abis s. n. 1. prăpastie, genune. ♦ parte profundă a unui fenomen, a unui proces; neant. 2. depresiune a fundului oceanelor, cu adâncimi mari. (< fr. abysse, lat. abyssos)

abisal, -ă adj. 1. referitor la abis. ◊ regiune ~ă = zonă de mare adâncime a fundului mărilor și oceanelor. 2. referitor la subconștient. (< fr. abyssal)

ABISAL, -Ă, abisali, -e, adj. 1. De abis. ♦ Care se află sau care trăiește la mari adâncimi în mări sau în oceane. Regiune abisală. Animal abisal. 2. Care se referă la subconștient, al subconștientului. – Din fr. abyssal.

ABLAȚIUNE, ablațiuni, s. f. 1. Transportare (prin acțiunea vântului, a apelor sau a ghețarilor) a materialului rezultat în urma dezagregării solului sau a rocilor. 2. Îndepărtare chirurgicală a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care străbate atmosfera cu mare viteză pierde din substanță, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.

ABRAZIUNE, abraziuni, s. f. 1. Proces de eroziune a țărmurilor din cauza valurilor mării. 2. Roadere a unui corp ca urmare a frecării lui de alt corp abraziv sau mai dur; abrazare. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. abrasion.

abumarkub s. m. pasăre înaltă, asemănătoare cu struțul, cu gâtul scurt și gros, cu capul mare și cioc enorm, din preajma Nilului. (< germ. Abu Markub)

ABUNDA, pers. 3 abundă, vb. I. Intranz. 1. A fi, a se găsi din belșug, în mare cantitate; a prisosi. 2. A avea, a conține; a folosi din belșug. – Din fr. abonder, lat. abundare.

ABUNDENT, -Ă, abundenți, -te, adj. Care este în cantitate mare, care abundă; bogat, îmbelșugat. – Din fr. abondant, lat. abundans, -ntis.

abundență s. f. cantitate mare, belșug; bogăție. ◊ cornul ~ei = corn cu fructe și flori, simbol al belșugului. (după fr. abondance, lat. abundantia)

ABUNDENȚĂ s. f. Cantitate mare, belșug, bogăție, prisos. ◊ Loc. adv. Din abundență = mult, în cantitate mare. – Din fr. abondance, lat. abundantia.

AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Indicator la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens) – Lat. acus.

ACANTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acant s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

ACCELERA, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuți, a grăbi o mișcare, o acțiune; a urgenta, a zori. 2. A mări viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.

ACCELERAT, -Ă, accelerați, -te, adj. Care este iuțit, grăbit; care are o frecvență mai mare decât cea normală. Ritm accelerat. Respirație accelerată. ◊ Tren accelerat (și substantivat n.) = tren cu viteză mai mare decât a personalului (și care nu oprește în toate gările). – V. accelera.

ACCELERATOR, -OARE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

ACETILENĂ s. f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otrăvitor în cantități mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat și la sudură oxiacetilenică. – Din fr. acétylène.

ACOLO adv. În acel loc (relativ) îndepărtat (de cel care vorbește); în alt loc. ◊ (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre direcția aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Până acolo... = până la situația..., la împrejurarea (care depășețe limita îngăduită)... ◊ Expr. (Reg.) (Pân’) pe-acolo = peste măsură, din cale-afară (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mână etc.)? Ce faci acolo? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de față)? Fugi de acolo! = da’ de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce mă privește, ce avantaj am din asta? [Acc. și acolo] – Lat. eccum-[i]lloc.

ACOPERI, acopăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o ființă ceva care le ascunde sau le protejează. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face față cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acoperă, conj. pers. 3: acopere] – Lat. acco(o)perire.

ACTINIE, actinii, s. f. Animal de mare din încrengătura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare și cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemonă-de-mare, dedițel-de-mare (Actinia) – Din fr. actinie.

ACURATEȚE s. f. Grijă deosebită, atenție mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acurateță s. f.] – Din it. accuratezza.

ACVILĂ, acvile, s. f. 1. Gen de păsări răpitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la bază și încovoiat la vârf, colțul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice și cu aripi lungi și ascuțite; pajură, aceră (Aquila). 2. Stemă reprezentând o acvilă (1); pajură. – Din lat. aquila, it. aquila.

ADÂNC, -Ă, (I) adânci, adj., (II) adâncuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavități sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanță (relativ) mare de marginea de sus, de suprafață; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ◊ Expr. (A ajunge, a trăi etc.) până la adânci bătrânețe = (a trăi) până la o vârstă înaintată. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se află sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontală). Rădăcină adâncă. ♦ Greu de străbătut; compact, des; întins, vast. Pădure adâncă. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare că vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzații, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecăciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Făcut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care ține de esența, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desăvârșit, deplin, total. O liniște adâncă. II. S. n. 1. Parte adâncă, adâncime (considerată vertical); loc situat departe (spre interior), străfund. ◊ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al ființei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prăpastie, abis. 2. (La pl.) Depărtare mare; spațiu întins; p. ext. loc ascuns, așezat departe. – Lat. aduncus.

ADÂNCIME, adâncimi, s. f. 1. Faptul sau însușirea de a fi adânc; distanță de la suprafața sau de la gura unei adâncituri sau ape până la fundul ei; (concr.) parte adâncă, adâncită; adânc, afunzime. 2. (Concr.) Loc ascuns, depărtat; afund, afundătură, afundiș. 3. Fig. Tărie, forță, profunzime, intensitate. Sentiment de o mare adâncime. – Adânc + suf. -ime.

ADJUDECA, adjudec, vb. I. Tranz. A atribui (prin hotărâre judecătorească) un bun scos la licitație persoanei care oferă prețul cel mai mare. – Din lat. adjudicare.

ADJUTANT, adjutanți, s. m. 1. Ofițer atașat unui comandant sau unui șef militar într-o unitate militară, îndeplinind atribuții similare unui secretar; ofițer care face parte dintr-un stat-major; aghiotant. 2. (Ieșit din uz) Grad pentru personalul aviatic corespunzător plutonierului; persoană având acest grad ♦ Cel mai mare grad de subofițer; persoană având acest grad. – Din fr. adjudant.^[1]

AER¹ s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei și care este absolut necesar vietăților aerobe. ◊ Aer lichid = lichid obținut prin răcirea aerului până sub temperatura de -183°C la presiune normală și folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică obținut cu compresoarele. Aer condiționat = sistem de ventilație a aerului din încăperi în scopul păstrării proprietăților fizice normale ale acestuia. ◊ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer curat. 2. Văzduh, atmosferă. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). A fi (sau a rămâne) în aer = a se afla într-o situație critică, a nu avea nici o perspectivă. 3. Înfățișare, aspect, expresie. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să...) = a da impresia că... A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile fr. air).

AEROBUZ, aerobuze, s. n. Avion de pasageri de foarte mare capacitate, pentru curse dese pe distanțe medii. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérobus.

