PREȚ, prețuri, s. n. 1. Valoare, exprimată în bani, a unei mărfi; sumă care se cere sau se plătește pentru marfă. [Depozitul] îl luăm la prețul zilei. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. Mare pagubă este la o țară de a-și scoate tot materialu nefabricarisit (= neprelucrat), vînzîndu-l în alte țări cu un prost preț și apoi să-l cumpere iarăși, cu preț de 30 ori mai mult. GOLESCU, Î. 180. ◊ Fig. O, cere-mi, doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Preț de cost v. cost. Preț negru v. negru. ◊ Loc. adj. De preț = prețios, valoros. Chioșcul e îmbrăcat cu ștofe brodate cu aur, așternut cu cele mai de preț covoare, cu mobilă luxoasă adusă din București. CAMIL PETRESCU, O. I 217. N-am să-ți dăruiesc nimica de preț. CARAGIALE, O. III 49. Aceste obiecte nu se executau mai niciodată în piatră, ci, mai adesea, în metale de preț, în os, în corn, în fildeș. ODOBESCU, S. 451. ◊ Loc. adv. Cu orice preț = oricît de mult ar costa, încercînd sau riscînd orice; neapărat, fără doar și poate. Vine ordin să dăm numaidecît pe nemți peste cap și să reluăm cu orice preț tranșeele pierdute. MIRONESCU, S. A. 118. Spînul vrea să-mi răpuie capul cu orice preț. CREANGĂ, P. 222. Voii cu orice preț să ajung sania, ca să mă informez mai bine. BOLINTINEANU, O. 390. Cu nici un preț = pentru nimic în lume, în nici un caz. Fără preț = la o sumă inferioară valorii reale; ieftin. Tîrgurile erau slabe și negoțul se vindea fără preț. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 105. ◊ Expr. A ține la preț = a nu reduce nimic din suma cerută la o vînzare. Cîteva zile d-a rîndul se mai duse el în pădure și tot găsea cîte un ou [de aur]. Se făcu însă mai năzuros în tîrg, ținu mai la preț, și cu mirare văzu că scoate cîte patru pungi de bani în loc de două. ISPIRESCU, L. 269. A se învoi din preț = a încheia un tîrg, căzînd de acord asupra prețului. A ajunge la preț = a fi căutat, apreciat. A avea preț = a se vinde cu bani buni, a avea trecere; fig. a prețui, a valora. Pentru un om ca el acuma viața avea un preț nemărginit. SADOVEANU, O. VII 96. Toate au avut preț și s-au vîndut de minune: și vitele, și bucatele, și mărfurile. GALACTION, O. I 261. În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți. EMINESCU, O. IV 436. A nu avea preț = a nu se vinde, a nu avea căutare; fig. a nu putea fi evaluat în bani, a avea o valoare foarte mare, a fi de neprețuit. Un ichi bun n-are preț. ISPIRESCU, la TDRG. A pune preț pe ceva = a socoti că ceva e de mare valoare, a ține mult la ceva, a prețui mult ceva. Formele de din afară pe care în lumea cea mare se pune atîta preț. La TDRG. Sfîrșitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare, Căci eu pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. A-și mînca din preț = a pierde din valoare. Bîrlădeanu îi observă ochii cu sclipiri dușmănoase spre el și-l socoti, în sinea lui, pornit spre scădere, ca un cal care începe să-și mănînce din preț. SADOVEANU, Z. C. 298. A da preț = a pune în valoare, a face să aibă valoare. Vine-o clipă, cînd înveți, Că atîtor idealuri depărtarea le dă preț. CERNA, P. 55. ♦ Suma încasată dintr-o vînzare. S-au dus la o crîșmă, unde s-au pus să bea prețul hainelor mortului. NEGRUZZI, S. I 32. 2. Sumă de bani care se dă cuiva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și... să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ Loc. prep. Cu prețul... = plătind (sau primind) o contravaloare materială sau, fig., cu eforturi, cu sacrificii. 3. Fig. Valoare, importanță, însemnătate. De tot prețul jertfei tale cată să te răsplătesc. DAVILA, V. V. 86. Cînd seacă apa, se cunoaște prețul fîntînii (= cînd pierzi un lucru, îți dai seama mai bine de valoarea lui). 4. (Numai în expr.) Preț de... (sau la... ) = contravaloarea a... Să bem preț de patru boi! COȘBUC, P. II 279. Doi miei, fiecare preț de-o împărăție. SLAVICI, la TDRG. Băui preț la nouă cai, De vin nu mă saturai. Băui preț de nouă iepe, Iacătă-mă mort de sete! BIBICESCU, P. P. 229. (Urmat de determinări temporale) Preț (ca) de... (sau ca la... ) = un timp (cam) de... A stat preț de un ceas baba acasă. SADOVEANU, D. P. 78. Trece așa preț ca la un sfert de ceas și numai ce mă pomenesc cu un ăla... că vine și se pune la altă masă alături. CARAGIALE, O. I 45. Merg ei încă preț ca de vro patru ceasuri și-i prinde noaptea într-o pădurice, unde nu era țipenie de om. ȘEZ. VI 151. (Determinarea indică acțiunea făcută într-un interval de timp) Căuta să smulgă drugul ba din mîna lui Dima, ba din mîna lui Păstrăvan, năzuind să-l gospodărească de unul singur barem preț de trei întorsături de mînă. GALAN, Z. R. 213. (Rar, urmat de determinări spațiale) La noi se cheamă Durău unde curge apa-n jos de pe stîncă, preț așa ca la două staturi de om înălțime. HOGAȘ, M. N. 204.

