abderit s. m. om simplu, mărginit și caraghios. (< germ. Abderit)

ABLAȚIUNE, ablațiuni, s. f. 1. Transportare (prin acțiunea vântului, a apelor sau a ghețarilor) a materialului rezultat în urma dezagregării solului sau a rocilor. 2. Îndepărtare chirurgicală a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care străbate atmosfera cu mare viteză pierde din substanță, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.

ABLUȚIUNE, abluțiuni, s. f. 1. Spălare rituală pe corp sau pe o parte a lui, prescrisă de unele religii pentru purificare. 2. Spălare sau îmbăiere cu ajutorul dușului. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. ablution, lat. ablutio, -onis.

ABOLIȚIONISM s. n. Mișcare politică apărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care urmărea desființarea sclaviei negrilor din America; p. gener. mișcare politică ce susține desființarea sclaviei. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abolitionnisme.

ABOLIȚIONIST, -Ă, aboliționiști, -ste, s. m. și f. Adept al aboliționismului. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abolitionniste.

ABOLIȚIUNE, abolițiuni, s. f. (Înv.) Abolire. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. abolition, lat. abolitio, -onis.

ABSOLUȚIUNE, absoluțiuni, s. f. 1. Iertare de pedeapsă a unui acuzat când faptul imputat nu este prevăzut de lege sau când săvârșirea lui a fost justificată. 2. Iertare a păcatelor, dată de obicei de papă². [Pr.: -ți-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.

ABSTENȚIONISM s. n. Abținere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot; doctrină care susține această atitudine. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abstentionnisme.

ABSTENȚIONIST, -Ă, abstenționiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține abstenționismului, privitor la abstenționism. 2. S. m. și f. Adept al abstenționismului. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abstentionniste.

ABSTENȚIUNE, abstențiuni, s. f. (Rar) Abstinență. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. abstention.

ABSTRACȚIONISM s. n. Curent în artele plastice europene, a cărui trăsătură o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de artă orice referire la realitățile exterioare, ideile și sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; artă abstractă. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abstractionnisme.

absurd, -ă I. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simț. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ◊ prin ~ = admițând un raționament fals. 2. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om și mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)

ACEL¹, ACE'A, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

ACHIZIȚION'A, achiziționez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ți-o-] – Achiziție + suf. -ona.

ACHIZIȚIONARE, achiziționări, s. f. Acțiunea de a achiziționa și rezultatul ei; achiziție (1). [Pr.: -ți-o] – V. achiziționa.

ACTINOMICETE s. n. pl. Grup de microorganisme foarte răspândite în natură, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt purtătoare de boli pentru om și animale, iar altele produc antibiotice. – Din fr. actinomycètes.

ACȚION'A, acționez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o acțiune, o faptă etc. ◊ Expr. (Tranz.) A acționa (pe cineva) în justiție (sau în judecată) = a intenta un proces, a da în judecată. ♦ A exercita o influență asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mișcare, a face să funcționeze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de funcționare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ți-o] – Din fr. actionner.

ACȚIONAR, -Ă, acționari, -e, s. m. și f. Persoană care posedă acțiuni (II) [Pr.: -ți-o-] – Din fr. actionnaire.

ACȚIONARE, acționări, s. f. Faptul de a acționa. [Pr.: -ți-o-] – V. acționa.

ACȚIUNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

ADEMPȚIUNE s. f. (Rar) Luare în posesiune sau acceptare a unui beneficiu. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. ademption, lat. ademptio.

ADICĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ◊ Expr. (Substantivat) La (o) adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Acc. și: adică. – Var.: (reg.) adecă, dică adv.] – Et. nec.

ADIȚION'A, adiționez, vb. I. Tranz. A aduna, a adăuga. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. additionner.

ADIȚIONAL, -Ă, adiționali, -e, adj. Care se adaugă sau care trebuie adăugat. Taxe adiționale. Act adițional. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. additionnel.

ADIȚIONARE, adiționări, s. f. Acțiunea de a adiționa și rezultatul ei; adunare, adăugare. [Pr.: -ți-o-] – V. adiționa.

ADJONCȚIUNE, adjoncțiuni, s. f. Unire; adăugare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. adjonction.

ADMONIȚIUNE, admonițiuni, s. f. 1. Cercetare făcută de judecător. 2. (Rar) Admonestare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. admonition, lat. admonitio, -onis.

AEROSPAȚIAL, -Ă, aerospațiali, -e, adj. Referitor la navigația în spațiul terestru și cosmic; aerocosmic. [Pr.: a-e-ro-spa-ți-al] – Din fr. aérospatial.

AFECȚIUNE, afecțiuni, s. f. 1. Simpatie, prietenie, dragoste față de cineva. 2. Boală, stare patologică a unui organ. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. affection, lat. afectio, -onis.

AFIRMATIV, -Ă, afirmativi, -e, adj. (Despre un enunț) Care are un caracter de afirmare, un sens pozitiv; (despre o judecată) care conține o afirmație. ◊ Expr. În caz afirmativ = dacă se va întâmpla așa; în cazul când împrejurările sunt favorabile. – Din fr. affirmatif, lat. affirmativus.

AFLICȚIUNE, aflicțiuni, s. f. 1. Durere mare. 2. Pedeapsă directă. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. affliction.

AFURISIT, -Ă, afurisiți, -te, s. m. și f., adj. (Om) rău, ticălos, blestemat. ♦ (Fam.) (Copil) ștrengar, poznaș. – V. afurisi.

AGEAMIU, -IE, ageamii, adj., s. m. și f. (Fam.) Începător, novice, profan; (om) care nu se pricepe. – Din tc. acemi.

AGNAȚIUNE s. f. Legătură de rudenie civilă în raport cu înrudirea naturală. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. agnation, lat. agnatio, -onis.

AICI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ◊ Expr. (Fam.) Până aici! = destul! ajunge! Pe aici ți-e drumul! = șterge-o! pleacă! a plecat! a șters-o! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o șterge; a pleca fără urmă, a dispărea. 2. În acest moment, acum. ◊ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotărâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape să..., gata-gata să..., mai că... [Var.: ac'i, acia, acilea, aice, aicea adv.] – Lat. ad-hicca.

AIURIT, -Ă, aiuriți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care are comportări anormale; (om) zăpăcit, trăsnit, zănatic. 2. Adj. (Despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populară de aiurea).