AEROFAGIE s. f. Act reflex caracterizat prin înghițirea, odată cu saliva sau cu alimente ingerate, a unei cantități mari de aer¹ (ducând la tulburări organice). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophagie.

AEROFAR, aerofaruri, s. n. Dispozitiv optic de semnalizare la mare distanță, care servește ca punct de reper pentru avioane în zbor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophare.

AEROGRAF, aerografe, s. n. Pulverizator cu care se acoperă cu straturi de vopsea uniforme suprafețe mari ale unor desene, zugrăveli etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographe.

AEROLIT, aeroliți, s. m. Meteorit format în cea mai mare parte din silicați, cu aspect de piatră, care cade pe pământ. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérolithe.

AFÂNA, afânez, vb. I. Tranz. A face un material granular să fie mai rar, mai puțin compact, a-i mări volumul prin săpare, fărâmițare etc. – Din lat. *affenare.

AFLICȚIUNE, aflicțiuni, s. f. 1. Durere mare. 2. Pedeapsă directă. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. affliction.

AFLUENT, afluenți, s. m. Nume dat unei ape curgătoare secundare, considerată în raport cu apa curgătoare mai mare în care se varsă. [Pr.: -flu-ent] – Din fr. affluent, lat. affluens, -ntis.

AFLUENȚĂ s. f. Mulțime de oameni care se îndreaptă spre același punct; aflux, îmbulzeală, năvală. ♦ Cantitate mare, abundență, belșug de produse. [Pr.: -flu-en-] – Din fr. affluénce, lat. affluentia.

AFUND, -Ă, afunzi, -de, adj., adv. 1. Adj. Adânc. ♦ (Substantivat, n.) Adâncime (2). 2. Adv. La o distanță (relativ) mare în adâncime; departe; adânc. ◊ Expr. A (se) da afund = a (se) cufunda într-o apă. (Reg.) A dormi afund = a dormi profund, adânc. – A³ + fund.

AFUZALI s. m. Soi de viță de vie originar din Asia Mică, cu ciorchini grei până la 2 kg și boabe mari, de culoare galbenă-verzuie și miez cărnos. – Din n. pr. tc. Afuz-Ali.

AGLOMERA, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în număr mare; a se îngrămădi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substanțe) A uni între ele granulele, firele sau fâșiile care compun un material. 3. Tranz. A încărca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.

AGURIJOARĂ, agurijoare, s. f. Plantă erbacee decorativă, cu flori mari galbene, albe, portocalii, roz și roșii, care se deschid numai la soare (Portulaca grandiflora). – Aguridă + suf. -ioară.

AISBERG, aisberguri, s. n. Bloc (mare) de gheață desprins din calotele glaciale polare, care plutește pe oceane spre zona caldă, influențând clima regiunilor învecinate și stingherind navigația; ghețar² plutitor. – Din fr., engl. iceberg.

ALANI s. m. pl. Triburi de origine sarmată, care locuiau în secolele al II-lea și I î. Hr. în regiunea Mării Negre și în nordul Caucazului și care, împinși de huni, au ajuns în secolul al V-lea, împreună cu vandalii, până în Spania și Africa. – Din lat. alani.

ALBASTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj., s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristețe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuințat în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).

ALBATROS, albatroși, s. m. Pasăre marină zburătoare, asemănătoare cu pescărușul, dar mult mai mare decât acesta, de culoare albă, cu aripile lungi, înguste și negre la vârf (Diomedea exulans) – Din fr. albatros.

ALBUȘ, albușuri, s. n. 1. Substanță albă-transparentă, vâscoasă, compusă în cea mai mare parte din albumină, care înconjoară gălbenușul oului de păsări, reptile, pești etc. 2. (Rar) Sclerotică. – Alb + suf. -uș.

ALCALOZĂ s. f. Mărire anormală a rezervei alcaline din sânge cauzată de unele tulburări funcționale. – Din fr. alcalose.

ALCOOLIZA, alcoolizez, vb. I. 1. Refl. A consuma în mod excesiv și permanent băuturi alcoolice; a deveni alcoolic (2). 2. Tranz. A mări concentrația de alcool dintr-o soluție. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcooliser.

ALERGĂTURĂ, alergături, s. f. Alergare. ◊ Expr. O alergătură de cal = măsură aproximativă (nu prea mare) de distanță. ♦ Deplasare continuă pentru îndeplinirea unor treburi; du-te-vino. ◊ Expr. Cal de alergătură = cal sau, fig., om întrebuințat la toate corvezile. – Alerga + suf. -ătură.

ALOE s. f. Nume dat mai multor specii de plante exotice decorative, din familia liliaceelor, cu flori mari, galbene sau roșii, dispuse în spice, și cu frunze cărnoase care conțin un suc folosit în farmacie (Aloe). ♦ Substanță solidă cu miros plăcut și cu gust amar, extrasă din frunzele unor specii de aloe și întrebuințată în farmacie; sabur. [Pr.: -lo-e] – Din fr. aloès, lat. aloe.

ALPESTRU, -Ă, alpeștri, -stre, adj. Alpin; de mare altitudine. – Din fr. alpestre.

ALSACIAN, -Ă, alsaciani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Locuitor al Alsaciei sau originar din această regiune. 2. Adj. Care aparține Alsaciei sau alsacienilor (1), privitor la Alsacia sau la alsacieni. 3. Adj., s. m. (Și în sintagma) Lup alsacian = rasă de câini de pază de talie mare, originară din Franța. [Pr.: -ci-an] – Din fr. alsacien.

ALTIMETRIE s. f. Ramură a topografiei care se ocupă cu stabilirea altitudinilor de pe suprafața terestră față de o suprafață de referință (nivelul mării) în vederea reprezentării reliefului pe hartă. – Din fr. altimétrie.

ALTITUDINE, altitudini, s. f. Înălțime a unui punct de pe suprafața pământului, considerată în raport cu nivelul mării sau față de alt punct de pe suprafața terestră. – Din lat. altitudo, -inis, fr. altitude.

ALUNGI, alungesc, vb. IV. 1. Refl. A se mări în lungime, a se lungi, a se întinde (subțiindu-se). ♦ A se subția. 2. Tranz. A prelungi, a întinde. – După fr. allonger.

AMAN interj., subst. 1. Interj. (Înv.) Îndurare! iertare! 2. Subst. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.

AMARILIS, amariliși s.m. Plantă erbacee cu bulbi cu flori mari, de culoare portocalie sau roz. – Din fr. amaryllis.

AMBALA, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea ușurării manipulării lui și a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor să devină mai mare decât viteza lui nominală. 3. Refl. (Despre cai) A începe să fugă tare (fără a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lăsa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discuție aprinsă; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.

AMBARCADER, ambarcadere, s. n. Punte care înaintează în mare până la înălțimea unui vapor și de unde se îmbarcă mărfurile și călătorii. – Din fr. embarcadère.