NEGOȚ s. n. 1. (Învechit; la pl.) Treburi, afaceri, ocupații (profesionale); daraveri. Ei nu pristăniră; unii amu la satele lor, e alții la negoațe. coresi, ev. 302, cf. 480, 516. Purtarea negoațelor justiției țării. ap. barițiu, p. a. iii, 236. 2. Activitate economică privind circulația mărfurilor, vînzarea și cumpărarea lor, schimb de produse sub formă de vînzare-cumpărare; negustorie (1), comerț. v. trafic, schimb. Om meșter negoațelor și precupiei. coresi, ev. 317. Nu vrură să margă, ce-ș aflară prilej unii cu ocinele, alții cu negoțul boilor. varlaam, c. 317. Niciodată minciună să nu spui la negoțul tău și la tîrgul tău (a. 1691). ap. tdrg. Multe familii bogate... pribegiră... aducînd sărăcie pămîntului și cădere negoțului. negruzzi, s. i, 144, cf. 299. Hanul rămase lui Zibal, care urmă negoțul pe seama lui. gherea, st. cr. ii, 136, cf. ddrf, barcianu. Nu sînt om dă pă drumuri; am și eu negoțu meu și casa mea. petică, o. 236. Banii din negoț sînt ai tutulor, numai ai tăi nu sînt. delavrancea, o. ii, 278. Ținea aproape tot negoțul de gabrovenie. v. rom. decembrie 1954, 65, cf. alr i 1 590. Negoțul ne-mbogățește și luxul ne despoaie. zanne, p. viii, 403. (În legătură cu verbul „a face”) Și vremu face negoțu (vom neguțitori biblia 1688) și dobăndă. cod. vor. 130/24. Neguțătoriul bagă-ș toată avuțiia sa în negoțul ce face. coresi, ev. 78. Făcea de cîțiva ani negoț de cherestea. conv. Lit. iii, 59. Muncitorul... începu a face negoț. ispirescu, l. 269. Cu lemnul lucrat și cu postavul făceau negoț. sadoveanu, e. 92, cf. alr ii 3 640. (Fig.) Fericirea este un negoț..., un schimb de plăceri. marcovici, c. 40/13. ◊ loc. adj. (Învechit) De negoț = a) destinat vînzării, de vînzare. Mai făcut-au și alt obicei, de tot boul de negoț, cornărit cîte un leu. neculce, l. 178, cf. lb; b) comercial. Să fac vreo spiculație de negoț cu ceea ce mai aveam. gorjan, h. iv, 135/20. Starea bună a sa de negoț e izvorul de căpetenie a bogăției sale. gt (1839), 15¹/17. Învoiala de negoț cu Polonia ajungînd la sfîrșit, ne-am folosit de aceasta. delavrancea, o. ii, 138. ♦ Tranzacție comercială; tîrg, învoială. Cînd au fost la datul banilor, n-au avut să ni-i dea, deci noi ne-am lăsat de negoțul dumisale (a. 1704). URICARIUL, XXI, 155, cf. GHEREA, ST. CR. II, 89. Rar prilej ca acesta să faci negoțuri bune. vornic, p. 159. Hai să batem mîna, adică să facem negoțul. dr. v, 86. 3. (Învechit și popular; concretizat) Marfă (4). Trec neguțători den țara noastră cu dobitoace și cu alte negoațe (a. 1604). rosetti, b. 77, cf. 75, moxa, 400/3. Au fost cumpărînd negoț de carile le era de treabă. herodot (1645), 3. Oricine... nu va plăti vama cea domnească... să cade să piardză tot negoțul. prav. 46, cf. 47, 48, 342. Corabii multe cu de tot negoțul. fl. d. (1680), 51^r/9. Pe acea apă vin și ies negoațe în multe părți. ib. 59^r/12. Îmbla prin țeri și pre la prinți de-și vindea negoțul. șincai, hr. iii, 8/27, cf. grecu, p. 410. Pre mulți corăbiiari împreună cu corăbiile și cu negoațele sale i-au prăpădit. maior, p. 110/10. Diregîndu-se împreunarea acestor mari rîuri, transportul negoțului... ar ave cale dreaptă pe apă. ar (1829), 63²/25. Tîrgurile erau slabe și negoțul se vindea fără preț. popovici-bănățeanu, v. m. 105, cf. 113. Neguțitorul vinde negoț. h xviii 144. Și negoațele mai mice Le-am luat toate în caice... Alune și nuci Turtișoare dulci. marian, nu. 334. Un vînt volvurat, Naiele a-nturnat, Negoațele a înecat. sevastos, n. 137, cf. 132, reteganul, p. iii, 20. Cînd l-o vădzt negustorii în tîrg, Dughenili dișchide, Negoațîli întinde. arh. folk. iv, 121, cf. ii, 130. Să-ń iei niște negǫță. alr ii 3 645/235. Am mai venit cu negoț la oraș. mat, dialect, i, 82. ♦ (Prin Transilv. și Maram.) Bunăstare; avere, bogăție. cf. reteganul, ch. 116. Și în casă nu-i negoț, Cît ar duce-un pui în clonț. bîrlea, c. p. 119. I sărăman, n-are ńegoață. alr i 1 590/270, cf. 1 590/268. 4. (Regional) Numele unui joc de copii (Copăcel-Făgăraș). h xvii 39. – pl.: (rar) negoțuri și (învechit și popular) negoațe. – Și: (învechit) negoțiu (lb, pontbriant, d., costinescu), (regional) neguț (pl. neguțuri, alr i 1 590/24, 30, 77) s. n. – lat. negotium.

CÎT I. adj. și pron. inter. (f. cîtă; pl. m. cîți f. cîte. gen.-dat.; pl. m. f. cîtor) 1 Ce cantitate? ce mărime? ce număr? ~ vin a băut? ~ ai stat acolo? de ~e ori i-ai scris? cîți au plecat? ¶ 2 Ce preț? ~ ai plătit cartea? cu ~ o vinzi? ¶ 3 ~e și (mai) ~e, ~e și mai multe, (alea) toate. ce de multe altele de felul acesta, de tot felul: nu-ți mai spui ~e și mai ~e am pătimit (CAR.); l-am tămăduit de ~e alea toate (D.-ZAMF.); îi spune... ~e și multe și o face pe femeie să se alunece cu mintea (CRG.) II. adj. și pron. rel. 1 Întrebuințat în corelațiune cu atît: ~e sate a umblat, atîtea meșteșuguri a’nvățat (PANN); de ~e ori arăta cîte-o limbă, de atîtea ori cădea și cîte-o pernă de sub Țigan (ISP.) 👉 ATÎT ¶ 2 În corelațiune cu tot: pe mine cîți cîini au lătrat, toți au turbat (PANN) 👉TOT ¶ 3 Cu corelațiunea omisă: îl cunoșteau din ~e le spusesem (VLAH.); numai Dumnezeu știe ~e am îndurat (👉 LUNĂ). III. adv. 1 În corelațiune cu atît: ~ dai, atîta iei; (P): ~ ți-e pătura, atît te ’ntinde (👉 ATÎT) ¶ 2 Cu corelațiunea omisă: să nu dea Dumnezen omului ~ poate răbda; creștea într{co,0c} lună ~ alții într’un an (EMIN.); ~ e lumea, niciodată; ~ ai bate în palme, ~ ai clipi din ochi, ~ ai scăpăra în amnar, într{co,0c} clipă; ~ păr în cap, foarte mulți: nici ~ negru subt unghie, nimic, de loc ¶ 3 ~ de urmat de un adj. sau adv.: nu-ți poți închipui ~ de mult am suferit; prepoziția se poate pune și în urma verbului: de-ai ști ~ am suferit de mult ¶ 4 Urmat de prep. de sau de un comparativ, subînțelegîndu-se, se poate: să-l faci ~ de mare, cît se poate de mare; să vie ~ de mulți, ~ de curînd; ~ mai bine, etc. ¶ 5 Emfatic, arată admirarea, uimirea, etc.: ~ e de frumoasă! ~ de mari și minunate sînt lucrurile tale. Doamne! ¶ 6 ~ pentru mine, ~ despre mine, în ce mă privește pe mine ¶ 7 În legătură cu o prepoziție: întru ~, pe ~, după ~: pe ~ am aflat; pe ~ știu ¶ 8 Cu ~... cu atît... pe ~... pe atît... 👉 ATÎT ¶ 9 Îndată ce: ieșeau la uliță cînii cu grămada, ~ simțeau pe-un trecător (I.-GH.); Trans. cu același înțeles ~ ce: muierea, ~ ce-l zări, îi eși ’nainte suduindu-l (RET.) ¶ 10 ‡ și Ⓟ Încît ¶ 11 ‡ Numai ~, îndată ce; numai decît ¶ 12 Cîtuși de ~; Trans. ~ de ~ puțintel, prea puțin, cît de puțin: doar s{ca,0c} încălzi cîtuși de ~ și n{ca,0c} mai clănțăni atîta din măsele (CRG.); cu coaja-ți alungi batăr odată foamea ~ de ~ (RET.) ¶ 13 Nici ~, nici ca ~, de loc ¶ 14 ~ pe ce, ~p’aci 👉 AC'I ¶ 15 ~colo, ~ de colo 👉 COLO; ~ COLEA ¶ 16 De-a ’n-cîtelea, de colo pînă colo, fără astîmpăr; din răsputeri: umbla d{ca,0c}’n- cîtelea... să-și scape fratele de la o așa grea pedeapsă (ISP.) ¶ 17 În compuneri: CÎTVA, DECÎT, ÎNCÎT, (👉 aceste cuvinte). IV. sn. (pl. -turi) ➕ Rezultatul unei împărțiri [lat. quantus, -a, -um].

LUMINĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice care impresionează ochiul omenesc, fiind emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente. În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii. GÎRLEANU, L. 16. Lămpi mari de bronz, cu globuri de porțelan, aruncă o lumină albă peste covoarele orientale. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. Stelele strălucesc de o mai vie lumină. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Fig. Nu o să ne învrednicim să vedem o rază de lumină care să ne îndrepteze spre obșteasca fericire? GOLESCU, Î. 180. ♦ Prezența radiațiilor care impresionează ochiul. Ziua e tot mai caldă și în văzduhul senin e lumină mare și limpede. SADOVEANU, O. VI 233. În tot satul, numai la casa lui Moș Gheorghe se vede lumină. SP. POPESCU, M. G. 23. ◊ (Urmat de determinări în genitiv, indicînd timpul) Lumina dimineții. ▭ Abia începeau să se distingă lucrurile din casă, la lumina slabă a zorilor. BUJOR, S. 109. ◊ Fig. Camera tăcută, solemnă se umplu deodată de lumina și voioșia sănătoasă a tinereții. BART, E. 174. ◊ Lumină electrică v. electric. An-lumină = unitate întrebuințată în astronomie pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an. ◊ Loc. adv. Pe lumină = în timpul zilei, după ce s-a luminat de ziuă sau înainte de a se însera. M-am trezit pe lumină. ◊ Loc. prep. (Urmat de o determinare în genitiv) În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... În lumina materialismului dialectic, problemele teoretice științifice capătă un aspect concret și clar. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 112, 10/2. (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu mijloacele..., cu ajutorul... Arată-ne, la lumina talentului tău, durerile și aspirațiile societății noastre de azi. VLAHUȚĂ, O. A. 452. ◊ Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului. Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei. Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei. EMINESCU, O. I 115; b) fig. a se naște. Creangă a văzut lumina zilei la Humulești. (Rar) La lumina mare = fățiș, în mod deschis, în văzul tuturor. A luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate, contra despotismului. GHICA, S. A. 135. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere. Paserile își văd de hrană, gîgîlicii răsar iarăși la lumină și liniștea și pacea se lasă peste curtea mea. GÎRLEANU, L. 11. El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși la liman. O, minune! Iată-ne, iată, C-am ieșit iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 438; b) a ieși la iveală, a deveni evident. Adevărul a ieșit la lumină; c) (învechit; despre tipărituri) a se publica, a deveni cunoscut publicului. Poeziile ei... vor ieși la lumină, căci am gînd să le tipăresc. NEGRUZZI, S. I 76. A scoate (pe cineva) la lumină = a scăpa de primejdii, a scoate dintr-o încurcătură. O, tu zînă adorată, Scoate-ne iar la lumină. ALECSANDRI, T. I 421. A pune (ceva) în lumină = a scoate ceva în evidență, a atrage atenția asupra...; a sublinia. A pune (ceva) într-o lumină frumoasă (sau zdrobitoare, urîtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri, autografe, fotografii, care puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul... prin care trecuse omul acesta. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6. A da lumină = a lumina. (Fig.) Apari să dai lumină arcatelor ferești, Să văz în templu-i zîna cu farmece cerești. EMINESCU, O. IV 430. A da la lumină v. da (I 11). A vedea lumina tiparului = a fi publicat, a fi tipărit. Limpede ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire, înseninare. Îi trecu repede peste față o lumină, ca și cum îi venise un gînd neașteptat. V. ROM. noiembrie 1953, 125. N-are nici o lumină pe față tata. STANCU, D. 141. În ochii lui adînci plutea iarăși o lumină cumplită. SADOVEANU, O. I 432. 2. Izvor sau sursă de lumină (I 1). Nici o lumină nu se zărea la fereastră. BUJOR, S. 106. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie. CARAGIALE, O. III 80. Vor arde-n preajma mea Luminile-n dealuri. EMINESCU, O. I 225. ♦ (Popular) Lumînare. Se apropie de un paltin frumos, înalt și drept ca lumina. MARIAN, O. II 159. Fă-mă lumină de ceară Și mă pune subsuară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ♦ (Mai ales la pl., astăzi numai familiar) Unitate de măsură pentru fluxul luminos. Un bec de o sută de lumini înlocuise vechea lampă cu petrol. MIHALE, O. 401. 3. (Adesea determinat prin «ochilor») Pupilă. Avea ochi albaștri. Dacă-i priveai mai cu luare-aminte, vedeai lucind în jurul luminilor niște raze dese, aurii. GALAN, Z. R. 44. Ochii, cu luminile mărite, negre, luceau ațintiți, plini de gînduri. SADOVEANU, O. IV 66. Mă privi o clipă, cu zîmbetul pe față, drept în luminile ochilor. HOGAȘ, M. N. 21. ◊ (Poetic; ca termen de comparație, ca simbol pentru tot ce-i poate fi omului mai drag, mai de preț) Binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri, a păzi cu cea mai mare atenție. Ei aveau numai o fată și o păzeau ca lumina ochilor. ISPIRESCU, L. 120. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească, ceea ce o ajută să priceapă limpede și adînc; învățătură, înțelepciune, cultură, educație. Școala dă lumină poporului. Fără lumina cărții nu se poate ieși din întuneric. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a explica, a clarifica o problemă. Victoriile în munca pașnică, înregistrate în țările de democrație populară, aruncă o lumină puternică asupra situației jalnice din țările capitaliste. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2371. A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a i se lămuri cuiva ceva, a pricepe, a înțelege. În capul lui Rață se făcu lumină... Știu totul, totul cum s-a petrecut. SAHIA, N. 77. A face apel (sau a apela) la luminile (cuiva) = a cere părerea unei persoane competente în materie. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (Învechit; de obicei urmat de «apei», «cîmpului», «de apă» etc.) Suprafață. Locul ales e o mlaștină cu stuf și cu răchită, în mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă. ODOBESCU, S. III 109. Urmînd a se împărți lumina cîmpului în trei părți... s-au scos pădurea 4105 pogoane 525 stînjeni. I. IONESCU, M. 650. [Orașul] este zidit pe o movilă... avînd nălțime peste 50 st, socotindu-să din lumina apii pînă în cel mai nalt loc al orașului. GOLESCU, Î. 169. 2. Gura scocului, stăvilarul morii. Apa cădea la moară de la înălțime de aproape doi stîngeni: prea era ridicată lumina morii. SLAVICI, V. P. 35. – Pl. și: (învechit) lumine (EMINESCU, O. IV 28).