AJUNGE, ajung, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc după parcurgerea unui drum, a atinge capătul unui drum; a sosi. ◊ Expr. A ajunge departe = a răzbi prin greutăți și a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterii; a fi într-o situație disperată. ♦ Intranz. și tranz. A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urmă, o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. ◊ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbătrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufletească) A cuprinde, a răzbi. 4. Intranz. A se întinde până la...; a atinge. ♦ A reuși să atingă ceva situat sus sau departe. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prăjina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre prețuri; p. ext. despre mărfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se înțelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. și tranz. A fi în situația de a... 3. Intranz. A deveni. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reuși, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discreția cuiva. ♦ Intranz. și refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. și refl. A fi în cantitate suficientă. ◊ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a ști ce e de făcut. – Lat. adjungere „a uni, a lipi”.

ALBĂSTRI'OR, -OARĂ, albăstriori, -oare, adj. Diminutiv a lui albastru; albastru-deschis. [Pr.: -tri-or] – Albastru + suf. -ior.

ALBI'OR, -OARĂ, albiori, -oare, adj. Albișor. [Pr.: -bi-or] – Alb + suf. -ior.

ALERGĂTURĂ, alergături, s. f. Alergare. ◊ Expr. O alergătură de cal = măsură aproximativă (nu prea mare) de distanță. ♦ Deplasare continuă pentru îndeplinirea unor treburi; du-te-vino. ◊ Expr. Cal de alergătură = cal sau, fig., om întrebuințat la toate corvezile. – Alerga + suf. -ătură.

ALI'OR, aliori, s. m. Nume dat mai multor specii de plante care conțin în tulpină și în frunze un suc lăptos, otrăvitor; laptele-câinelui, laptele-cucului (Euphorbia). [Pr.: -li-or] – Lat. aureolus (< aurum „aur”).

ALOCUȚIUNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvântare ocazională. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. allocution, lat. allocutio, -onis.

ALT, ALTĂ, alți, alte, adj. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină nu este aceeași sau același cu ființa sau lucrul despre care a fost vorba, care este de față sau este cel obișnuit) Alt om. Alt obiect. ◊ Expr. (Pop.) Câte alte = multe. [Gen.-dat. sg.: altui, altei, gen.-dat. pl.: altor] – Lat. alt[(e)rum].

ALTER EGO s. m. Al doilea eu; persoană care se aseamănă întru totul cu alta, încât i se poate substitui. ♦ Om de încredere, prieten nedespărțit. – Loc. lat.

AMÂNAT², -Ă, amânați, -te, adj., adv. 1. Adj. Care a fost sau va fi îndeplinit la un moment ulterior celui stabilit inițial. 2. Adv. (înv. și reg.) Târziu, după mult timp. – V. amâna.

AMBIȚION'A, ambiționez, vb. I. Refl. A avea ambiție. ♦ Tranz. A stimula ambiția cuiva. ♦ Refl. A se încăpățâna. ♦ (Înv.) A râvni. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. ambitionner.

AMBIȚIOS, -OASĂ, ambițioși, -oase, adj., s. m. și f. (Om) plin de ambiție; pornit din ambiție. [Pr.: -ți-os] – Din fr. ambitieux, lat. ambitiosus.

AMERIZ'OR, amerizoare, s. n. Dispozitiv al unui hidroavion care permite manevrarea în timpul decolării și amerizării. – Ameriza + suf. -or.

AMFICȚION s. m. (În Grecia antică) Membru al unei amficționii. [Pr.: -ți-on] – Din fr. amphictyon.

AMFICȚIONIE s. f. (În Grecia antică) Unitate de triburi sau asociație de orașe-state, grupate în jurul unui sanctuar comun. [Acc. și: amficționie. – Pr.: -ți-o-] – Din fr. amphictyonie.

ANGI'OM s. n. Tumoare benignă a vaselor sanguine sau limfatice.[Pr.: -gi-om] – Din fr. angiome.

ANTERI'OR, -OARĂ, anteriori, -oare, adj. (Adesea adverbial) 1. Care precedă o anumită dată; precedent. 2. Care este așezat în partea de dinainte. 3. (Despre sunete) Articulat în partea dinainte a cavității bucale. [Pr.: -ri-or] – Din fr. antérieur, lat. anterior.

APȚIAN, -Ă, apțieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al cretacicului inferior. 2. Adj. Care aparține apțianului (1), privitor la apțian. [Pr.: -ți-an] – Din fr. aptien.

ARAP, arapi, s. m. (Pop.) 1. Persoană care face parte dintr-o populație africană negroidă; p. gener. om cu pielea și părul de culoare neagră. 2. Arab. [Var.: harap s. m.] – Din bg. arap.

ASERȚIUNE, aserțiuni, s. f. (Fil.) Enunț care este dat ca adevărat; p. gener. afirmație. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. assertion, lat. assertio, -onis.

AURIT, -Ă, auriți, -te, adj. (Adesea fig.) Acoperit cu un strat subțire de aur (1) sau imitând poleiala aurului. ◊ Expr. Fie-ți (sau să-ți fie etc.) gura aurită! = să se realizeze ceea ce spui! A avea gura aurită, se zice despre cineva care prevede cuiva realizarea unor lucruri favorabile. ♦ Cusut sau țesut cu fir de aur (1) sau auriu. [Pr.: a-u-] – V. auri.

AUSTER, -Ă, austeri, -e, adj. Sobru, cumpătat, sever. Om auster. Viață austeră. ♦ Lipsit de ornamente, de podoabe. Arhitectură austeră. [Pr.: a-us-] – Din fr. austère, lat. austerus.

AUTOPERFECȚION'A, autoperfecționez, vb. I. Refl. A se perfecționa prin eforturi proprii. [Pr.: a-u-to-per-fec-ți-o-] – Auto¹- + perfecționa.

AUTOPERFECȚIONARE, autoperfecționări, s. f. Acțiunea de a se autoperfecționa și rezultatul ei. [Pr.: a-u-to-per-fec-ți-o-] – V. autoperfecționa.

AUTORITAR, -Ă, auroritari, -e, adj. Căruia îi place să uzeze (și uneori să abuzeze) de dreptul de a comanda, de a da dispoziții; care găsește satisfacție în faptul de a fi ascultat. Om autoritar. ♦ Care impune ascultare, care nu admite replică. Atitudine autoritară. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoritaire.

AUTOTRACȚIUNE s. f. Tracțiune care se face cu mijloace auto² proprii. [Pr.: a-u-to-trac-ți-u-] – Auto² + tracțiune.

AUZ'I, aud, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ◊ Expr. Să te-audă Dumnezeu! = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești! N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (Refl. pas.) Să se audă musca (zburând)! = să fie tăcere deplină! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ți spun! 3. Intranz. și tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca răspuns la o chemare) Poftim? ce dorești?; b) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? 4. Tranz. și intranz. A afla (o veste, o știre etc.) ◊ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la alții, din zvon public. ◊ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva. Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr.: a-u-. – Prez. ind. și: (pop.) auz] – Lat. audire.