AMBARDA, ambardez, vb. I. Intranz. (Despre mare) A face ambardee. – Din fr. embarder.

AMBLISTOMA s. f. Gen de amfibieni cu corpul lung de 15 – 25 cm, de culoare cărămizie cu pete mari deschise, răspândiți în America de Nord (Amblystoma). – Din fr. amblystome.^[1]

AMFORĂ, amfore, s. f. Vas mare de formă ovoidală sau sferică, cu două toarte, în care, în antichitate, se păstra și se transporta vinul, untdelemnul, grânele etc. – Din fr. amphore, lat. amphora.

AMIAZĂ, amiezi, s. f. 1. Mijlocul zilei, momentul înălțării maxime a Soarelui deasupra orizontului (corespunzător aproximativ orei 12). ◊ Loc. adj. De amiază = de prânz, de la ora prânzului. ◊ Expr. Ziua(-n) amiaza mare = în plină zi, în toiul zilei. 2. (Concr.) Zenit. 3. (Reg.) Masă principală care se ia aproximativ la jumătatea zilei; prânz. 4. (Înv.) Miazăzi, sud. [Var.: amiaz, amiez s. n., amiazi, amiazăzi s. f.] – Din amiazăzi (< lat. ad mediam diem).

AMIRAL, amirali, s. m. I. Cel mai mare grad în marina militară, corespunzător gradului de general-colonel din armata terestră; persoană care poartă acest grad. II. Fluture de zi, mare, foarte frumos colorat, ale cărui larve trăiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Din fr. amiral.

ANȘOA s. n. 1. Pește mic care trăiește în Marea Mediterană și în Oceanul Atlantic. 2. Pastă preparată din carnea acestui pește, care se servește ca aperitiv. – Din fr. anchois.

APSIDĂ apside, s. f. Fiecare din cele două puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un corp ceresc o descrie în jurul altuia – Din fr. apside, lat. apsida.

ARGINAZĂ s. f. (Biol.) Enzimă solubilă conținută în cantitate mare în ficatul mamiferelor. – Din fr. arginase.

ASTERIE, asterii, s. f. (Zool.) Stea-de-mare. – Din fr. astérie.

ASTRAGAL, astragale, s. n. 1. Unul din cele două oase mai mari ale tarsului. 2. Element decorativ de secțiune semicirculară, care separă fusul coloanei de capitel. – Din fr. astragale, lat. astragalus.

ATOL, atoli, s. m. Insulă în formă de inel, formată în mările calde din schelete de corali. – Din fr. atoll.

AUGMENTA, augmentez, vb. I. Tranz. A mări, a spori ceva (prin adăugarea unor elemente de aceeași natură). – Din fr. augmenter, lat. augmentare.

AUGMENTATIV, -Ă, augmentativi, -e, adj., s. n. 1. (Afix) care servește la formarea unui cuvânt nou denumind un obiect de dimensiuni mai mari decât ale obiectului desemnat prin cuvântul de bază. 2. (Cuvânt) care este format cu un augmentativ (1). – Din fr. augmentatif.

AULĂ, aule, s. f. Sală mare într-o clădire publică, destinată festivităților, conferințelor, cursurilor etc. [Pr.: a-u-] – Din lat. aula.

AUTOBUZ, autobuze, s. n. Automobil cu caroseria închisă sau parțial decapotabilă, folosit la transportul în comun al unui număr mare de persoane. [Pr.: a-u- – Var.: autobus s. n.] – Din fr. autobus.

AUTOCAMION, autocamioane, s. n. Automobil mare cu caroserie deschisă sau cu platformă, folosit pentru transporturi de materiale. [Pr.: a-u-to-ca-mi-on] – Auto² + camion.

AUTOCAR, autocare, s. n. Automobil cu caroserie deschisă sau decapotabilă, folosit de obicei la transportul interurban în comun (mai ales în excursii) al unui număr mare de persoane. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocar.

AUTOSCARĂ, autoscări, s. f. Autovehicul prevăzut cu o scară pentru înălțimi mari. [Pr.: a-u-] – Auto² + scară.

AUTOSPORT, autosporturi, s. n. Autoturism cu motor puternic, care poate realiza viteze mari, folosit în întrecerile sportive. [Pr.: a-u-] – Auto² + sport.

AUTOSTRADĂ, autostrăzi, s. f. Șosea modernă de mare capacitate, rezervată exclusiv circulației autovehiculelor și având de obicei cele două sensuri de circulație separate între ele. [Pr.: a-u-] – Din fr. autostrade, it. autostrada.

AUTOTRACTOR, autotractoare, s. n. Autovehicul de tracțiune de mare putere, montat pe roți de cauciuc, de metal sau pe șenile și de care este legată de obicei o remorcă. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotracteur.

AUTOTUN, autotunuri, s. n. 1. Tun de calibru mare tractat de un autovehicul. 2. Autovehicul de luptă echipat cu tun. [Pr.: a-u-] – Auto² + tun (după fr. autocanon).

AVALANȘĂ, avalanșe, s. f. Masă de zăpadă care se desprinde de pe coasta unui munte și se rostogolește la vale (ducând cu sine și pietrele, copacii etc. întâlniți în cale); lavină. ♦ Fig. (Cu determinări) Cantitate mare (de...), năvală (de...). Avalanșă verbală. – Din fr. avalanche.

AVAN, -Ă, avani, -e, adj. (Pop.; adesea adverbial) Strașnic, grozav, cumplit (de tare, de mare, de rău, de crud etc.). – Din tc. avvan „perfid”, ngr. avánis „calomniator”.

AVANTAJ, avantaje, s. n. 1. Folos mai mare pe care îl obține cineva (în raport cu altul). 2. Favoare, privilegiu de care se bucură cineva sau ceva. 3. Superioritate (a cuiva sau ceva față de altcineva sau altceva) bazată pe o situație, pe o împrejurare favorabilă. – Din fr. avantage.

AVAR², -Ă, avari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte dintr-o populație turcică așezată în Câmpia Panoniei în timpul marilor migrațiuni ale popoarelor de la începutul evului mediu. 2. Adj. Care aparține avarilor (1), privitor la avari. – Din fr. Avares, lat. Avarus.

AVERE, averi, s. f. Totalitatea bunurilor care se află în posesiunea unei colectivități sau a unui individ; avut, avuție. ♦ Sumă foarte mare de bani. – V. avea.

AVIZO, avizouri, s. n. Vas de război de tonaj mic și cu viteză mare. – Din fr. aviso.

AVORTON, avortoni, s. m. Ființă născută înainte de termen; p. ext. om degenerat, cu mari deficiențe. ♦ Fig. Operă (literară, artistică) ratată. – Din fr. avorton.

AZOTURIE s. f. (Med.) Eliminare prin urină a unor cantități mari de uree și de compuși azotați. – Din fr. azoturie.

BABAN, -Ă, babani, -e, adj. (Arg. și fam.) Mare, de dimensiuni apreciabile, dolofan. A prins o știucă babană. – Et. nec.