SCUMP, -Ă, scumpi, -e, adj. 1. (Despre lucruri, în opoziție cu ieftin) Care costă mult, care se vinde și se cumpără la un preț mare (v. costisitor); (despre prețuri) mare, ridicat. Se tocmește cu tata și cad la învoială... – Nu e scump, nene Petre? întreabă tata. STANCU, D. 108. Opt bani?... Scump, scump... DELAVRANCEA, O. II 290. Trestia și șovarul sînt scumpe în Bărăgan. ODOBESCU, S. III 18. Bună seara, crai nou, Cunună de preț scump, De mult preț. ȘEZ. XII 137. ◊ (Prin metonimie) Viața este foarte scumpă și mijloacele de hrană foarte numeroase. BOLINTINEANU, O. 275. ◊ Expr. Mai scumpă ața decît fața v. ață. ♦ (Adverbial) Cu preț mare. Joc numai vist și nu mai scump de un leu fisa. NEGRUZZI, S. I 74. ◊ Fig. Totdeauna în viață momentele mele de visare le-am plătit scump. SEBASTIAN, T. 136. ♦ (Despre oameni) Care cere prețuri mari. Stă-n drum și se socoate Și-mi spune cîte toate, Că-s scump, că ea nu poate, Că prea sînt multe trei. COȘBUC, P. I 63. 2. (Despre lucruri) Care are valoare mare; prețios, bun, de preț. Au venit la curte, cu daruri scumpe, pețitorii unui fecior de boier mare. GALACTION, O. I 70. Cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare. REBREANU, I. 96. Amîndoi erau îmbrăcați cu niște haine scumpe și foarte frumoase. ISPIRESCU, L. 38. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Fig. A! Paharnice... scumpa d-voastră sănătate... DELAVRANCEA, O. II 58. Pasărea-și gătește cuibul, floarea mîndrele-i culori, Cîmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori. ALECSANDRI, O. 180. ◊ Piatră scumpă v. piatră (I 3). 3. (Despre ființe) Foarte drag, iubit. Am deschis poeziile acelui poet scump inimii noastre, al cărui nume îl rostesc totdeauna cu evlavie. SADOVEANU, A. L. 197. Ochii unui înger scump Au albastrul de cicoare Și cicoare vreau să rump. COȘBUC, P. I 49. Scumpul meu părinte, cît mă doare să mă despart de d-ta. ALECSANDRI, T. I 410. ◊ Fig. Așezat la gura sobei, noaptea pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ (Despre obiecte și despre abstracte) Autorul ia la vale unele idei, ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. Făt-Frumos, – zise împăratul – binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricît de scumpă mi-ar fi. EMINESCU, N. 12. Munții noștri au fost adesea scump azil de libertate, Și din vîrful lor romînii, torent iute, furios S-aruncau. ALEXANDRESCU, P. 21. 4. (Învechit și arhaizant) Zgîrcit, avar. Bocskai... se plînse de nemți că sînt grei și scumpi. BĂLCESCU, O. II 197. ◊ (Poetic) Vin’la mama de mă cere... Maica-i scumpă, nu se-ndură, Vină noaptea de mă fură! HODOȘ, P. P. 68. ◊ Expr. (A fi) scump la tărîțe și ieftin la făină v. tărîță. (A fi) scump la vorbă (sau la grai) = (a fi) tăcut, închis, a vorbi puțin. Mi s-a părut prostălău. Era numai scump la grai. STANCU, D. 87. (A fi) scump la rîs = a rîde rar; a fi prea sever, posac. (A fi) scump la vedere = a se arăta rar în lume. Hariclia, cu firea ei sfioasă, părea mai mîndră. Era mai scumpă la vedere. Venea la Domițian numai în serile rare, cînd acesta avea mosafiri. BASSARABESCU, V. 19. ◊ (Substantivat) Apoi dă, domnule, știi vorba: leneșul mai mult aleargă și scumpul mai mult păgubește. ALECSANDRI, T. 290. Nu fi zgîrcit, căci banii strîngătorului intră în mîna cheltuitorului, și scumpul mai mult păgubește, leneșul mai mult aleargă. NEGRUZZI, S. I 248. Scumpul cumpără stafide și cere să-i adauge piper. PANN, P. V. III 78.

mare¹ adj. I (indică dimensiunea) 1 (în opoz. cu „mic”; despre întinderi de pământ, teritorii, ținuturi etc.) cuprinzător, extins, imens, întins², larg, vast², <înv. și reg.> mereu, <înv.> desfătat, mult, <fig.; rar> răsfățat². În toate provinciile țării sunt câmpii mari. Are o moșie mare. 2 (în opoz. cu „mic”; despre suprafețe, spații etc.) amplu, întins², larg. Epidemia s-a extins pe un teritoriu mare. 3 (despre spații delimitate sau închise, mai ales despre construcții, părți componente ale lor) cuprinzător, încăpător, întins², larg, spațios. Casa are un salon mare. 4 (în opoz. cu „îngust”, „strâmt”; despre obiecte, corpuri etc.) larg, lat. Patul din dormitor este foarte mare. Pe câmp erau brazde mari. 5 (în opoz. cu „scund”; mai ales despre oameni) înalt, lung, <reg.> cotolenos, <înv.> vladnic. Fratele ei este un bărbat mare. 6 (în opoz. cu „scurt”; despre lucruri, obiecte, păr etc.) lung. Mânecile rochiei trebuie scurtate pentru că sunt prea mari. Fetița are părul mare. 7 (în opoz. cu „subțire”; mai ales despre mâinile, picioarele, degetele oamenilor) butucănos, gros, grosolan, <reg.> butucos. Picioarele mari abia îi intră în pantofi. 8 (despre părți ale corpului oamenilor sau al animalelor) dezvoltat, <înv. și reg.> dezvoltat. Vacile din această rasă au ugerele mari. 9 (despre ochi) bulbucat, exoftalmic, mărit³, umflat, <rar> larg, <pop. și fam.> bleojdit, boldit, căscat², holbat², zgâit², <pop.> belit², bolboșat, <reg.> bălăbănos, boboșat, măduliat, <înv.> zgăurat. Are ochii cam mari și s-a dus la doctor să afle cauza. 10 (tipogr.; în opoz. cu „minuscul”; despre caractere de literă) capital², majuscul, verzal. Titlurile capitolelor lucrării sunt scrise cu litere mari. 11 (despre vase, recipiente etc.) cuprinzător, încăpător, larg, voluminos. Damigeana este destul de mare pentru vinul pe care îl cumpără. 12 (despre obiecte, pachete etc.) gros, voluminos, <pop. și fam.; glum.> borțos. Inculpatul are la judecătorie un dosar mare. 13 (despre boabele cerealelor, granule etc.) bombat, mășcat, plin, <reg.> măzărat. Grâul are boabele mari. 14 (despre ape, cavități, forme de relief etc.) adânc, afund, profund, <rar> adâncos. Vara, apa râului este puțin mare, putând fi trecută cu piciorul. La marginea satului este o râpă mare. 15 (art.; cinemat.) marele ecran = a ecran, ecran cinematografic. Pe marile ecrane se proiectează filme; b cinematografie, ecran. Este o tânără speranță a marelui ecran românesc. 16 (art.; anat.) marele simpatic = nervul mare simpatic (v. nerv), sistem nervos ortosimpatic, sistem nervos simpatic, sistem simpatic, <înv.> simpaticul cel mare (v. simpatic). Marele simpatic este partea sistemului nervos vegetativ care reglează funcțiile glandelor și ale organelor interne. 