AVAR¹, -Ă, avari, -e, adj., s. m. și f. (Om) zgârcit. – Din fr. avare, lat. avarus.

AVE'A, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deține. ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee. ◊ Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obține, a câștiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz. ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje. ♦ A conține, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ține, a purta. În mână avea un buchet. ◊ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. A avea foame. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună și se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă. ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Ar veni. 3. (Servește urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

AVERTISMENT, avertismente, s. n. 1. Înștiințare prealabilă, prevenire, semnal (asupra unui risc sau a unei primejdii). 2. Sancțiune administrativă aplicată unui angajat pentru o abatere disciplinară și prin care se atrage atenția acestuia că va fi sancționat mai aspru la o nouă abatere. ◊ Expr. A da cuiva un avertisment = a atrage atenția cuiva să nu repete o greșeală. ♦ Sancțiune aplicată de arbitru unui sportiv pentru joc neregulamentar și care, la repetarea abaterii, poate fi urmată de eliminarea din joc a sportivului. – Din fr. avertissement.

AVERTIZ'A, avertizez, vb. I. Tranz. A atrage cuiva atenția, a preveni pe cineva (că va suferi consecințele acțiunii pe care intenționează să o săvârșească). – După fr. avertir.

AVOCAȚIAL, -Ă, avocațiali, -e, adj. (Rar) Avocățesc. [Pr.: -ți-al] – Avocăț[esc] + suf. -ial.

AVORTON, avortoni, s. m. Ființă născută înainte de termen; p. ext. om degenerat, cu mari deficiențe. ♦ Fig. Operă (literară, artistică) ratată. – Din fr. avorton.

ĂL, A, ăi, ale, adj. dem. (Pop. și fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: ălui, ălei; gen.-dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.

BABALÂC, babalâci, s. m. 1. (Fam. și depr.) Om bătrân și neputincios; om îmbătrânit înainte de vreme. 2. Stâlp gros de lemn care străbate ca o axă verticală centrul morii de vânt pentru ca moara să poată fi învârtită în bătaia vântului. – Din tc. babalıc.

BADE s. m. (Pop.) 1. Termen politicos de adresare către un om matur sau mai vârstnic (de la țară); nene. 2. Termen mângâietor folosit de femeile de la țară pentru bărbatul iubit. [Art.: badea] – Et. nec.

BALANS'OR, balansoare, s. n. Balansier (1). – Balansa + suf. -or.

BALAST'OR, balastoare, s. n. Mașină folosită pentru balastarea liniilor de cale ferată. – Balasta + suf. -or.

BATE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat și violent (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gură, peste picioare. A bate la palmă, la tălpi, la spate. A bate în cap. ◊ Expr. (Tranz.) A fi bătut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Bătut în cap = prost, nebun, țicnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi ușor cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atenția, a-l reconforta sau a-i arăta bunăvoința; a lovi în același fel o parte a corpului unui animal spre a-l liniști sau a-l mângâia. ◊ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicăli, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burtă cu cineva = a fi într-o intimitate familiară cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzacție, dând mâna cu el în semn de învoială. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dușman în luptă, în război. ◊ Expr. A bate un record (sportiv) = a depăși un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se război. ◊ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se luminează de ziuă sau amurgește. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul până-i cald. ◊ Loc. vb. (Fam.) A bate la mașină = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredințat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau măsura) = a lovi (ușor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multă cale) = a parcurge o distanță lungă. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune, a nu înainta într-o problemă. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discută, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect țintuindu-l de ceva. A bătut tablourile pe pereți. Bătuse capacul lăzii în cuie. ♦ A freca învârtind și lovind de pereții unui vas. Batem albușurile până se fac spumă. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apăsa producând bășici, răni sau bătături. Mă bate un pantof. ♦ (La războiul de țesut) A presa cu spata firele din băteală. II. Intranz. 1. A izbi în ceva făcând zgomot; a ciocăni (la poartă, la ușă, la fereastră). Valurile bat de zidurile cetății. Cine bate oare la fereastra mea? ◊ Expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropăi. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gură degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trăncăni. 2. A face o mișcare (relativ regulată). ◊ Expr. A bate din aripi = (despre păsări) a face mișcarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pământul de mai multe ori la rând, în semn de pocăință sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului omenesc) A avea pulsații ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frică. Îmi bat tâmplele. ◊ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A funcționa dereglat, scoțând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul până la o anumită distanță, până într-un anumit punct. O pușcă veche care nu mai bătea decât la 100 de pași. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A lătra. ♦ Intranz. și tranz. (Despre aștri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ți pălăria, să nu te bată soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critică la ceva. Bate în ciocoi. ◊ Expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fată, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind) peste semănături, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din luptă; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanță de... Bate în albastru. III. Intranz. și tranz. A emite zgomote ritmice care indică ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◊ Expr. (Tranz.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a da, a transmite o telegramă. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toacă etc.) A emite sunete ritmice cu o anumită semnificație. – Lat. batt(u)ere.

BĂB'OI, băboi, s. m. (Depr.) Augmentativ al lui babă. – Babă + suf. -oi.

BĂIEȚ'OI, băiețoi, s. m. (Depr. sau glumeț) Augmentativ al lui băiat. ♦ Fată cu apucături de băiat. – Băiat + suf. -oi.

BĂLĂLĂU adj. invar. (Reg.) Care se bălăbănește (1). ♦ (Substantivat, m.) Om moale, prost, neghiob. – Bălălăi + suf. -ău.

BĂLĂNGĂ'I, bălăngăiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) bălăbăni (1). – Balang + suf. -ăi.

BĂLT'OI, băltoaie, s. n. Baltă (mare); băltău. – Baltă + suf. -oi.

BĂRBAT, -Ă, bărbați, -te, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană adultă de sex masculin. ♦ Om în toată firea. 2. Soț. II. Adj. (Rar) Curajos; voinic; harnic, activ. – Lat. barbatus.

BĂRBĂȚ'OI, bărbățoi, s. m. (Depr. sau glumeț) Augmentativ al lui bărbat (1). ♦ Femeie cu apucături de bărbat (1). – Bărbat + suf. -oi.

BĂRBIER, bărbieri, s. m. Frizer. ♦ Fig. (Fam.) Om mincinos, lăudăros. [Pr.: -bi-er] – Din ngr. barbéris.

BĂRB'OI, bărboaie, s. n. (Fam.) Augmentativ al lui barbă. – Barbă + suf. -oi.

BĂRZ'OI, bărzoi, s. m. (Rar) Bărbătușul berzei. – Barză + suf. -oi.