BABILONIE, babilonii, s. f. 1. Vorbire sau scriere încâlcită, confuză. 2. Învălmășeală mare, dezordine. [Var.: vavilonie s. f.] – Babilon (n. pr.) + suf. -ie.

BAIE¹, băi, s. f. I. 1. Scăldat, scaldă, îmbăiere. 2. Cadă, vas special de îmbăiat; feredeu. ♦ Apă de îmbăiat. ◊ Expr. Baie de sânge = cantitate mare de sânge pierdută de cineva; p. ext. măcel. ♦ Clădire cu instalații speciale de îmbăiere; p. restr. încăpere special amenajată pentru îmbăiere. 3. (Urmat de determinări) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la acțiunea vaporilor de apă, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o soluție chimică etc. în vederea unor operații tehnice; p. ext. lichidul, soluția chimică etc. în care se fac asemenea operații. II. (La pl.) Stațiune balneară. [Pr.: ba-ie] – Lat. bannea (= balnea). Cf. sl. banja.

BAIERĂ, băieri, s. f. Curea, sfoară, ață etc. cusută sau prinsă de un obiect spre a putea fi transportat, atârnat, strâns etc. ◊ Expr. A strânge băierile pungii = a face economii, a deveni econom. A avea nouă băieri la pungă = a fi zgârcit. A (i se) rupe băierile inimii = a simți (sau a produce cuiva) o mare durere sufletească. A-și dezlega băierile inimii = a se destăinui. A ofta (sau a striga, a râde) din băierile inimii = a ofta (sau a striga, a râde) foarte tare, foarte puternic. [Pr.: ba-ie-. - Pl. și: baieri. Var.: baier s. n.] – Din lat. bajulus, bajula.

BAIRAM, bairamuri, s. n. 1. Numele a două mari sărbători religioase musulmane. 2. (Fam.) Petrecere, chef mare. – Din tc. bayram.

BALAMUC, balamucuri, s. n. Clinică pentru alienați mintali; casă de nebuni. ♦ Fig. Gălăgie, dezordine mare. – Din n. pr. Malamuc.

BALANG interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetul unui clopot (mare); bang, dang. [Var.: balanga interj.] – Onomatopee.

BALENIERĂ, baleniere, s. f. Ambarcație echipată pentru vânătoarea de balene. ♦ Ambarcație ușoară și rapidă (cu motor), care servește pentru transportul persoanelor de pe navele mari la țărm. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. baleinière.

BALIE, balii, s. f. (Reg.) Vas mare circular, făcut din doage, pentru spălatul rufelor. – Din ucr. balija.

BALIGĂ, baligi, s. f. (Adesea fig.) Excrement de animale mari; băligar. [Var.: balegă s. f.] – Cf. scr. balega, alb. balge.

BALIMEZ, balimezuri, s. n. (Înv.) Tun de calibru mare. – Din tc. balyemez.

BALNEAR, -Ă, balneari, -e, adj. De băi¹ (II); privitor la băile de mare. Cură balneară. [Pr.: -ne-ar] – Din fr. balnéaire, lat. balnearius.

BALOT, baloturi, s. n. Pachet mare de mărfuri sau de diferite obiecte; (în special) pachet de bumbac, de lână etc.; legătură mare de haine, de rufe etc; bal². ♦ Oțel-balot = bandă de oțel întrebuințată la confecționarea cercurilor de butoaie, a șinelor de roți de căruță etc. – Din fr. ballot.

BALTĂ, bălți, s. f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa; p. ext. lac. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. baltë.

BALTIC, -Ă, baltici, -ce, adj. Care aparține regiunilor limitrofe Mării Baltice, privitor la aceste regiuni. – Din fr. baltique. Cf. fr. balte.

BAN², bani, s. m. 1. Guvernator al unei regiuni de graniță în Ungaria feudală. 2. (Titlu și funcție de) mare dregător în Țara Românească după sec. XV; (și în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoană care deținea acest rang. – Cf. magh. ban, scr. ban.

BANAN, banani, s. m. Plantă tropicală arborescentă cu frunze late și lungi, cu fructe comestibile care cresc în ciorchini mari; bananier (1) (Musa paradisiaca). – Din banană (derivat regresiv).

BANC¹, bancuri, s. n. I. 1. Îngrămădire de nisip, de pietriș sau de nămol formată pe fundul mărilor sau al fluviilor, care ajunge uneori până la suprafața apei. 2. Grup mare de scoici sau de pești. II. 1. Masă sau platformă special amenajată pentru efectuarea de lucrări caracteristice unei profesiuni manuale. Banc de tâmplărie. Banc de ceasornicar. ♦ Banc de probă = instalație pentru controlul calităților tehnice ale unor motoare. 2. Banchetă la ambarcații mici. – Din fr. banc.

BANCHER, bancheri, s. m. 1. Capitalist care, prin intermediul băncii², (1), dă bani cu împrumut sau finanțează în schimbul unei dobânzi sau al unei părți din profit pe capitaliștii sau instituțiile lor din industrie, comerț, agricultură etc.; proprietar sau mare acționar al unei bănci². 2. (La unele jocuri de cărți) Persoană care conduce jocul și dispune de o sumă suficientă de bani spre a acoperi mizele celorlalți jucători. – Din fr. banquier, it. banchiere.

BANCHIZĂ, banchize, s. f. Întindere de gheață formată în regiunile polare, de-a lungul coastelor mării. – Din fr. banquise.

BANTU s. m. invar., adj. invar. 1. S. m. invar. Populație africană negroidă, de o mare diversitate antropologică din Africa Ecuatorială și Meridională. 2. Adj. invar. Referitor la bantu (1) sau la limbile vorbite de această populație. [Acc. și: bantu] – Din fr. bantous.

BAOBAB, baobabi, s. m. Arbore de dimensiuni uriașe din Africa tropicală, cu tulpina ajungând până la un diametru de 20 m și cu fructe mari, lunguiețe (Adansonia digitata). [Var.: boabab s. m.] – Din fr. baobab.

BARĂ, bare, s. f. 1. Bucată lungă de lemn sau de metal căreia i se dau diferite întrebuințări. 2. Stâlp de poartă la unele jocuri sportive. ◊ Bară (fixă) = aparat de gimnastică format dintr-o vergea groasă de metal montată între doi stâlpi. 3. Barieră care desparte pe judecători de avocați și de împricinați; p. ext. locul din instanță unde pledează avocații. 4. Linie verticală sau orizontală care separă părți dintr-un text. ♦ (Muz.) Linie verticală care separă măsurile pe portativ. 5. Prag de nisip situat sub apă, de obicei în fața gurii de vărsare a unui fluviu. 6. Val de mare care urcă o dată cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. – Din fr. barre.

BARBUN, barbuni, s. m. Pește de mare, de culoare roșiatică, cu înotătoare galbene, cu două fire lungi în formă de mustăți, sub bărbie, și cu carnea foarte gustoasă (Mullus barbatus). – Din ngr. barbúni.

