta (de) grijă (sau grija cuiva sau a ceva) = a avea grijă (de cineva sau de ceva); a fi îngrijorat (de soarta cuiva sau a ceva). Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! COȘBUC, P. I 138. Despre sosirea mea, dacă nu te anunț din vreme, nu purta grijă. CARAGIALE, O. VII 78. Nu purta grija noastră, domnule. ALECSANDRI, T. II 32. A purta răspunderea = a fi răspunzător. Sfaturile populare poartă răspunderea pentru aplicarea întocmai a hotărîrilor partidului și guvernului în vederea îmbunătățirii schimbului de mărfuri dintre oraș și sat. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 103. A-i purta (cuiva) sîmbetele v. sîmbătă. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni, a invidia. Era văr cu un lucrător care-ți purta pică. PAS, Z. I 270. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie. COȘBUC, P. I 199. A purta bănat = a purta pică, a avea necaz, ciudă (pe cineva). Nu știu ce-i cu tine Că tot porți bănat, De te rid prin sat. COȘBUC, P. II 143. A purta interes = a se interesa de... Deși erau amîndoi bătrîni, ei se grăbise astfeli, încît aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. A purta lupte (sau război, bătălie) = a se lupta, a se război. Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin. EMINESCU, N. 3. Că de cînd porți bătălie Rămîn holdele pustie, Fete și mame bătrîne, Și copiii fără pîne. HODOȘ, P. P. 229. A purta biruință = a birui, a învinge. Să purtăm biruință asupra vrăjmașilor. ISPIRESCU, M. V. 23. (Regional) A purta frică de... = a se teme de... Nu purta frică de aceasta. SBIERA, P. 53. Port frică de bărbat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. 6. Tranz. A avea, a deține, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). Eu pe părintele mitropolit tot vreau să-l ușurez de galbenii pe care-i poartă cu el. SADOVEANU, O. VIII 249. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit. COȘBUC, P. I 231. ◊ (Poetic) Omul mare-n suflet, moșnean, străin el fie, în suflet poartă lumea întreagă drept moșie! ALECSANDRI, T. II 114. 7. Tranz. A fi îmbrăcat (încălțat sau împodobit) cu...; a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. Omul purta o șapcă neagră de elev de liceu, cu cozorocul mare. DUMITRIU, N. 5. Jupîn Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic. DELAVRANCEA, H. T. 6. După ce-ai purtat ciubotele atîta amar de vreme... acum ai vrea să-ți dau și banii înapoi? CREANGĂ, A. 106. Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig. Tanța purta pe față un surîs curat de fericire. REBREANU, R. I 245. ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru sau a aplica o fîșie neagră pe haine (mai ales la rever), ca semn al doliului în urma morții unei persoane apropiate. Poartă (sau să porți) sănătos, urare care se face celui care are un obiect de îmbrăcăminte nou. (Familiar) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie; a fi încornorat. Dar cînd mai porți și coarne, ce zici, Prutescule? CONTEMPORANUL, V_II 501. ◊ Refl. E negru-al ei vestmint, Că-n negru, se purtase De cînd se măritase. COȘBUC, P. I 280. ◊ (Refl. pas., în expr.) Se poartă = se obișnuiește, e la modă. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicînd că se poartă după moda anglo-americană. REBREANU, I. 61. ♦ A aranja îmbrăcămintea sau o podoabă într-un anumit fel. Purta părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rînduiala fecioarelor. SADOVEANU, B. 21. ♦ A se îngriji de cineva procurîndu-i îmbrăcămintea; a susține cheltuielile necesare unei persoane, a-i da cuiva cele necesare. Nu mai știau bieții părinți ce să-mi mai facă și cum să mă mai poarte. Eram singurul lor copil. VLAHUȚĂ, O. AL. I 248. Bine te-oi purta Și ți-oi cumpăra Rochiță cu zale. ALECSANDRI, P. P. 116. ◊ (Intranz., în expr.) A purta (cuiva) de cheltuială = a procura (cuiva) banii necesari pentru trai. Eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială, CREANGĂ, A. 120. A da (cuiva) de purtat = a da cuiva obiectele de îmbrăcăminte necesare. Să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. ◊ (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. Romîni, nu vă atingeți de banii cu păcat, Ce poartă a lui Despot chip mîndru-ncoronat. ALECSANDRI, T. II 189. 8. Refl. A se comporta, a se manifesta (potrivit cu buna creștere). S-a purtat bine și n-a avut nici o pedeapsă. REBREANU, R. I 141. Oamenii aceștii s-au purtat vitejește. NEGRUZZI, S. I 174. Tu, mîndruțo, cum te porți, Te urăsc voinicii toți. HODOȘ, P. P. 114. Ori te poartă cum ți-i vorba, ori vorbește cum ți-i portul. (Regional) A umbla (repede). Uite-mi vine, Să văd oare cu cosiță Sta-mi-ar bine? O, că-mi stă mie-n tot felul! Să mă port cu-ncetinelul. COȘBUC, P. I 104. Grabnic, hai să-nchid dulapul Să mă port să nu mă prindă. id. ib. 104.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