17 (art.; zool.; precedă subst. determ.) marele-alb = york-mare. Marele-alb este o rasă de porci creată în Anglia; marele-negru = cornwall. Marele-negru este o specie de porci originară din Anglia. 18 (art.; zool.; precedă subst. determ.) marele-panda = Ailurus melanoleucus; panda, panda-mare. II (arată cantitatea) 1 (despre mărimi, cantități, valori etc.) apreciabil, bun, bunicel, bunicică, considerabil, deosebit, estimabil, evaluabil, important, însemnat, notabil, remarcabil, ridicat², semnificativ, serios, substanțial, <înv.> simandicos, <fig.> consistent, frumos, frumușel, frumușică, generos, gras, masiv, respectabil, <fig.; rar> miezos, <arg.> baban, barosan. Are o leafă mare. 2 (despre prețuri, sume de bani etc.) enorm, exagerat, excesiv, exorbitant, extravagant, fabulos, fantastic, imens, inabordabil, neabordabil, ridicat², scump, <înv.> nemăsurat, nesuferit, <fig.> astronomic, colosal, deocheat, încărcat², nebunesc, piperat, sărat², scandalos, umflat, usturător. A plătit o sumă mare pentru un autoturism. 3 (despre recoltă, producție etc.) abundent, bogat, bun, îmbelșugat, îndestulat, mănos, mult, opulent, <livr.> exuberant, profuz, <înv. și reg.> belșugos, spornic, <reg.> biu, <înv.> sățios¹, <fig.> zdravăn. Anul acesta recoltele au fost mari. 4 (despre ape, râuri etc.) crescut², umflat. Apele mari ale râului au inundat localitățile riverane. 5 (în opoz. cu „redus”, „restrâns”; despre colectivități) numeros, <reg.> sabadaș, <fig.> larg, <fig.; înv.> lat. L-a înconjurat un grup mare de copii. 6 (art.) marele public = publicul larg (v. public), <rar> publicul cel mare (v. public). Această scriere a poetului este necunoscută marelui public. III (indică intensitatea) 1 (despre lumină sau despre surse de lumină) eclatant, fervid, intens, puternic, strălucitor, tare, viu, <înv.> lucitor. Lumina lămpii este prea mare pentru această cameră. 2 (despre fenomene atmosferice, intemperii etc.) amarnic, aprig, intens, năprasnic, puternic, strașnic, tare, violent, zdravăn, <fig.> aspru, crud, sălbatic, <fig.; reg.> mașter, trăsnit². Peste oraș bate un vânt mare. Astăzi este un ger mare. 3 (despre dureri, suferințe fizice etc.) chinuitor, intens, năprasnic, puternic, violent, viu, <livr.> terebrant, <înv.> zbuciumător, <fran.> mortifiant, <fig.> arzător, ascuțit², săgetător, sfredelitor, străpungător, subțire. Simte un junghi mare în inimă. 4 (despre dureri, suferințe sufletești etc.) acut, adânc, imens, intens, pătrunzător, profund, puternic, violent, viu, <livr.> terebrant, <pop. și fam.> iute, <fig.> ascuțit², săgetător, subțire. Decepția i-a provocat o durere mare. 5 (despre stări fiziologice sau psihice, sentimente etc. ale oamenilor) adânc, intens, profund, puternic, viu. Expoziția i-a produs o emoție mare. 6 (despre manifestări, acțiuni etc. ale oamenilor) aprig, dârz, înflăcărat, înverșunat, pasionat, violent <pop. și fam.> strașnic, <fig.> aprins², înfierbântat. Disputa mare dintre cei doi pare fără sfârșit. 7 (despre păcate, greșeli etc.) greu, <înv. și reg.> rău. Are de ispășit un păcat mare. 8 (în opoz. cu „cald”; înv. și pop.; despre vreme, zile, nopți, anotimpuri etc.) v. Friguros. Geros. Rece. IV (indică durata; despre timp sau despre noțiuni temporale) destul, îndelung, îndelungat, lung, mult, <reg.> uitat², <înv.> delungat. A zăbovit pe malul mării o perioadă mare de timp. V (despre ființe, indică stadiul dezvoltării lor) adult, matur, vârstnic. Poate să-și ia responsabilitățile unei familii, întrucât este om mare. VI (indică valoarea, calitatea) 1 (mai ales despre realizări, creații, acțiuni ale oamenilor) deosebit, important, însemnat, notabil, prețios, remarcabil, semnificativ, serios, substanțial, temeinic, valoros, <fig.> consistent, monumental, <fig.; rar> miezos, sâmburos. Poetul a adus o contribuție mare la dezvoltarea literaturii. 2 (despre stări, situații etc.) apreciabil, categoric, considerabil, evident, important, însemnat, perceptibil, semnificativ, sensibil, simțitor, vădit, vizibil. Influența mediului asupra pictorului este mare. 3 adânc, capital², cardinal, chintesențial, considerabil, crucial, decisiv, esențial, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, major, organic, primordial, profund, radical, serios, structural, substanțial, vital, <rar> temeinic, <fig.> puternic, <fig.; rar> cumpănitor, nodal. În ultimii ani au avut loc prefaceri mari în societate. 4 (despre anumite date) deosebit, important, însemnat. Prima zi de școală este pentru copii o zi mare în viața lor. 5 (despre interioare, ceremonii, întruniri etc.) bogat, fastuos, grandios, luxos, magnific, pompos, somptuos, splendid, <înv.> pohfălos, <fig.> sclipitor, strălucit, strălucitor, <fig.; pop.> strălucios, <fig.; înv.> strălucind. Reședința regală este mare. 6 deosebit. Pentru meritele lui i se dă o mare onoare. 7 (despre intelectul experiența, sentimentele etc. oamenilor sau despre rezultate ale activității lor) <fig.> bogat, întins², vast². Se remarca printr-o memorie mare. Este foarte bun în domeniu, pentru că are o mare experiență. 8 (despre oameni sau despre manifestări, atitudini, creații etc. ale lor; de obicei precedă subst. determ.) arhicunoscut, bine-cunoscut, celebru, faimos, ilustru, legendar, renumit, reputat, ultracunoscut, vestit, <astăzi rar> slăvit, <înv. și pop.> mărit³, numit, <reg.> hireș, hiriclit, lumit, revestit¹, <înv.> ilustrie, norocit, <înv.; iron.> apelpisit, <grec.; înv.> perifan, <fig.> strălucit, strălucitor, <fig.; înv.> lucitor, străluminat. Apreciatul actor american este și un mare regizor. Faptele sale de arme au rămas mari. Este autorul unor mari aforisme. 9 (despre oameni sau despre aptitudini manifestări etc. ale lor; de obicei precedă subst. determ.) ales², deosebit, distins, eminent, extraordinar, grozav, ilustru, remarcabil, titanic¹, <rar> eminentisim, <pop.> șoiman, <fam.> senzațional, <reg.> tontoroi, țunțurliu, <înv.> transcendent, zdravăn. Colectivul teatrului i-a omagiat marelui artist întreaga carieră. 10 (despre familie, neam, nume, viță) ales², aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, înalt, nobil, <înv. și pop.> mărit³, slăvit, <fam.> simandicos, <înv.> blagorod, blagorodnic, cilibiu, evghenisit, <grec.; înv.> evghenicos, evghenis, <fig.; înv. și pop.> luminos, <fig.; înv.