BĂTRÂNEȚE s. f. 1.Etapă finală din viața ființelor, caracterizată prin diminuarea treptată a funcțiilor fiziologice; vârstă înaintată a unui om. 2. (Rar) Bătrânime. – Bătrân + suf. -ețe.

BÂRSAN, -Ă, bârsani, -e, adj. 1. Care privește Țara Bârsei. 2.(Despre oi; adesea substantivat) Cu lână lungă și aspră. ♦ (Despre lâna acestor oi) Lungă și aspră. – Bârsa (n. pr.) + suf. -an.

BÂZ'OI s. n. (Pop.) Coarda cu timbrul cel mai de jos a unor instrumente muzicale. – Bâz + suf. -oi.

BECISNIC, -Ă, becisnici, -ce, adj., s. m. și f. (Pop.) 1. (Om) vrednic de compătimire, lipsit de personalitate, de inteligență și de energie; ticăit². 2. (Om) debil, slăbănog, neputincios, bolnăvicios. [Var.: bicisnic, -ă adj., s. m. și f.] – Din sl. bečistĭnikŭ.

BEHĂ'I, behăi, vb. IV. Intranz. (Despre capre și oi; la pers. 3) A scoate strigătul caracteristic speciei; a mehăi. ♦ Tranz. și intranz. Fig. (Despre oameni) A cânta urât, nearmonios. – Bee(h) + suf. -ăi.

BEHĂIT s. n. Faptul de a behăi; sunete caracteristice scoase de oi, miei, capre; behăitură. – V. behăi.

BEILIC, beilicuri, s. n. 1. Casă în care erau găzduiți beii și alți trimiși oficiali ai Porții otomane în țările românești. 2. Vânzare forțată de oi în țările românești, făcută în favoarea sultanului la prețuri fixate de turci; dijmă (în oi). 3. Muncă efectuată gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni. – Din tc. beylik.

BELFER, belferi, s. m. (Reg., fam. sau depr.) 1. Învățător; profesor. 2. Om care se lăfăiește în lux și bogăție. – Din idiș Belfer (= germ. Beihelfer).

BENEDICȚIUNE, benedicțiuni, s. f. (Bis.) Binecuvântare. [Pr.: -ți-u-] – Din lat. benedictio, -onis, fr. bénédiction.

BERBECĂRIE, berbecării, s. f. Țarc, îngrăditură unde se țin berbecii (I 1) despărțiți de oi. – Berbec + suf. -ărie.

BERECHET, (1, 2) berecheturi, s. n., (3, 4) berecheți, s. m. (Reg.) 1. S. n. Belșug, abundență. ♦ (Adverbial; sens curent) Din belșug, din abundență. 2. S. n. Noroc, prosperitate (neașteptată). 3. S. m. (Ir.) Om care aduce belșug, noroc. 4. S. m. Om șiret, mincinos, șmecher, care înșală pe alții, haimana. – Din tc. bereket.

BESTIE, bestii, s. f. Fiară. ♦ Fig. Om cu apucături sau cu instincte de fiară. – Din it., lat. bestia.

BEȘLEAGĂ, beșlegi, s. m. Căpitan de beșlii. ♦ Fig. Om bătrân, ramolit, prost. [Var.: beșli-ag'a s. m.] – Din tc. beșli ağasi.

BETEAG, -Ă, betegi, -ge, adj., s. m. și f. (Pop.) 1. (Om) infirm, schilod. 2. (Om) bolnav. – Din magh. beteg.

BEȚIV, -Ă, bețivi, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care are viciul beției (1); (om) alcoolic, băutor. – Cf. lat. *bibitivus.

BIBIL'OI, bibiloi, s. m. 1. Masculul bibilicii (1). 2.Fig. (Fam.) Bibic². – Bibil[ică] + suf. -oi.

BIGOT, -Ă, bigoți, -te, adj., s. m. și f. (Persoană) care urmează cu mare severitate toate preceptele rituale ale unei religii; (om) habotnic; bisericos. – Din fr. bigot.

BILANȚIER, -Ă, bilanțieri, -e, adj., s. n. 1. Adj. De bilanț. 2. S. n. Registru în care sunt înscrise bilanțuri. [Pr.: -ți-er] – Bilanț + suf. -ier.

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BINEVO'I, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plângere etc; a catadicsi, a cabulipsi. – Bine + voi.

BIOPOTENȚIAL, biopotențiale, s. n. (Biol.) Diferență de potențial (II 1) datorată concentrației diferite de ioni existente în interiorul și în afara celulei (1). [Pr.: bi-o-po-ten-ți-al] – Din engl. biopotential.

BIVOL, bivoli, s. m. Vită cornută, rumegătoare, asemănătoare cu boul, cu păr negru sau alb, aspru și rar, cu coarnele inelate întoarse spre spate (Bos bubalus). ♦ Epitet dat unui om gras, mătăhălos, nesimțit. – Din sl. byvolŭ.

BLÂND, -Ă, blânzi, -de, adj., s. f. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care este omenos, pașnic, prietenos; blajin. ♦ (Despre fapte, sentimente etc.) De om bun. ♦ (Despre animale) Care nu fuge de om; care nu se sperie. 2. Fig. (Despre timp, natură etc.) Care nu este aspru, care nu este excesiv, care este plăcut. II. S. f. (Pop.) Urticarie. – Lat. blandus.

BLÂNDEȚE s. f. Însușirea omului blând; purtare de om blând. – Blând + suf. -ețe.

BLESTEMĂȚIE, blestemății, s. f. Purtare, faptă de om blestemat. ♦ Depravare. – Blestemat + suf. -ie.

BOALĂ, boli, s. f. 1. (La om și la animale) Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune, beteșug. ◊ Boala somnului = boală infecțioasă gravă transmisibilă prin înțepătura muștei țețe. Boala papagalilor = psitacoză. ◊ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boală lungă (sau mare) = febră tifoidă. Boală seacă = tuberculoză pulmonară. Boală de zahăr = diabet. ◊ Expr. A băga pe cineva în (toate) boale(le) = a supăra, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva să sufere din punct de vedere moral, a-l face să se simtă prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organică, patologică sau biochimică. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, leneșe, nărăvașe. 3. (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ◊ Expr. A avea boală pe cineva = a avea ciudă, necaz, pică, invidie pe cineva. [Pl. și: boale] – Din sl. bolĭ.