vreme s.f. I (în concurență cu „timp”) 1 Dimensiune a Universului care reprezintă succesiunea (și simultaneitatea) fenomenelor, evenimentelor etc.; derulare ireversibilă, considerată în mod absolut, a fenomenelor și a evenimentelor în succesiunea lor, a existențelor în schimbarea lor; succesiune (și simultaneitate) a proceselor realității obiective; timp. Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji (EMIN.). ◊ expr. Roata vremii v. roată. 2 (de obicei urmat de determ. în gen. sau precedate de prep. „de”) Interval (oarecare) de timp limitat de două evenimente, întîmplări, acțiuni etc. sau definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, luni, ani etc.); durată, perioadă (măsurată în ore, zile, luni, ani etc.) în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune etc.; succesiune de momente care corespunde desfășurării, evoluției unui fenomen, unui eveniment, unei acțiuni etc.; interval, perioadă, răstimp; timp. Ea nu va ști și va bea numai apă în vremea luptei cu tine (EMIN.). ◊ (cu determ. adj.) Destulă vreme răbdasem răutățile lui (CAR.). ◊ Loc.adv. (În) toată vremea = în fiecare clipă, tot timpul; în permanență; continuu, întruna, fără întrerupere, mereu. Titu Herdelea se simțea de prisos, cum se simțise toată vremea (REBR.). Cu vremea = treptat, pe măsură ce trece timpul; după un timp oarecare; odată și odată. Tabla roșie a acoperișului se decolorase cu vremea (PHIL.). Din vreme sau (înv., reg.) de cu (bună) vreme = de timpuriu; mai înainte; cu un timp oarecare înainte de momentul prezent, obișnuit, prevăzut, așteptat; înainte de a fi prea tîrziu. Noul argat adusese, de cu vreme, brațe de despicături în casă (AGÂR.). Din vreme în vreme = uneori; din cînd în cînd; din timp în timp. Din vreme-n vreme, numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat (ALEX.). În ultima vreme sau în vremea din urmă = în intervalul de timp care precedă momentul de față sau în care este cuprins acesta. În special în ultima vreme, studiul formării cuvintelor se bucură, la noi, de o atenție deosebită (HR.). ◊ Loc.conj. În vreme ce (sau, înv., în vremea cînd) = a) (introduce o prop. temp., adesea cu nuanță cauz. sau de opoz.) în timp ce, pe cînd, atunci cînd. Soțul consumă mulțumit, în vreme ce pierde la cărți (ARGH.); b) (introduce o prop. cauz.) fiindcă, deoarece, întrucît. În vreme ce... ard în pară, De ce să nu fiu o piatră din lume scoasă afară? (CON.); c) (introduce o prop. opoz.) (pe) cînd. Ea be putere, în vreme ce dușmanul ei numai apă (EMIN.). Cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, în toată perioada în care... Cîtă vreme avu oarecare trecere la Ministerul de Externe, fu luat în deriziune de aristrocrație (CĂL.); b) (introduce o prop. cond.) dacă. Cîtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are voie să ia nici o măsură (CAR.). Pe cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, atîta timp cît, în toată perioada în care... Lasă pe unul să-ți ție locul, pe cîtă vreme vei lipsi din el (EMIN.); b) (introduce o prop. opoz.) în timp ce. Toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe cîtă vreme dumneaei sufere pe lîngă astea și de foame (CAR.). Atîta vreme cît = (introduce o prop. opoz., cu nuanță cond.) cît timp. Rezultă că atîta vreme cît sunt folosite mijloacele materiale, existențialiștii au deplină dreptate și condiția umană e deznădăjduită (STEINH.). ◊ expr. O vreme = o perioadă de timp. O vreme ne-am lăsat în derivă, așteptînd să ne ducă oceanul spre ele (TUD.). A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar; a lenevi. a) a-și irosi timpul, a-și pierde vremea; b) a-și petrece timpul mai ușor, mai repede; a-și omorî timpul Iar vă pierdeți vremea cu cîinele ăsta de pripas? (VOIC.). A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) vremea (cu ceva) = a-și ocupa timpul într-un anumit fel, a-și petrece timpul (cu...); a face să treacă timpul mai ușor (cu lucruri neimportante). Trecură din tindă în grădină, ca doi oameni fără grabă, care vor să-și omoare vremea (SADOV.). Fără a (mai) pierde vreme (sau vremea) = repede, neîntîrziat, imediat. Fără a pierde vreme, începu a se găti spre a se porni la oaste (BĂLC.). (Că sau doar) n-a intrat vremea în sac v. intra. Nu-i vreme de numărare v. numărare. Nu e vremea trecută v. trece. ♦ (mai ales în legătură cu vb. „a avea”) Timp liber, disponibil (pentru a face ceva); răgaz (acordat cuiva sau solicitat de cineva). D-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte (CR.). ♦ (înv.) Răstimp de viețuire, durată a vieții omului; viață. Vreamea lui Izmail aceasta e 137de ani (P. OR). ◊ expr. (În sau la) vremea mea (ori a ta, a lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vîrstei. Ehei, dumneata nu știi ce număr a fost soacră-mea la vremea ei (VIN.). Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vîrsta cînd trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). Aveți dreptate, băieți, acum vi-i vremea (CR.). ♦ (înv., reg.) An. Ficioară nevastă, nevastă ficioară, Peste șese vremi roada să-i coboară (CANT.). ◊ expr. (A fi) nins de vreme v. nins. ♦ (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care precizează sensul) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții; restr. ceas, oră. Singur, pe vremea-nnoptării, M-opresc pe-o colină și cînt (COȘB.). ♦ (relig.) Vremea de apoi sau, înv., pop., vremea cea de apoi = perioada de timp (nedefinită) în care va fi sfîrșitul lumii; existența de după moarte; judecata de apoi. 3 (urmat de determ. gen. sau precedate de prep. „de”) (Interval de) timp delimitat în funcție de anumite practici, obligații, cerințe etc., care este destinat, consacrat (și obligatoriu) pentru desfășurarea unei activități, a unei acțiuni etc. Vremea pescuitului întîrzia (VOIC.). 4 (de obicei constr. cu vb. ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”) Timp (considerat) prielnic, favorabil etc. pentru desfășurarea unei acțiuni, a unei activități, pentru luarea unei decizii etc.; prilej, ocazie; moment. Veni vremea să plec la Socola (CR.). ◊ Loc.adv. La vreme = la momentul potrivit, oportun. Poetul, dacă n-are toate bucuriile vieții la vreme, e lipsit de avînt și închipuire (CĂL.) La vreme de... = a) în timpul..., pe timp de...; b) cînd se întîmplă, cînd e nevoie. Într-o vreme = la un moment dat, cîndva. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. Pînă la o vreme = pînă la un moment dat. A mers această împestrițare pînă la o vreme (HEL.). La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un moment dat, după un timp, într-un tîrziu. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri (ISP.). ◊ Loc.adj., adv. Fără (de) (sau înainte de) vreme = de timpuriu, înainte de termen; prematur. Astă născare fără vreme cam supără pre tata (c. NEGR.). Ne supără, ne îmbătrînesc fără vreme (CAR). ◊ Loc.conj. De vreme ce = din moment ce; fiindcă, deoarece. Trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească! (CR.). De vreme ce vouă vi se cuvine această cinste..., hotărîți (SADOV.). ◊ expr. La vremea sa (sau a ei, a lui, a lor) = la momentul potrivit. Fă tot lucrul la vremea lui (c. NEGR.). A apuca (sau a prinde) (pe cineva) vremea = a fi, a se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat Era și vremea, se spune atunci cînd intervine, în ultimul moment, o schimbare (în bine), un eveniment favorabil, așteptat. (înv., reg.) Vreme cu prilej = ocazie potrivită; moment potrivit, favorabil. Turcii căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete (ISP.). Am venit în preajma Iașilor, așezîndu-mă la pîndă și așteptînd vreme cu prilej (SADOV.). 5 (adesea la pl. cu val. de sg.; de obicei urmat de determ. în gen. care precizează felul) Perioadă (lungă) de timp (determinată cronologic) marcată de un eveniment istoric, cultural, științific etc. important, de o personalitate (excepțională) ori de o trăsătură dominantă privind stări, situații, fapte etc.; totalitatea evenimentelor, a faptelor, situațiilor etc. care caracterizează această perioadă; veac, epocă, secol. A istoriei minune, Vremea lui Ștefan cel Mare (EMIN.). ◊ Loc.adv. După vremuri = în decursul veacurilor. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod (EMIN.). Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = (pe) atunci. Ion Negru era pe vremea aceea omul cel mai avut din sat (AGÂR.). Pe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Pe vremuri, nici nu așteptai să exprim o dorință, o ghiceai și mi-o îndeplineai (CA. PETR.). (Mai) înainte vreme = odinioară; (de) mai demult. Înainte vreme..., domnia Moldovei era teacă fîră sabie (SADOV.). ◊ Loc.adj., adv. Din (sau de pe) vremuri = (care este) din timpurile vechi, din străbuni. Făcea oamenilor semn să intre în lan, așa cum apucase dumnealui din vremuri (ANG.). ◊ expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. Vremea trecută (ori veche, de demult) = trecutul (îndepărtat). În vremea veche trăia un împărat întunecat și gînditor ca meazănoaptea (EMIN.). 6 (la pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. O carte cu scoarțe străvechi... stătea de mărturie atîtor vremi nesigure, povestind viața unui sfînt (ANG.). II (meteor.; adesea urmat de determ. care arată felul) Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc determinat, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc.; ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc sau variația valorilor fenomenelor meteorologice într-un interval oarecare; timp. Era vremea cam ploioasă și oamenii au rămas pe acasă (SLAV.). ◊ expr. (pop.) Bună vreme (sau vremea) = formulă de salut, folosită la întîlnire sau la despărțire. Bună vreme, măi băiete! (EMIN.). Manta de vreme (sau vremea) rea v. manta. III (gram.; înv.) Timp. • pl. -uri, (înv.) -i. /<sl. veche врѣмѧ.