> luminat². Face parte dintr-o familie mare. 11 (despre Dumnezeu) atotputernic. Bun este Dumnezeu și mare! 12 (despre posturi ranguri) important, înalt, însemnat, <înv.> acătării, însemnător. Deține un rang mare în ierarhia militară. Are un post mare în minister. 13 avansat, înaintat. Piesa are un mare grad de uzură. 14 mare proprietar = latifundiar, moșier, <reg.> spahie², spăiluc. Averea sa nu se putea compara cu cea a marilor proprietari. 15 (art.; relig.; precedă subst. determ.) marele-lama = dalai-lama. Marele-lama este șeful suprem al lamaismului din Tibet și Mongolia. VII (indică calitatea, rangul) 1 (în Ev. Med., în Țările rom.; despre boieri) velit. Boierii se împărțeau în boieri mari, adică de rangul întâi, și boieri de rangul al doilea. 2 (în Ev. Med., în Țările rom.) mare-logofăt = logofăt mare, logofătul cel mare (v. logofăt), vel-logofăt. Marele-logofăt era membru al Sfatului Domnesc, conducea cancelaria domnească, far m lipsa domnitorului sau a mitropolitului prezida Divanul; mare-hatman = mare-spătar = spătar mare (v. spătar), spătarul cel mare (v. spătar). Marele-hatman, în Moldova, respectiv marele spătar, în Țara Românească, era comandantul oștilor țării în lipsa domnitorului; mare-paharnic = paharnic mare, paharnicul cel mare (v. paharnic), vel-paharnic. Marelele paharnic era dregătorul cu funcția de șef al paharnicilor, mare pitar = vel-pitar. Marele-pitar, care avea în subordine mai mulți pitari, era însărcinat cu supravegherea bucătăriei domnești, precum și cu îngrijirea cailor și a caleștilor domnești; mare-portar = portar mare, vel-portar. Marele-portar îndeplinea, la curtea domnească, rolul de maestru de ceremonii; mare-postelnic = postelnic, <înv.> stratornic. Marele-postelnic era membru al Sfatului Domnesc, însărcinat cu paza dormitorului domnitorului, cu pregătirea audiențelor la domn și cu organizarea ceremoniilor de la curte; mare-șătrar = șătrar mare, vel-șătrar. Marele-șătrar era șeful boierilor care aveau în grijă corturile domnești și tunurile și care asigurau aprovizionarea armatei în timp de război; mare-vistier = (art.) marele-vistier = vistier¹, vistier mare (v. vistier¹), vistierul cel mare (v. vistier¹), vistiernic, <înv.> haznatar, protovistier, vel-vistier. Marele-vistier era membru al Sfatului Domnesc, însărcinat, în principal, cu administrarea financiară a vistieriei statului; mare-vornic = (art.) marele vornic = vornic, vornicul cel mare (v. vornic), <înv.> vel-vornic. Marele-vomic era membru al Sfatului Domnesc care administra curtea domnească, care avea dreptul de jurisdicție asupra curtenilor și slujitorilor domnești și care, în lipsa domnului, avea calitatea de comandant al armatei în timp de război; (art.) marea-logofeteasă = logofeteasa cea mare (v. logofeteasa), logofeteasă. Marea-logofeteasă era soția marelui-logofăt. 3 (în Ev. Med., în Mold.) mare-vornic de Țara de Jos = (art.) marele-vornic de Țara de Jos = vornic, vornic de Țara de Jos. În sec. al XV-lea, când Moldova a fost împărțită în cele două țări, unul din dregătorii domniei a fost numit mare-vornic al Țării de Jos. Cercetătorii sunt de părere că Moțoc a fost primul mare-vornic de Țara de Jos. 4 (în Ev. Med., în Mold.) mare-vornic de Țara de Sus = (art.) marele-vomic de Țara de Sus = vornic, vornic de Tara de Sus. Marele-vomic de Tara de Sus era dregătorul care își exercita autoritatea asupra jumătății de nord din Principatul Moldovei. Spancioc a fost mare-vornic de Țara de Sus. 5 (polit.; în Țările rom., în timpul Regulamentului Organic) mare-logofăt al dreptății = logofătul cel mare al dreptății (v. logofăt), logofătul dreptății (v. logofăt), <înv.> vel-logofăt al dreptății. Funcțiile marelui-logofăt al dreptății echivalau cu cele ale unui ministru al Justiției; (art.) marele-logofăt al credinței = logofăt al credinței, logofăt al Cultelor, logofăt al pricinilor bisericești, logofătul bisericesc (v. logofăt), logofătul credinței (v. logofăt), logofătul Cultelor (v. logofăt), logofătul pricinilor bisericești (v. logofăt), logofătul trebilor bisericești (v. logofăt). Funcțiile marelui-logofăt al credinței echivalau cu cele ale unui ministru al Cultelor, marele-vornic = vornic, vornicul cel mare (v. vornic), <înv.> marele-vornic al trebilor din lăuntru, marele-vornic din lăuntru, vornicul din lăuntru (v. vornic), vornicul pricinilor din lăuntru (v. vornic). Marele-vornic avea atribuțiile unui actual ministru de Interne; (înv.) marele-vornic al trebilor din lăuntru, marele-vornic din lăuntm v. Marele-vomic. Vornic. Vornicul cel mare (v. vornic); (ieșit din uz) marele-postelnic v. Ministru (de Externe). Secretar de stat (v. secretar²). 6 (în Țările rom.; sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XlX-lea) mare-vornic al cutiei = mare-vornic al obștii = mare-vornic de cutie = mare-vornic de obște= (art.) marele-vornic al cutiei = marele-vornic de cutie = vel-vornic al obștii, vel-vornic al obștirilor, vel-vornic de obște, vel-vornic de obștiri, vornic al obștii, vornic de cutie, vornic de obște. Marele-vornic de obște administra casa sau cutia milelor și avea atribuții edilitare și judecătorești; (art.) marele-vornic de politie = vel-vornic de politie, vornic al politiei, vornic de politie. Marele-vornic de politie avea atribuții administrative, judecătorești și financiare în capitalele celor două țări românești. 7 (art.; în Țările rom., în timpul Regulamentului Organic) marele-vornic = vornic, vornicul cel mare (v. vornic), <înv.> marele-vornic al trebilor din lăuntru, marele-vornic din lăuntru, vornicul din lăuntru (v. vornic), vornicul pricinilor din lăuntru (v. vornic). Marele-vornic avea atribuțiile unui actual ministru de Interne; (înv.) marele-vornic al trebilor din lăuntru = marele-vornic din lăuntru v. Marele-vornic. Vornic. Vornicul cel mare (v. vornic). 8 (în Imperiul Otoman) mare-vizir = vizirul cel mare (v. vizir). Marele-vizir era prim-sfetnic al sultanului, având însărcinări corespunzătoare acelora ale unui prim-ministru. 9 (art.; polit.; în Țările rom., în timpul Regulamentului Organic; ieșit din uz; nm. pr.) Marea Logofeție a Pricinilor Bisericești v. Ministerul Cultelor (v. minister); Marea Logofeție v. Ministerul Justiției (v. minister).