BOBOC, boboci, s. m. 1. Caliciul nedeschis al unei flori; floare care începe să se deschidă. 2. Pui de gâscă sau de rață. ◊ Expr. A paște (sau a păzi) bobocii = a-și pierde vremea degeaba. A da (mâncare) la boboci = a vomita. ♦ Fig. Începător într-un domeniu; om lipsit de experiență; ageamiu; p. restr. recrut; student în primul an. – Din ngr. bubúki.

BOGAT, -Ă, bogați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) care dispune de multe și mari mijloace materiale, care are mulți bani; (om) avut. 2. Adj. Care se află, care conține ceva în cantitate mare. Fructele sunt bogate în vitamine. ♦ (Despre flori) Învolt. ♦ Mănos, roditor. 3. Adj. (Despre lucruri) Scump, de mare valoare; fastuos, luxos. – Din sl. bogatŭ.

BOLNAV, -Ă, bolnavi, -e, adj., s. m. și f. (Ființă) care suferă de o boală; (om) suferind, beteag. [Acc. și: (reg.) bolnav] – Din bg. bolnav.

BON'OM, bonomi, s. m. (Livr.) Om blând și credul, cu gusturi și purtări simple. – Din fr. bonhomme.

BOȘOROG, -OAGĂ, boșorogi, -oage, adj., s. m. și f. (Pop.) (Persoană) care suferă de hernie. ♦ Fig. (Om) bătrân, ramolit. – Cf. boș.

BOT'EI, boteie, s. n. (Reg.) Cârd, ciopor (de oi, de cerbi etc.). – Et. nec.

BROSC'OI, broscoi, s. m. 1. Augmentativ al lui broască (1). 2. Masculul broaștei (1). 3. (Glumeț) Epitet dat unui copil mic. – Broască + suf. -oi.

BRUCELOZĂ, bruceloze, s. f. Boală infecțioasă și contagioasă (a vitelor și a oamenilor), care se manifestă la om prin febră mare, transpirație, mărirea splinei etc. – Din fr. brucellose.

BRUMĂRIU, -IE, brumării, adj. 1. De culoarea brumei (1), alb-cenușiu, brumat. 2. (În sintagmele) Prune brumării = soi de prune acoperite cu brumă (3). Oaie brumărie = varietate de oaie cu lâna pestriță, albă și neagră. ♦ Care aparține acestor oi sau pielicelelor acestor oi. Căciulă brumărie. – Brumă + suf. -ăriu.

BRUTĂ, brute, s. f. Om foarte brutal. – Din fr. brute.

BUB'OI, buboaie, s. n. Augmentativ al lui bubă; abces, furuncul. – Bubă + suf. -oi.

BUCATĂ, (I) bucăți, (II) bucate, s. f. I. 1. Parte tăiată, ruptă, desfăcută dintr-un corp solid, dintr-un întreg; dărab. ♦ (Determinat prin „de drum”, „de cale” sau presupunând această determinare) Distanță, porțiune. ♦ (Determinat prin „de vreme”, „de timp” sau presupunând această determinare) Interval, perioadă. ♦ (În limbajul comercial și în cel industrial) Exemplar, piesă, parte unitară dintr-un ansamblu, dintr-o mulțime de obiecte de același fel. ◊ Expr. A vinde (sau a cumpăra) cu bucata = a vinde (sau a cumpăra) cu amănuntul, în detaliu. A plăti cu bucata (sau, rar bucată) = a plăti munca după numărul de piese executate; a plăti în acord. A face ceva din bucăți = a confecționa, a încropi ceva din părți sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucată = om integru. 2. Operă (sau fragment unitar) literară sau muzicală de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ◊ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intenție un lucru neplăcut, un rău, a-i provoca o încurcătură. ♦ (Pop.) (Recoltă de) grâne, cereale. – Lat. buccata.

BUDAL'A s. m. sg. (Turcism înv.) Om prost, nătărău. – Din tc. budala.

BUFT, bufturi, s. n. (Reg.) Pântece, burtă (de animal sau de om). – Et. nec.

BUFTEA s. m. invar. (Fam. și glumeț) Om sau copil gras. – Buft + suf. -ea.

BULEVARDIST, -Ă, bulevardiști, -ste, s. m. și f. (Fam.) Om plimbăreț, care bate toată ziua bulevardele; derbedeu, haimana; bulevardier (2). – Bulevard + suf. -ist.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

BUNIC, bunici, s. m. 1. Tatăl tatălui meu sau al mamei; bun (VIII), bunel, bât. 2. (La pl.) Părinții părinților; p. ext. strămoși. 3. (Reg.) Termen cu care se adresează cineva unui om bătrân. – Bun + suf. -ic.

BURSUC, bursuci, s. m. Mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi și aspri de culoare cenușie, cu două dungi negre, cu picioare scurte, cu capul lunguieț, având un fel de rât asemănător cu al porcului; viezure. ♦ Fig. Om sau copil mic, îndesat și greoi; om retras, izolat, ursuz. – Din tc. borsuk.

BURTĂVERDE s. m. invar. 1. (Ir.) Burghez; negustor. ♦ Om insensibil la valorile culturale; filistin; om leneș, comod, indolent. 2. (Înv.) Șorț sau brâu verde purtat altădată de negustori. – Burtă + verde.

BURTEA s. m. invar. Poreclă dată unui om gras. [Voc.: burteo] – Burtă + suf. -ea.

BUSINESSMAN, businessmeni, s. m. (Englezism) Om de afaceri. [Pr.: biznismen] – Din engl. businessman.

BUT'OI, butoaie, s. n. 1. Vas de lemn făcut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru păstrarea lichidelor, a murăturilor etc.; bute. ◊ Expr. Butoi fără fund = se spune despre cei care beau fără măsură. A vorbi ca din butoi = a avea vocea răgușită. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrică la revolvere, în care se introduc cartușele. – Bute + suf. -oi.

BUTUC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; butură. ♦ Bucată groasă de lemn de foc; buștean, buturugă. ◊ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. – Et. nec.

BUZ'OI, buzoaie, s. n. Augmentativ al lui buză (1). – Buză + suf. -oi.

BUZUNAR, buzunare, s. n. Un fel de pungă interioară cusută la haine, în care se țin lucruri mărunte. ◊ Loc. adj. De buzunar = care se poartă în buzunar; p. ext. de format sau de proporții mici; de valoare redusă. Ediție de buzunar. ◊ Expr. A fi (tot) cu mâna în buzunar = a fi darnic; a fi cheltuitor, a fi obligat să cheltuiască mereu. Bani de buzunar = sumă de bani pentru cheltuieli mărunte. A da din buzunar = a plăti din banii proprii o pagubă (de care nu ești răspunzător). A avea (sau a băga) în buzunar (pe cineva) = a avea pe cineva în puterea sa. A avea (ceva) în buzunar = a fi sigur de mai înainte că va dispune de ceva. [Var.: (reg.) pozunar s. n.] – Din ngr. buzunára.