BARISFERĂ s. f. Partea centrală a globului pământesc, cu raza de 3500 km și densitatea foarte mare, care se consideră a fi alcătuită din nichel și fier; nife. centrosferă. – Din fr. barysphère.

BAROC, -Ă, baroci, -ce, adj., s. n. (Stil artistic) care este caracterizat prin cultivarea formelor grandioase, prin libertatea formelor și bogăția ornamentației arhitecturale. ♦ (Despre construcții, mobilă, sculptură, pictură etc.) Care este realizat în acest stil. ♦ (Stil literar) caracterizat printr-o mare libertate și fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.

BARON, baroni, s. m. (În prima fază a orânduirii feudale din apusul și centrul Europei) Mare senior; (mai târziu) titlu de noblețe intermediar între titlul de cavaler și acela de viconte; persoană care are acest titlu. – Din fr. baron.

BAROS, baroase, s. n. Ciocan foarte mare și foarte greu. [Pl. și: barosuri] – Din țig. baros.

BAROSAN, -Ă, barosani, -e, adj. (Fam.) Mare (și greu). ♦ Fig. (Substantivat, arg.) Persoană influentă, bogată. – Baros + suf. -an.

BASTIMENT, bastimente, s. n. Navă (de război) de dimensiuni mari. – Din it. bastimento.

BAȘ-BOIER, baș-boieri, s. m. (Înv.) Cel mai de seamă boier al țării; p. ext. boier mare. – Baș¹+Boier.

BATAT, batați, s. m. Plantă perenă din țările calde, cu tulpina lungă, târâtoare, cu frunze mari, cu flori albe sau roz, cultivată pentru tuberculele sale comestibile bogate în amidon, vitamine și zahăr, cartof dulce (Ipomoea batatas); p. restr. tuberculul acestei plante. – Din rus. batat. Cf. sp., port., it. batata.

BATIALĂ adj. (În sintagma) Regiune (sau zonă) batială = regiune în mări și oceane cuprinsă între adâncimea de 200 și 2500 m. [Pr.: -li-a-] – Din fr. bathyale.

BATIMETRIE s. f. Ramură a hidrometriei care se ocupă cu măsurarea adâncimii apei în mări, lacuri și râuri. – Din fr. bathymétrie.

BATIMETRU, batimetre, s. n. Aparat care măsoară adâncimea apelor din mări, lacuri, râuri etc. – Din fr. bathymètre.

BATISCAF, batiscafuri, s. n. Aparat de explorare a marilor adâncimi submarine care se poate deplasa prin mijloace proprii. – Din fr. bathyscaphe.

BATISFERĂ, batisfere, s. f. Cabină în formă de sferă în care cercetătorii pot coborî până la mari adâncimi submarine, păstrând legătura prin cablu cu nava-mamă. – Din fr. bathysphère.

BAZIN, bazine, s. n. 1. Rezervor deschis, de mari dimensiuni, construit din metal, din piatră, din ciment etc. ♦ Rezervor de apă amenajat pentru înot sau pentru sporturile care se practică în apă. 2. (Și în sintagma bazin hidrografic) Regiune din care un râu, un fluviu, un lac sau o mare își adună apele. ♦ Regiune delimitată de albiile tuturor afluenților unui râu sau ai unui fluviu. ◊ Bazin portuar = parte a unui port, special amenajată pentru staționarea vaselor (în vederea încărcării și descărcării lor). ♦ Regiune geografică bogată în zăcăminte de minereuri, în special de cărbuni. 3. (Anat.) Cavitate situată în partea inferioară a abdomenului și constituită din oasele iliace; pelvis. – Din fr. bassin.

BĂGA, bag, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra². ◊ Expr. (Tranz.) A băga ceva în gură = a mânca. A băga (pe cineva) sub masă = a) a face (pe cineva) să cadă sub masă din cauză că i s-a dat prea mult de băut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discuție; a înfunda. A(-și) băga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discuție. A băga (ceva) în (sau la) cap = a ține minte un lucru. A băga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) să înțeleagă o problemă, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) să creadă un lucru (curios), să fie obsedat de ceva. A(-și) băga mințile în cap = a se cuminți, a reveni la o comportare conformă cu interesele sale. A băga (cuiva) frica în oase sau a băga pe cineva în sperieți (sau în răcori) = a speria rău (pe cineva). A băga (pe cineva) în boală (sau în boale) = a înspăimânta (pe cineva). A băga (pe cineva) în draci = a necăji, a întărâta (pe cineva). (Fam.) A băga pe cineva în viteză = a face (pe cineva) să lucreze repede, fără răgaz. (Refl.) A se băga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistență observat de cineva spre a-i câștiga încrederea, a nu slăbi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesată) etc. (Tranz.) A băga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari supărări. A o băga pe mânecă = a fi prins cu minciuna, a nu mai ști cum să îndrepte o greșeală, a o sfecli. A băga zâzanie (sau vrajbă, intrigă) (între oameni) = a învrăjbi, a produce discordie. (Arg.) A băga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. și refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Își bagă toți banii în cărți de specialitate. S-a băgat slujbaș la primărie. S-a băgat slugă. ◊ Expr. (Tranz.) A băga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujbă. (Arg.) A băga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bătaie (pe cineva). (Fam.) A băga actele (de căsătorie) = a depune actele cerute pentru căsătorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A băga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A băga în seamă (ceva sau pe cineva) = a da atenție (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A băga de seamă = a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se băga de seamă = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.

BĂIETAN, băietani, s. m. Băiat mai mare. – Băiat + suf. -an.

BĂIMĂREAN, -Ă, băimăreni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană născută și crescută în municipiul Baia Mare. 2. Adj., s. m. (Locuitor) din municipiul Baia Mare. – Baia Mare (n. pr.) + suf. -ean.

BĂIMĂREANCĂ, băimărence, s. f. Femeie născută și crescută în municipiul Baia Mare. ◊ Locuitoare din municipiul Baia Mare. – Băimărean + suf. -că.

BĂLTOACĂ, băltoace, s. f. Baltă mică, murdară și mocirloasă; bălăștioagă, băltac; adunătură sau scursură de apă de ploaie prin gropile drumurilor; bulhac. ♦ Cantitate mare de lichid vărsat pe jos; baltă. [Var.: băltoagă s. f.] – Baltă + suf. -oacă.

BĂLTOI, băltoaie, s. n. Baltă (mare); băltău. – Baltă + suf. -oi.

BĂNET s. n. Bani¹ mulți; avere mare în bani¹; bănărit. – Ban¹ + suf. -et.

BĂNOS, -OASĂ, bănoși, -oase, adj. 1. (Despre ocupații) Care aduce câștig mare; productiv, lucrativ. 2. (Reg.; despre oameni) Bogat, avut. – Ban¹ + suf. -os.