NART¹ s. n. I. 1. Sumă de bani fixată în trecut de autorități ca limită maximă a impozitului pe produse, pe vite etc. Grigorie Ghica Vodă... au pus nartul mai gios decît Mihai Vodă, să dea cîte 6 potronici de vită. muste, let. iii, 80/34. Așișdere și cei ce au nart, cîte bucate vor trece peste nart, vor da țărănește (a. 1728). uricariul, i, 53. Dacă asemănăm nartul dărilor fixat de Ipsilanti cu acel al lui Constantin Mavrocordat..., atunci aflăm că suma dării impusă de Ipsilanti era mai grea. xenopol, i. r. ix, 172. Hotărește ca nartul dăjdiei cel obicinuit ce este asupra țăranilor să se micșoreze. id., ap. ddrf. ♦ (Regional) Cotă de produse ce se cuvine proprietarului unui număr de oi pe care le ține la o stînă străină. Va da fiecăruia doar „nartu” de 3 kg de caș pe vară. stoian, păst. 44. ◊ Expr. A da oile cu nart = a lăsa oile în grija unei stîni străine, care își oprește produsele lor, dînd proprietarului oilor o cotă fixată de mai înainte. Sî didea oili cu nart, adicî atîtea od di brînzî sî-ń dai pi oai. diaconu, p. 50, cf. chest. v/40. 2. (Învechit și regional) Tarif sau preț maximal fixat de autorități pentru vînzarea anumitor mărfuri (de primă necesitate); p. gener. preț al unei mărfi. Ciubotele lor să aibă acest nartu ce s-a arăta, copii de casă și armășei mai mult decît cinci lei și giumătate noi să nu ia ciubotele (a. 1767). ștefanelli, d. c. 94. Nartul orașului Iașii după cum s-au hotărît să se vînză (a. 1792). uricariul, iv, 131/1. Anafora pentru nartul felurimilor de băcănii și altor lucruri de post (a. 1802). cat. man. i, 127. Vodă, în urma focului, au făcut și el ajutoriu orașului cu herestea, măcar că o plătea orășenii oamenilor din țeară ce o aduceau... dar numai mai ușor, în nart. dionisie, c. 204. Nartul pîinii este hotărît mai nainte (a. 1823). doc. ec. 274, cf. 794. Vînatul și păserile nu au nart. filimon, o. i, 191. Se urca nartul griului, norocul grîna-ului; scădea nartul, norocul plugarului. chirițescu, gr. 148. Cereau suprimarea nartului. LUPTA DE CLASĂ, 1961, nr. 5, 44, cf. CHEST. v 16. ◊ (Pleonastic) Măcelarii... au îndrăznit de sine să înalțe prețul nartului (a. 1827). doc. ec. 388. ◊ Expr. A pune (sau a da, a face) nart sau a tăia nartul = a fixa un preț de vînzare, peste care nu se poate trece. Cele ce se numesc ceșniuri (adecă cercări) pîne și carne, să aibă a face nart împreună boierul vornic de obștie cu al nostru agă (a. 1803). uricariul, i, 125/26. Viind mumbașir ca să puie nard po parale opt ocaua (a. 1822). doc. ec. 247. Le-au pus narc la vîndzarea vinului, ap. șio ii, 270. Capanliii au tăiat nartul grîului la schelele Dunării, pe șese lei chila. ghica, s. 512. Ar fi mare folos pentru voi ca, înainte de a părăsi cafeneaua, să puneți nart la toate lucrurile ce veți tîrgui. filimon, o. i, 191. Mi-a dat nart la marfa asta. ciaușanu, gl. A fi cu nart = a nu lăsa din prețul unei mărfi. Ce, ești cu nart? ciaușanu, gl. 3. Normă zilnică de muncă pe care țăranii clăcași erau obligați s-o realizeze pe pămîntul boierului. v. clacă. Fără de nart... lui îi curge pagubă dispre țigani (a. 1742). iorga, s. d. vi, 265. Oamenii care n-au lucrat zilele nartului la copilul din casă (a. 1744). uricariul, xxi, 160. Aceste ponturi ce s-au hotărît cu nart, lucrîndu-le fieștecare după cum s-au arătat prin ponturi (a. 1766). ib. ii, 225. Grigorie Ghica introduce în 1760 nartul: adică o anumită cantitate de muncă pentru o zi de clacă. oțetea, t. v. 36. Puțini bani toamna; multă muncă vara, că le puneți asemenea nart, de nu se mai pot descurca. sadoveanu, n. f. 79. Trei zile după Regulament fac, după nartul boierilor, trei săptămîni de vară. camil petrescu, b. 11, cf. id. o. i, 281. Nartul unei zile de boieresc nu putea fi împlinit într-o zi. contemp. 1955, nr. 436, 3/1. ◊ loc. adv. Cu nart = cu măsură, cu socoteală; cu economie. Eu muncesc cu nart. pamfile, a. r. 252. ♦ Expr. A fi cu nart = (despre oameni) a avea obligația de a termina un lucru pînă la o anumită dată sau pînă la un anumit punct; (despre lucrări) a trebui să fie terminat la o dată fixă. cf. rădulescu-codin, î. 351. Nu ești cu nart să termini azi sau mîine. tomescu, gl. Nu-i cu nart lucrul acesta. chest. v/17 supl., cf. v/58 supl. A-i pune (cuiva) nart = a-i fixa un termen, a-i impune o obligație, a-i da un soroc. Ciobul... începu să se vaite: Hop, hop, hop! Că m-am spart. Sfînta cruce mi-a pus nart. vissarion, b. 177. Cucoana-i puse nart, că în cutare noapte să vie la ea – ea știe de ce! – că-i va da ce-o cere. muscel, 66, cf. rădulescu-codin, î. 351. A face nart (la ceva) = a face începutul; a lua inițiativa. cf. șez. iv, 113. O făcut nart la țarină, ib. A făcut anul ista cel dintîi nart cu suitul oilor la munte. chest; v/ 15 supl. II. (Regional) Momeală pentru pești (Runcu Salvei-Năsăud). chest. v/66 supl. – pl.: (II) narturi. – Și: (învechit, rar) nard, narc s. n. – Din tc. nark.

CU prep. I. (Cu sens asociativ) 1. (Exprimă o asociere propriu-zisă; în opoziție cu fără) împreună, însoțit de... O vie cu livadă frumoasă. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Întărit prin alte conjuncții, adverbe sau locuțiuni: adverbiale) Și cu. Cinci și cu cinci fac zece. ▭ Iar cel ungurean Și cu cel vrîncean Mări, se vorbiră... Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. La un loc Cu. Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. Cu... cu tot. Ipate își ia femeia cu zestre cu tot. CREANGĂ, P. 168. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. Am cu ce să te cumpăr pe tine cu nas cu tot. ALECSANDRI, T. 154. Cu toții (sau cu toatele). Se pun la masă cu toatele. CREANGĂ, P. 10. Ca mumii egiptene stau cu toții-n scaun țepeni. EMINESCU, O. I 155. Noi cu toții adormisem și horăiam. NEGRUZZI, S. I 252. Cu toții (mai rar cu toți) Împreună. În ora de pornire cu toții împreună Doresc l-a tale păsuri călătorie bună. ALECSANDRI, P. I 138. De față cu = în fața, în prezența cuiva. (Repetat, legînd două noțiuni opuse) Cu... cu... = toți, fără deosebire, la un loc. Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară. ISPIRESCU, L. 40. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare... strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. ◊ (Între două substantive care se repetă arată că o acțiune continuă este săvîrșită cu încetul) Întorcea foaie cu foaie. EMINESCU, N. 45. ◊ (Precedînd un substantiv repetat) Picurii cu strop de strop Fac alinărilor potop. COȘBUC, P. 1156. 2. (Formează cu cuvîntul următor o locuțiune atributivă care exprimă o caracterizare) E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări, cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Care cu poveri de muncă Vin încet. COȘBUC, P. I 47. Duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I 83. 3. (Exprimă reciprocitatea; mai ales după verbe reflexive) Femeile se salută cu Ana. DAVIDOGLU, M. 17. Se luau de gît lupii cu mieii. ISPIRESCU, L. 1. ♦ (Unește două substantive pentru a arăta că persoanele respective sînt legate printr-o legătură de rudenie sau de prietenie) Sîntem pe moșia unei scorpii, soră cu Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 5. Ochilă, frate cu Orbilă. CREANGĂ, P. 244. II. (Cu sens modal) 1. (Împreună cu substantivul care urmează, formează complemente de mod) Vin neveste de la rîu; Și cu poala prinsă-n brîu, Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Toți se uită cu mirare. EMINESCU, O. I 87. Frumoasă copiliță! spune-mi de unde vii Cu zîmbet pe guriță. ALECSANDRI, P. I 208. ◊ (În legătură cu substantive, formează loc. adv.) Cu binișorul. Cu fuga. Cu graba. Cu cale. Cu grijă. ◊ (Rar, înlocuiește prep. «în», «de», «prin» etc.) Îi despoia [pe-boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. Ne arătă... chipul cu care ne putem mîntui. BĂLCESCU, O. II 9. Pieriră cu aceeași moarte ca Andrei. BĂLCESCU, O. II 260. 