CABAZ, cabazi, s. m. (Înv. și reg.) Om poznaș, glumeț. – Din tc. [hok]kabaz.

CADAVRU, cadavre, s. n. Corpul unui om sau al unui animal mort; hoit, stârv, leș¹. ◊ Expr. Cadavru viu (sau, fam., ambulant) = om foarte slab și palid. A călca (sau a trece) peste cadavre = a fi lipsit de orice scrupule în atingerea unui scop. – Din fr. cadavre.

CALOIAN s. m. Obiect de ritual folcloric în forma unui om de lut împodobit cu flori, care, în timp de secetă, se îngropa sau se arunca în apă ca să aducă ploaie. [Pr.: -lo-ian] – Cf. sl. kalenŭ.

CALPUZAN, -Ă, calpuzani, -e,^[1] s. m. și f. (Înv.) Falsificator de bani. ♦ Fig. Om rău, ticălos. – Din tc. kalpazan. modificată

CAMERIER, camerieri, s. m. (Ieșit din uz) Om de serviciu care avea grijă de camera de culcare și de îmbrăcămintea stăpânului; fecior, valet. [Pr.: -ri-er] – Din fr. camérier.

CAMERIST, cameriști, s. m. (Ieșit din uz) Om de serviciu care îngrijea camerele dintr-o instituție; odăiaș. – Din cameristă (derivat regresiv).

CANIBAL, -Ă, canibali, -e, s. m. și f. Antropofag. ♦ Fig. Om crud, sălbatic, feroce. – Din fr. cannibale.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

CAPSOMAN, -Ă, capsomani, -e, s. m. și f. (Peior.) Persoană încăpățânată; om prost. – Cf. alb. kaps.

CAPTIVITATE s. f. Faptul de a fi captiv; starea în care se află un om captiv; prizonierat. – Din fr. captivité, lat. captivitas, -atis.

CAR², care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car² (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).

CARACTER, caractere, s. n. 1. Ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale. ♦ Personalitate morală fermă. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = formă prelucrată pentru scenă a dansurilor populare. 3. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însușire, particularitate a unui organism. Caractere moștenite (sau ereditare) și caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristică a unui ansamblu de litere, cifre, accente și semne de tipar din aceeași familie și din același corp. – Din fr. caractère, lat. character.

CARACUL, (1) s. m., (2) s. n. 1. S. m. Numele unei rase de oi ai căror miei au blana buclată, asemănătoare cu astrahanul, 2. S. n. Blăniță de miel aparținând acestei rase, din care se fac căciuli, paltoane etc. [Var.: carachiul s. m. și n.] – Din fr. caracul.

CARAULĂ, caraule, s. f. 1. Pază, gardă, strajă. 2. Om care face de pază; santinelă, caraulaș. – Din bg. karaul, ngr. karaúli.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, ca element de legătură între propoziția regentă unde se află numele căruia îi ține locul și propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea. ◊ Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care n-a înțeles întrebarea? ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ◊ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viața lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.

CARENȚIAL, -Ă, carențiali, -e, adj. (Rar) Care este produs de o carență. [Pr.: -ți-al] – Din fr. carentiel.

CAREV'A pron. nehot. Vreunul, oarecare, cineva. – Care + va.

CARFOLOGIE s. f. Agitație a degetelor unui bolnav care pare că vrea să pipăie obiecte mici. – Din fr. carphologie.

CARNABAT s. n. Rasă de oi cu lâna semifină, de culoare roșcată-cafenie originară din Bulgaria, a cărei carne nu are mirosul caracteristic. – Din bg. karnabat.

CARTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ◊ Carte albastră (sau albă, neagră etc.) = publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învățat; a vorbi așa cum trebuie; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. Cum scrie la carte = așa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoană care citește, studiază mult; cărturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și de citire; învățătură, știință, cultură. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ◊ Carte de muncă = carnet de muncă. 2. Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (carte poștală), ca permis de intrare la un concert, la o bibliotecă (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizită) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și arăta gândurile sau planurile, a spune adevărul. A(-și) juca ultima carte = a face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile și a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperată) în scopul atingerii unui ideal. A da în cărți = A pretinde că ghicește viitorul cu ajutorul cărților de joc. III. (Înv. și pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. ◊ Carte de judecată = hotărâre, sentință judecătorească. – Refăcut din cărți (pl. lui *cartă < lat. charta), prin analogie cu parte-părți; (II) din fr. carte.

CARTILAJ, cartilaje, s. n. Țesut animal conjunctiv elastic și rezistent, cu rol de susținere care formează scheletul peștilor cartilaginoși și al embrionului la vertebrate și la om îndeplinind funcția mecanică de susținere; zgârci. [Var.: cartilagiu s. n.] – Din fr. cartilage.

CASAP, casapi, s. m. (Reg.) Măcelar. ♦ Fig. Om crud. – Din tc. kasap.

CASTRAVETE, castraveți, s. m. 1. Plantă legumicolă cu tulpina agățătoare, acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de formă alungită, de culoare verde, care se consumă crud, murat sau gătit. ◊ Expr. A vinde castraveți la grădinar = a da explicații într-o problemă cuiva mai bine informat decât cel ce vrea să-l lămurească. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refăcut din castraveți (pl. lui castraveț < bg. krastaveț, krastavița).

CATÂR, catâri, s. m. Animal domestic, hibrid rezultat din împerecherea măgarului cu iapa sau a armăsarului cu măgărița (Equus mullus). ♦ Fig. Om încăpățânat. – Din tc. katır.

CAUȚIUNE, cauțiuni, s. f. 1. Sumă de bani depusă pentru garantarea executării de către debitor a unei obligații. 2. Sumă depusă pentru a obține eliberarea provizorie a unei persoane arestate și care garantează prezentarea acesteia la ancheta penală, la judecată și la executarea pedepsei; p. ext. garanție. [Pr.: ca-u-ți-u-] – Din fr. caution, lat. cautio, -onis.

CAVALER, cavaleri, s. m. 1. (În Roma antică) Membru al ordinului ecvestru, inferior ordinului senatorial. ♦ (În evul mediu, în apusul și în centrul Europei) Titlu nobiliar conferit, inițial pentru fapte de arme, de rege sau de un reprezentant al lui. 2. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, laic sau religios. 3. Titlu onorific conferit, în unele țări, posesorului anumitor decorații importante. 4. Persoană având titlul de cavaler (1-3). 5. Călăreț. 6. (Adesea adjectival) Om plin de abnegație, generos și nobil; om amabil, binevoitor, îndatoritor. 7. (Pop.) Tânăr necăsătorit, holtei, burlac. ◊ Cavaler de onoare = tânăr necăsătorit care însoțește pe miri la cununie. – Din rus. kavaler (< fr.).