BĂRBĂRIE s. f. Barbă mare, stufoasă. ♦ Fig. Bătrân bărbos. – Barbă + suf. -ărie.

BĂUTURĂ, băuturi, s. f. 1. Orice lichid de astâmpărat setea. ♦ Lichid alcoolic potabil. 2. Consum de mari cantități de lichide alcoolice. ◊ Expr. A (nu) ține la băutură = a (nu) rezista la consumarea (exagerată) a lichidelor alcoolice. [Pr.: bă-u-. – Var.: (reg.) beutură s. f.] – Lat. *bibitura.

BÂLCI, bâlciuri, s. n. Târg mare ținut la anumite epoci ale anului, la sărbătorile importante și însoțit de spectacole și de petreceri populare; iarmaroc. ♦ Fig. (Fam.) Gălăgie, hărmălaie, zăpăceală. – Din magh. bolcsu.

BELI, belesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. A jupui. 2. Tranz. și refl. A (se) juli. 3. Tranz. (În expr.) A-(și) beli ochii = a deschide ochii mari; a privi cu mirare, prostește. ◊ Refl. Ce te belești așa la mine? – Din sl. bĕliti.

BELȘIȚĂ, belșițe, s. f. Plantă erbacee ornamentală cu frunze mari, verzui sau purpurii, și cu flori mari roșii, galbene sau pestrițe (Canna indica). – Et. nec.

BELȘUG s. n. Cantitate îndestulătoare de bunuri (necesare traiului); abundență, bogăție. ◊ Loc. adv. Din belșug = în cantitate mare, din plin. [Var.: (reg.) bielșug, bilșug s. n.] – Din magh. böség.^[1]

BENCHET, benchete, s. n. (Pop.) Petrecere mare, chef, zaiafet. [Pl. și bencheturi] – Din ucr. benket.

BERBEC, berbeci, s. m. I. 1. Masculul oii; arete. 2. (La sg. art.) Constelație din emisfera boreală; unul din cele douăsprezece semne ale zodiacului. ◊ Zodia berbecului = perioada dintre 21 martie și 21 aprilie, când soarele trece în dreptul berbecului (I 2). II. 1. Mașină de război întrebuințată odinioară la spargerea zidurilor și porților unei cetăți asediate. 2. Greutate mare, acționată mecanic sau manual, care prin cădere, servește la baterea pilonilor, la bătucit pământul, la spargerea bucăților mari de fontă etc. [Var.: berbece s. m.] – Lat. berbex, -ecis (= vervex).

BERBECEL, berbecei, s. m. 1.(Zool.) Berbecuț. 2. (Ornit.) Sfrâncioc mare. – Berbec + suf. -el.

BERLINĂ, berline, s. f. (Înv.) 1. Trăsură mare închisă, asemănătoare cu cupeul, cu două banchete așezate față în față. 2. Autoturism cu două sau patru portiere și cu patru geamuri laterale. – Din fr. berline, it. berlina.

BERMĂ, berme, s. f. Banchetă lată de circa un metru, amenajată pe taluzele mai înalte de 4 metri pentru a le mări stabilitatea. – Din fr. berme.

BERNARDIN¹, bernardini, s. m. Câine mare, cu părul lung, de culoare albă cu pete roșcate, originar din Elveția, dresat pentru găsirea persoanelor rătăcite în munți; saint-bernard. – Din germ. Bernhardiner.

BEST-SELLER s. n. 1. Lucrare (literară) care deține recordul la vânzare. 2. Autor popular al unei lucrări (beletristice) de mare succes. 3. Articol sau produs foarte căutat la un moment dat. [Pr.: bestselăr] – Cuv. engl.

BEȚIE, beții, s. f. 1. Stare în care se află omul alcoolizat; stare de ebrietate. ♦ Consumare regulată de alcool în mari cantități; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (În sintagmele) Beție rece (sau cu stupefiante) = stare de amețeală, de hiperexcitație sau de halucinație provocată de introducerea stupefiantelor în organism. Beție albă = toxicomanie. Beția adâncurilor = stare de euforie provocată de creșterea azotului în sânge la persoane care coboară la mari adâncimi în mări sau oceane. 4. Fig. Stare sufletească de tulburare, de uitare de sine. ♦ Beție de cuvinte = înșirare bombastică de cuvinte, stil umflat. – Beat + suf. -ie.

BEZNĂ, bezne, s. f. (Adesea fig.) Întuneric mare, de nepătruns. – Din sl. bezdŭna.

BIDINEA, bidinele, s. f. Pensulă mare, de obicei rotundă (cu coadă lungă), pentru văruit. [Var.: (reg.) badana s. f.] – Din tc. badana.

BIDONVIL, bidonviluri, s. n. Cartier sărăcăcios cu locuințe improvizate, la periferia marilor orașe. [Scris și bidonville] – Din fr. bidonville.

BIG BANG s. n. (Astron.) Marea explozie (ipotetică) ce a inițiat expansiunea universului observabil. [Pr.: beng] – Din engl. big bang [theory].

BIGOT, -Ă, bigoți, -te, adj., s. m. și f. (Persoană) care urmează cu mare severitate toate preceptele rituale ale unei religii; (om) habotnic; bisericos. – Din fr. bigot.

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BINOCLU, binocluri, s. n. Instrument optic alcătuit din două mici lunete terestre, folosit pentru a vedea obiectele situate la (mare) distanță. – Din fr. binocle.

BIPĂTRAT, -Ă, bipătrați, -te, adj. (Despre ecuații algebrice) Care conține necunoscuta în doi termeni, dintre care unul are un exponent de două ori mai mare decît exponentul celuilalt. – Din bi- + pătrat (după fr. bicarré).

BITUMINIZARE, bituminizări, s. f. Proces natural de formare a asfaltului din nămolul rezultat prin descompunerea în absența aerului a organismelor animale și vegetale în fundul mărilor. – Cf. fr. bituminisation.

BIZON, bizoni, s. m. 1. Animal rumegător sălbatic din subfamilia bovinelor, cu fruntea mare, bombată, cu coarne scurte, cu umerii mai ridicați decât crupa, cu o coamă deasă (Bison bison). 2. Pielea tăbăcită a acestui animal; piele de vițel tăbăcită care imită pielea bizonului (1). – Din fr., lat. bison.

BÎTLAN, bîtlani, s. m. Pasăre mare de baltă, cu gîtul și picioarele lungi și cu penele cenușii (Ardea cinerea); stîrc. – Din bg. batlan.

BLID, blide, s. n. (Pop.) 1. Vas de lut, de lemn sau de tinichea în care se pun bucatele; strachină. ◊ Expr. A mânca dintr-un blid cu cineva = a fi în mare intimitate cu cineva. Pe (sau pentru) un blid de linte = pentru o răsplată neînsemnată (primită ca prețul unei josnicii). 2. (La pl.) Vase de bucătărie. – Din sl. bliudu.

BLOC, blocuri, s. n. 1. Bucată mare dintr-o materie solidă și grea, masă solidă dintr-o singură bucată. 2. Grămadă de lucruri considerate ca alcătuind o masă unică. ◊ Bloc de desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite între ele la una din margini și păstrate între două cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc = împreună, laolaltă. 3. Clădire mare cu multe etaje; blochaus. 4. Alianță, înțelegere (între state, partide grupări etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se află cilindrii și pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorită blocării influxului nervos care străbate mușchiul cardiac. Bloc operator = parte componentă a serviciilor chirurgicale, cuprinzând sălile de operație și dependințele acestora. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus]

BOACĂN, -Ă, boacăni, -e, adj. (Fam.; despre acte și acțiuni ale omului) Care are caracter de mare gafă, de mare nerozie, care este din cale-afară de prostesc. ◊ Expr. A făcut una boacănă sau a făcut-o boacănă = a făcut ceva din cale-afară de nepotrivit, de prostesc. – Et. nec.

BOALĂ, boli, s. f. 1. (La om și la animale) Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune, beteșug. ◊ Boala somnului = boală infecțioasă gravă transmisibilă prin înțepătura muștei țețe. Boala papagalilor = psitacoză. ◊ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boală lungă (sau mare) = febră tifoidă. Boală seacă = tuberculoză pulmonară. Boală de zahăr = diabet. ◊ Expr. A băga pe cineva în (toate) boale(le) = a supăra, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva să sufere din punct de vedere moral, a-l face să se simtă prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organică, patologică sau biochimică. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, leneșe, nărăvașe. 3. (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ◊ Expr. A avea boală pe cineva = a avea ciudă, necaz, pică, invidie pe cineva. [Pl. și: boale] – Din sl. bolĭ.

BOB¹, (1) boabe, s. n. (2, rar 1) bobi, s. m. 1. S. n. Sămânță de cereale sau de legume care fac fructe păstăi; grăunte, boabă (2). ◊ Loc. adv. Bob cu bob = cu grijă și răbdare; amănunțit. Din bob în bob = amănunțit. Bob numărat = întocmai, exact. ◊ Expr. A da (sau a ghici) în bobi = a căuta tainele viitorului după cum se așază bobii aruncați de ghicitor. ♦ Orice părticică de materie friabilă care seamănă cu un grăunte. Bob de nisip. 2. S. m. Plantă leguminoasă cu flori albe sau trandafirii, cu păstăi mari și cu semințe ovale, turtite (Vicia faba); măzăriche (I). ♦ P. restr. Sămânța acestei plante. – Din sl. bobŭ.

BOBÂRNAC, bobârnace, s. n. Lovitură dată peste nas, peste ureche etc. prin destinderea degetului arătător sau mijlociu după ce a fost încordat pe degetul mare. ♦ Fig. Aluzie răutăcioasă, înțepătură la adresa cuiva. – Et. nec.

BOBOTEAZĂ s. f. Sărbătoare creștină la 6 ianuarie, când se consideră că a avut loc botezul lui Iisus Hristos; Iordan. ◊ Gerul Bobotezei = ger mare (ca la început de ianuarie). – Probabil din apă + botează (< boteza).

BOCCEA, boccele, s. f. 1. Pachet cu diverse obiecte casnice mărunte puse într-o pânză, ale cărei capete se leagă cruciș; boccealâc. 2. (Înv. și reg.) Șal mare pe care îl purtau femeile pe spate. – Din tc. bohça.

BODONI s. n. invar. Caracter de literă cu contrast mare între liniile de bază și liniile secundare, cu piciorușele subțiri și scurte. – Din germ. Bodoni.

BOGAT, -Ă, bogați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) care dispune de multe și mari mijloace materiale, care are mulți bani; (om) avut. 2. Adj. Care se află, care conține ceva în cantitate mare. Fructele sunt bogate în vitamine. ♦ (Despre flori) Învolt. ♦ Mănos, roditor. 3. Adj. (Despre lucruri) Scump, de mare valoare; fastuos, luxos. – Din sl. bogatŭ.

BOGĂTAȘ, -Ă, bogătași, -e, s. m. și f. Persoană care dispune de multe și mari mijloace materiale, care are avere mare. – Bogat + suf. -aș.

BOGĂȚIE, bogății, s. f. 1. Cantitate abundentă de bunuri materiale, de materii prime, de bani, de obiecte prețioase etc. 2. Starea, situația în care se află posesorul unei mari cantități de bunuri materiale, de bani etc. 3. Resursele unei țări, ale unei regiuni etc. care, prin prelucrare, se transformă în bunuri utilizate de societate. Petrolul este o bogăție națională. 4. Abundență și varietate de valori spirituale. Bogăție de idei. Bogăție de cuvinte. – Bogat + suf. -ie.

BOGHET, -Ă, bogheți, -te, adj. (Reg.) 1. (Despre găini) Cu un smoc de pene pe cap; moțat. 2. Fig. Frumos și mare. Ochi bogheți. – Et. nec.

BOIER, boieri, s. m. 1. Mare stăpân de pământ (care deținea, uneori, și o funcție înaltă în stat); persoană din aristocrația feudală; nobil; p. ext. stăpân. ♦ (Fam.) Persoană cu atitudini, obiceiuri sau pretenții de aristocrat. 2. (Înv.) Titlu de politețe (echivalând cu „domnule”), adresat persoanelor înstărite, celor cu funcții administrative etc. – Din sl. boljarinŭ (pl. boljare).

BOIERNAȘ, boiernași, s. m. Boier cu o situație inferioară marilor latifundiari. [Var.: boierinaș s. m.] – Boiarin (înv. „boier” < sl.) + suf. -aș.

BOIEROAICĂ, boieroaice, s. f. Soție de boier; mare proprietară de pământ; moșiereasă, boiereasă, boieriță. ♦ Soție de demnitar, de mare negustor, de industriaș etc. – Boier + suf. -oaică.

BOLID, bolizi, s. m. Meteorit de dimensiuni relativ mari, care cade pe Pământ cu viteză mare; stea căzătoare foarte strălucitoare. ♦ Fig. Vehicul, automobil de mare viteză. – Din fr. bolide.

BOLOVAN, bolovani, s. m. Piatră (voluminoasă și grea) rotunjită prin rostogolirea ei de ape; pietroi. ♦ Bucată mare de pământ sau dintr-o materie solidă oarecare. Bolovan de sare. – Din bg. balvan.

BOMBARDĂ, bombarde, s. f. Mașină de război cu care, în evul mediu, se aruncau bolovani sau alte proiectile grele asupra fortificațiilor. ♦ Tun de calibru mare; balimez. – Din fr. bombarde.

BOMBARDON, bombardoane, s. n. Contrabas de suflat, de alamă, în forma unei mari trompete cu piston. – Din fr. bombardon.

BONCĂLUI, pers. 3 boncăluiește, vb. IV. Refl. și intranz. (Despre cerbi și alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi. – Et. nec.