CĂ conj. 1. Introduce propoziții subordonate: a) completive; Am spus că nu pot veni; b) subiective: Așa-i c-a venit și rândul meu?; c) atributive: Gândul că nu pot pleca mă chinuie; d) (cauzale) căci, fiindcă. Hai acasă că-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, că-l bate vântul; f) (concesive) deși, cu toate că, măcar că. Și omul, că-i om, și nu poate să înțeleagă; g) (temporale) după ce, când. Acum că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Și. Să care bărbatul cu carul și femeia să împrăștie cu poala, că tot se isprăvește. 3. (În expr.) Nici că = nu. (Adversativ) Numai că = dar, însă. 4. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu mai vine odată. 6. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu obrazul! ◊ (Cu sens restrictiv) Nu că mă laud, dar așa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul’ë.

CĂCIUL'OI, căciuloaie, s. n. Augmentativ al lui căciulă. – Căciulă + suf. -oi.

CĂIȚĂ, căițe, s. f. (Reg.) 1. Bonetă, scufie, căciuliță. 2. (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți, tichie. ◊ Expr. Născut cu căiță (pe cap) = se spune despre un om norocos. 3. (Reg.) Placentă (1). – Din scr. kaica.

CĂLĂU, călăi, s. m. Bărbat însărcinat cu executarea osândiților la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigaș. – Din țig. kalo „negru”.

CĂLDĂR'OI, căldăroaie, s. n. Augmentativ al lui căldare. – Căldare + suf. -oi.

CĂMAȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: cămeșă s. f.] – Lat. camisia.

CĂMEȘ'OI, cămeșoaie, s. n. Augmentativ al lui cămașă (1); cămașă lungă. – Cămeșă + suf. -oi.

CĂPĂȚÂNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina.

CĂPCĂUN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic. – Cap¹ + câine (după ngr. kinokefalos).

CĂPRI'OR, căpriori, s. m. I. Animal rumegător sălbatic, mai mic decât cerbul, cu picioare subțiri și agile, cu coarne mici (Capreolus capreolus). II. 1. Fiecare dintre bârnele încrucișate care fac parte din scheletul acoperișului unei case. 2. Fiecare dintre lemnele care formează suportul pe care se așază scândurile patului, platforma zidarului etc. [Pr.: -pri-or] – Lat. capriolus.

CĂPUȘĂ, căpușe, s. f. I. (La pl.) Gen de artropode parazite din clasa arahnidelor, care se înfig în pielea animalelor și a omului și se hrănesc sugându-le sângele (Ixodes); (și la sg.) animal care face parte din acest gen. ◊ Expr. Ce-i în gușă, și-n căpușă, se zice despre un om sincer; care spune tot ce gândește. II. 1. (Bot.) Ricin. 2. Mugur de viță, din care se dezvoltă coardele și rodul; ochi¹. – Cf. alb. këpushë.

CĂRĂBĂN'I, cărăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se căra, a o șterge. 2. Tranz. (Reg.) A căra (1). ◊ Expr. A cărăbăni cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe și îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal „trage-ți căruța”), influențată de a (se) căra.

CĂRȚ'OI, cărțoaie, s. n. (Rar) Augmentativ al lui carte. – Carte + suf. -oi.

CĂȚĂ'I, cățăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. – Cață + suf. -ăi.

CĂȚEL, căței, s. m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cu câinele). ◊ Expr. (Fam.) Cu cățel, cu purcel = cu întreaga familie și cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule. 3. Compuse: (Zool.) cățelul-pământului = orbeț; cățel-de-mare = corosbină; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre părțile care compun căpățâna de usturoi. – Lat. catellus.

CĂZĂTURĂ, căzături, s. f. 1. Faptul de a cădea. 2. (La pl.) Deșeuri. 3. (Depr.) Om sau animal bătrân și neputincios; om degradat moralicește. 4. Porțiune de pădure bătrână, cu copacii doborâți de vânt. – Cădea + suf. -ătură.

CÂINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris). ◊ Expr. (Ir.) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna. A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nici o ocupație. A trăi ca câinele la stână = a trăi bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară. Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discuție e comun și altora. Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (Ir.) Umblă câinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion; câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [Var.: (reg.) câne s. m.] – Lat. canis.

CÂNDV'A adv. Într-un moment (nehotărât) din trecut sau din viitor; odată, altădată. – Când + va.

CÂNER, câneri, s. m. (Reg.) Om rău, hain, câinos. – Câne + suf. -ar.

CÂRCIOGAR, cârciogari, s. m. (Reg.) Om căruia îi plac cearta, procesele, care găsește obiecție la orice; om cârcotaș. [Var.: cârciocar, cârciobar, corciogar s. m.] – Cârciog + suf. -ar.

CÂRCOTAȘ, -Ă, cârcotași, -e, adj., s. m. și f. (Pop. și fam.) (Om) care caută mereu ceartă, care e veșnic nemulțumit. – Cârcotă + suf. -aș.

CÂRN'I, cârnesc, vb. IV. 1. Intranz. (Pop.) A (se) îndrepta în altă direcție; a (se) întoarce. ◊ Expr. (Tranz.) Îți cârnește nasul din loc = miroase extrem de urât. A-și cârni nasul sau (intranz.) a cârni din nas = a se arăta nemulțumit (strâmbând din nas); a strâmba din nas. ♦ Fig. A reveni asupra celor spuse, hotărâte, a nu mai face ce a spus, ce a hotărât. 2. Tranz. A tăia, a rupe vârful lăstarilor tineri ai unor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. – Din cârn.

CÂRPĂ, cârpe, s. f. Bucată de pânză sau de stofă (veche), folosită de obicei în gospodărie (la ștergerea prafului, a vaselor etc.), ca materie primă în industria hârtiei etc. ♦ Scutec. ♦ Fig. Om fără personalitate, care face întotdeauna orice i se spune. – Din bg. kărpa, scr. krpa.

CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câți, -te, pron. (V) câturi, s. n. I. Conj. 1. (Introduce propoziții temporale) În timpul în care..., atâta timp, până când... Se poartă frumos cu mine cât știe că-i sunt de folos. ◊ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndată ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai șterge (sau freca) la ochi, cât ai scăpăra din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipă, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propoziții modale sau atributive) În măsura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ◊ Expr. (Adesea în corelație cu „atât”) Cu cât = pe măsură ce... Pe (sau după) cât = după cum..., precum, în măsura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a țipa etc.) cât îl ia (sau ține) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încât, de, că. Gemea cât îți era mai mare mila. 4. (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, oricât. Cât era de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cât nu face. 6. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelație cu sine însuși; introduce propoziții copulative eliptice) Când... când..., și... și... II. Prep. (Folosit în comparații) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ◊ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce privește..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propoziții independente exclamative sau interogative) În ce măsură, în ce grad; în ce durată (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am așteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât..., cât... = în același grad, număr, în aceeași măsură etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și; nu numai..., ci (și)... Cu cât..., cu atât... = pe măsură ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanță; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = măcar, puțin de tot; (în construcții negative) deloc. Cât (e) lumea (și pământul) = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce preț? În ce număr? în ce cantitate? ce durată de timp? cât costă? ◊ Expr. Cât e ceasul? = ce oră este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câți au venit. Câtă vreme a trecut! ◊ Expr. Câtă frunză, câtă iarbă sau câtă frunză și iarbă, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o mulțime nenumărată. Câte-n lună și-n soare sau câte-n lună și-n stele, câte și mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câtă mai = mare, coșcogea. V. S. n. (Mat.) Număr rezultat dintr-o împărțire, rezultatul unei împărțiri; raport care există între două numere sau două mărimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).

CÂTV'A, CÂTĂV'A, câțiva, câteva, pron. nehot., adj. nehot. Un număr mic, o cantitate sau o parte mică (dintr-un număr, o cantitate sau o parte mai mare). ♦ (Adverbial) Puțin timp, nu prea multă vreme. – Cât + va (= vrea).

CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de...? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.

CEAFĂ, cefe, s. f. 1. Partea de dinapoi a gâtului sau, p. ext., a capului. ◊ Expr. Când mi-oi (sau ți-oi etc.) vedea ceafa = niciodată. A face ceafă = a se îngrășa. Gros în (ori la) ceafă sau cu ceafa groasă = gras; fig. bogat; influent. ♦ Regiunea cervicală. 2. Specialitate de carne de porc din regiunea cefei (1), afumată sau sărată. – Cf. alb. čafë.

CEAPCÂN, ceapcâni, s. m. (Reg.; adesea adjectival) Om rău, șiret, rafinat. – Din tc. çapkın.

CEARCĂN, cearcăne, s. n. 1. Cerc vânăt în jurul ochilor la un om obosit sau bolnav. 2. Cerc de vapori, vizibil uneori în jurul soarelui sau al lunii; halo. – Refăcut din *cearcene (pl. lui *cearcen < lat. circinus).

CEAUȘ, ceauși, s. m. 1. Funcționar inferior la turci, care îndeplinea funcția de ușier, de curier sau de aprod (1) al curții. 2. Nume dat, în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova, unor funcționari publici: a) șef al unei cete de slujitori; b) căpetenie de surugii; c) căpetenia vânătorilor domnești; d) aprod (3). 3. (Înv.) Om de serviciu la sinagogă. – Din tc. çavuș.

CELULAR, -Ă, celulari, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține celulei (1), de natura celulei; alcătuit din celule. ◊ Teorie celulară = teorie după care celula (1) constituie elementul fundamental al organizării interne a plantelor și animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supuși, pe anumite perioade, deținuții în închisori, prin izolare severă în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicații; în sintagma) Telefonie celulară = sistem de telefonie fără cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizează aparate de emisie-recepție de mică putere, emițătoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celulă (7), și echipamente computerizate pentru prelucrarea și comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-recepție, folosit în telefonia celulară; telefon mobil. II. S. n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita să-ți iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).

CENUROZĂ, cenuroze, s. f. Boală parazitară, mai ales la oi, provocată de larva teniei și localizată la creier; capie, căpială, căpiere. – Din fr. cenurose.

CERCEL'OI, cerceloi, s. m. Augmentativ al lui cercel. – Cercel + suf. -oi.

CERCETĂT'OR, -OARE, cercetători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cercetează. 2. S. m. și f. Persoană care se ocupă cu cercetarea în domeniul științei sau al tehnicii; om de știință. ◊ Cercetător științific = funcție în cadrul institutelor de cercetări științifice, în laboratoare etc.; persoană care are această funcție. – Cerceta + suf. -ător.

CERE, cer, vb. III. Tranz. 1. A se adresa cuiva pentru a obține ceva, pentru a-l convinge să-ți îndeplinească o dorință. ◊ Expr. A cere voie să... = a stărui (pe lângă cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obține permisiunea să... 2. A face unei fete propuneri de căsătorie; a peți. 3. A cerși. 4. A pretinde ceva în baza unui drept; a reclama, a revendica. ◊ Expr. A cere (cuiva) socoteală (sau cont, înv., seamă) = a pretinde de la cineva lămuriri, satisfacție etc. (în urma unei jigniri, a unei fapte reprobabile etc.); a trage la răspundere (pe cineva). ♦ A pretinde. 5. A impune; a face să fie necesar. 6. A dori, a pofti; a voi. ♦ Refl. A avea căutare, a fi solicitat. – Lat. quaerere.

CERTIFICAT, certificate, s. n. Act oficial prin care se confirmă exactitatea unui fapt, autenticitatea unui înscris sau în care se atestă o anumită calitate, în vederea valorificării unor drepturi; atestat. ◊ Certificat de alegător = (în unele state) act prin care se constată înscrierea unui cetățean, în listele electorale și pe baza căruia acesta își exercită dreptul la vot. Certificat prenupțial = certificat medical eliberat celor ce vor să se căsătorească, prin care se atestă că starea sănătății acestora este corespunzătoare pentru întemeierea unei familii. – Din fr. certificat, lat. certificatum.

CEV'A pron. nehot., adj. nehot., adv. I. Pron. nehot. 1. Un lucru oarecare; oarece. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat, se spune despre cineva sau despre ceva care iese din comun (în bine sau în rău), care provoacă uimire, spaimă etc. Așa ceva = un lucru ca acesta. E ceva de el (sau de capul lui) = are (unele) calități. 2. Un lucru (cât de) mic, o cantitate, o parte (cât de) neînsemnată, (cât de) puțin. Să fac și eu ceva cât stau aici. 3. Lucru important, valoros, mult. II. Adj. nehot. 1. Oarecare, oarecât, câtva. 2. (Fam.) Foarte bun, foarte frumos. ◊ Expr. Mai ceva = mai de seamă, mai frumos, mai bun sau mai rău, mai urât etc. III. Adv. Întrucâtva, puțin, cât mai (sau cât de) puțin. ♦ (Repetat) Cât de cât, măcar, (foarte) puțin. – Ce + va.