BONDAR, bondari, s. m. Nume dat unor insecte himenoptere mari asemănătoare cu albina; bărzăun (Bombus); (pop.) nume care se dă oricărei insecte mari care bâzâie. – Formație onomatopeică.

BORA s. m. invar. Vânt puternic, uscat și rece, care bate iarna dinspre munte spre mare, mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Adriatice și ale Mării Negre. – Din it., fr. bora.

BORACI s. n. Unealtă portabilă, acționată manual, prevăzută cu un burghiu mișcat de o roată cu clichet și cu ajutorul căreia se dau găuri în piesele metalice mari, greu transportabile. – Cf. germ. Bohrer.

BORCĂNAT, -Ă, borcănați, -te, adj. Mare, gros, umflat (ca un borcan). – Borcan + suf. -at.

BORD, borduri, s. n. Marginea din stânga sau cea din dreapta a punții unei ambarcații (mari). ◊ Jurnal de bord = registru în care se înregistrează toate evenimentele importante petrecute în cursul călătoriei unei ambarcații sau a unui avion. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) bord = în ambarcație; p. anal. în avion. ◊ Expr. A arunca peste bord = a renunța la ceva ca nefiind de folos. – Din fr. bord.

BORȚOS, -OASĂ, borțoși, -oase, adj. (Pop. și fam.; adesea substantivat) Cu burtă mare. ♦ (La f.) Gravidă. – Borț + suf. -os.

BORZĂ, borze, s. f. Gândac mare, negru, care trăiește în locuri umede și elimină la atingere o secreție rău mirositoare (Blaps mortisaga). – Formație onomatopeică.

BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura (și nasul). ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se șterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. (Fam.) A-și băga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, și unde trebuie, și unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trăi în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supăra, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascuțită sau lunguiață a unui obiect; vârf; partea din față a unui vehicul cu tracțiune mecanică. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.

BOTOS, -OASĂ, botoși, -oase, adj. (Despre oameni) 1. Cu gura mare, în formă de bot (1). 2. Fig. Bosumflat, supărat. 3. Fig. (Fam.) Obraznic, arogant. – Bot + suf. -os.

BOȚMAN, boțmani, s. m. Șef de echipaj pe o navă; cel mai mare în grad dintre marinarii de la bordul unei nave de comerț; nostrom. – Din rus. boțman.

BOU, boi, s. m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tracțiune și mai ales pentru carne (Bos taurus). ◊ Bou sur = bour. ◊ Expr. A nu-i fi (cuiva) toți boii acasă = a fi rău dispus. S-a dus bou și s-a întors vacă, se spune despre cineva care n-a reușit să învețe nimic, care nu s-a lămurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui bărbat. 2. Compuse: bou-de-mare = pește marin mic, de culoare cafenie sau cenușie-închis, cu capul gros și lătăreț și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-baltă = a) nume dat la două specii de broască, una având pe pântece pete roșii (Bombinator igneus), iar cealaltă pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-baltă; b) pasăre de baltă cu ciocul lung și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și cu gâtul alb; buhai-de-baltă (Botaurus stellaris); c) (și în forma bou-de-apă) gândac mare de apă de culoare neagră, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi și adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufniță; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) rădașcă; b) (și în forma boul-popii) buburuză. – Lat. bovus (= bos, bovis).

BOUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic, care trăia odinioară și în țara noastră, socotit strămoșul direct al vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). 2. Vechea stemă a Moldovei, închipuind un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înroșit) cu care se însemnau răufăcătorii, vitele, pietrele de hotar etc. – Lat. bubalus.

BRAC¹, braci, s. m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. – Din fr. braque.

BRAȘOVEANCĂ, brașovence, s. f. 1. Femeie născută și crescută în municipiul sau județul Brașov. ♦ Locuitoare din municipiul sau județul Brașov. 2. Ladă de zestre. 3. Căruță sau trăsură mare cu coviltir. – Brașovean + suf. -că.

BRAȚ, brațe, s. n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot și umăr; partea de la umăr până la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ◊ Loc. adv. În brațe = cu brațele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Braț) la braț (sau de braț) = cu brațul trecut pe sub brațul altuia. ◊ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) brațul = a trece brațul sub brațul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) braț = a sprijini pe cineva, ducându-l de braț. (A primi sau a aștepta etc. pe cineva) cu brațele deschise = (a primi sau a aștepta etc. pe cineva) cu mare plăcere. A lua (pe cineva sau ceva) în brațe = a apăra, a susține, a lăuda (pe cineva sau ceva). A fi brațul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în brațele cuiva = a ajunge (sau a lăsa pe cineva) la discreția cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde și duce în brațe (1). Un braț de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brațe de muncă = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamănă cu brațul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capăt cu sistemul respectiv și care servește la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei mișcări. 5. Parâmă legată la capătul unei vergi și care servește la manevrarea laterală a acesteia. 6. Distanța de la un punct fix la linia de acțiune a unei forțe. 7. Ramificație a cursului principal al unei ape curgătoare. ◊ Braț mort = ramificație părăsită a unei ape, alimentată numai la revărsări. – Lat. brachium.

BRÂNDUȘĂ, brândușe, s. f. 1. Plantă erbacee cu flori violete în formă de pâlnie, care înflorește primăvara timpuriu (Crocus heuffelianus). 2. (În sintagma) Brândușă galbenă = plantă erbacee perenă cu florile galbene-aurii, ocrotită de lege (Crocus moesiacus). 3. Plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite și cu flori roșietice sau liliachii, care înflorește toamna și care este folosită în medicină (Colchicum autumnale); floarea-brumei. – Cf. bg. brenduška, scr. brnduša.

BRÂNZĂRIE, (1) brânzării, s. f. 1. Loc în care se prepară brânza (la stână); prăvălie în care se vinde brânză. 2. (Rar) Cantitate mare de brânză. – Brânză + suf. -ărie.

BRECIE s. f. Rocă în alcătuirea căreia intră fragmente de roci colțuroase de dimensiuni mari și ciment de natură sedimentară sau eruptivă. – Din germ. Breccie.

BRIGADĂ, brigăzi, s. f. 1. Mare unitate militară, formată dintr-un număr variabil de regimente, batalioane și divizioane. 2. Formație (stabilă) de lucru, compusă din muncitori organizați adesea pe echipe și pe schimburi sau pe faze de operație, în vederea îndeplinirii unei sarcini de producție. 3. (În sintagma) Brigadă silvică = subunitate silvică formată din unul sau din mai multe cantoane, și condusă de un brigadier silvic. 4. (Ieșit din uz; în sintagma) Brigadă artistică = colectiv în cadrul mișcării artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viața colectivului din care făcea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.

BRIGAND, briganzi, s. m. (Franțuzism) Tâlhar de drumul mare. – Din fr. brigand.

BRIGANDAJ, brigandaje, s. n. (Franțuzism) Tâlhărie la drumul mare. – Din fr. brigandage.