2. (Introduce complementul instrumental propriu-zis și complementul materiei) Cu ajutorul..., folosind..., întrebuințînd..., servindu-se de... Cu mîinile tale, cu mîinile mele, Cu mîinile miilor de mii Am dărîmat temniți, și-am ridicat schele. CASSIAN, H. 20. Cu pasul meu lacom de drumuri, Eu deapăn distanțele ghem. BENIUC, V. 63. Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș, Negru, mic, muiat în tuș Și pe-aripi pudrat cu brumă. TOPÎRCEANU, B. 54. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic... unge toți pereții cu sînge. CREANGĂ, P. 25. ♦ (Introduce complementul care arată conținutul) O farfurie mare, încărcată cu fructe. HOGAȘ, DR. 282. Un poloboc cu vin Mergea în car, pe drum, încet și foarte lin. DONICI, F. 35. 3. (Introduce complementul de măsură) Aceea e femeie; mai naltă cu două palme decît mine. NEGRUZZI, S. I Golea-mi sta Și-mi petrecea... Bînd la vin Cu vedrile, Pelin Cu ocalele. TEODORESCU, P. P. 587. ♦ (Împreună cu un numeral, un pronume nehotărît sau un adverb, arată cantitatea, prețul, numărul etc.) Se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier. ISPIRESCU, L. 1. S-au dus și moșneagul cu vaca la tîrg și-au vîndut-o cu treizeci de lei de argint. SBIERA, P. 274. Ai să lași cu nouă lei, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 113. ◊ Loc. adv. Cu droaia = în număr mare. Numai iacă au și început a curge furnicile cu droaia. CREANGĂ, P. 264. 4. (În comparații, precedat de «asemenea», «la fel», «potrivit», «deopotrivă», «egal», «în rînd») Haina asta e la fel cu cealaltă. ▭ Să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă mi se pare că e mai potrivit cu năravul și apucăturile lui. CREANGĂ, P. 245. III. (Cu sens temporal) 1. (În opoziție cu înainte sau după, exprimînd simultaneitatea) în timpul, la, pe la, în același timp, o dată cu... Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează. EMINESCU, O. I 133. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Sub o rîpă stearpă, Pe un rîu în spume... Cu vărsarea serii un străin sosi. BOLINTINEANU, O. 58. 2. (Precedat de prep. «de») Începînd cu, din (timpul). Doarme făr-a se trezi De cu zori și pînă-n seară, De cu seară pînă-n zi. ALECSANDRI, P. III 396. De-ar fi lună de cu seară, M-aș duce la badea-n țară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (De) cînd cu v. cînd. 2. (împreună cu anumite cuvinte cu sens temporal, ca «lună», «an», «ceas» etc., arată durata) De multe ori nu venea cu zilele p-acasă. ISPIRESCU, L. 123. S-a dus neică cu carul Nu l-oi mai vedea cu anul. BIBICESCU, P. P. 35. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbele «a ține», «a angaja», «a lucra» etc.) Cu altul (sau cu ziua etc.) = pe (termen de) un an (sau de o zi etc.). Apoi eu... nu mă tocmesc cu anul. CREANGĂ, P. 151. Cu vreme (sau cu vremea), cu timpul sau cu zăbavă = încetul cu încetul, o dată și o dată, cîndva. Și cu vreme de-oi trăi, Pîn-într-unul ți-oi plăti. ALECSANDRI, P. P. 162. An cu an sau zi cu zi etc., exprimă o succesiune. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. Cu fiecare zi = mereu, într-una. IV. (Cu sens cauzal) Din cauza, din pricina, pentru, de. Se luase de gînduri cu atîta cheltuială. ISPIRESCU, L. 232. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. CREANGĂ, P. 5. V. (Cu sens concesiv, în loc. conj.) Cu toate că = deși, admițînd că..., chiar. Cu toate că înserarea se lăsase, ne-am continuat drumul. (Urmat de un substantiv) Cu tot (sau toată)... = chiar ținînd seamă de... După ce-au mai crescut puțin, l-au dat... cu toată sărăcia sa, la școală. SBIERA, P. 130. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spinului, cu toate îndreptările și înrudirea lui. CREANGĂ, P. 209. (Corelativ al unei propoziții concesive) Cu toate acestea = totuși. Marea era agitată, dar cu toate acestea barca a ieșit în larg. VI. (Exprimă relația) În ce privește..., referitor la... Faptul că Mimi se schimbase cu ei îi umplea inima de mulțumire. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Cum rămîne cu moșu-tău? CREANGĂ, P. 187.

NĂIMI vb. IV. Tranz. (Învechit și popular) 1. (Complementul indică bunuri mobile sau imobile) A închiria (de la cineva sau cuiva). v. arenda. Văzîndu vrajba între greci și slăbiți de războaie ce făciia între ei, năimind cu leafă vase de la Ghenua..., au trecut la Trațiia. ureche, l. 119. Va fi nămit acel loc. prav. 57, cf. 8, 77, 81, 83, 175. Precum nămindu eu doi boi de la Chirilă (a. 1729). ștefanelli, d. c. 33. Nu vor năimi loc de la tîrgoveți și vor vinde marfa lor la mahala (a. 1792). n. a. bogdan, c. m. 108, cf. 71. Trase la cel mai bun birt, unde nămi cele mai frumoase odăi. negruzzi, s. i. 84. Locuitorii de aici... sînt totdeauna siliți a năimi pămînturi. i. ionescu, d. 365. Trebuia să năimim o trăsură care să ne poarte, i. negruzzi, s. iii, 416, cf. v, 66. Se întoarse, nu după tîrzie vreme, dînd răspuns că a năimit un vas cam vechi, c-un preț cam scump, sadoveanu, o. x, 337, cf. 531, 636, h vi 4. Neplăcăndu-le să lucre, năimiră casele și locurile ce le-au moștenit de la părinți la niște oameni, marian, o. ii, 315. Sî strîng cu tățî-ntr-o casî din sat, nămnitî di cu vremi di băietani. șez. ii, 209, cf. v, 113, alr ii 3637/27. Și lui bine i-a părut, Îndată corăbii a năimit. ANT. LIT. POP. I, 635. 2. (Complementul indică oameni) A tocmi, a angaja cu plată (pentru executarea unei anumite lucrări) sau cu simbrie (pentru o slujbă). Năiemi de acolo oști mari, și se duse la Țarigrad. moxa, 378/6, cf. 370/22. Cu banii... au nămit oamenii întru credința lui Hristos. varlaam, c. 155. A nămit iarăși corintheni, ca să-l ducă într-o corabie, herodot (1645), 11. N-au vrut să cheltuiască, să năimească oști, să păzească cetatea. fl. d. (1680), 53^v/7. Te-am năimit, pentru mandragurile feciorului mieu. biblia (1688), 22¹/12, cf. 180²/13. Sînt siliți a năimi cîte un culuc care să primblă în toate nopțile pe ulițe. Ist. am. 13^r/10. Au aur și argint destul, ca să poată năimi orice plasă de slujitori. maior, p. 91/22. Cu acelaș hac să nămească 15 țămirași (a. 1814). uricariul, i, 45. Apoi au nămit pe un om... să meargă să vestească tatălui său. drăghici, r. 6/16. De-aș avea oi, nu mi-aș nămi un păstor cu numele Lupu. NEGRUZZI, S. I, 260, cf. BARONZI, L. 114. Batîr, de ce nu năimești un om, paralele tot le împărți toate, contemporanul, vi₂, 218. Unu cîte unu, hamalii fură năimiți de neguțători și corăbieri. f (1889), 361. El izbutește a reîntocmi o armată, năimind în ea și un număr de poloni. xenopol, i. r. iv, 78. O femeie de treabă, năimită la muncă. murnu, i. 252. De păcurari se îngrijesc aceia dintre proprietari care au oi mai multe și-i tomnesc (nămesc, angajează). precup, p. 9. Mă, ce-o fi zicînd boierul că și-a năimit firoscos în loc de slugă? sadoveanu, o. xvii, 194. Amîndoi pufniră de rîs și îi ziseră: dacă nu ai altă patimă decît numai aceasta, apoi eu te năimesc. șez. xii, 55, cf. i. cr. xiii, 45. Răsai, soare, domnul mare, Șî-ncălzește lumea toată, Să-m ńimăsc patru boieri Să-mń are. arh. folk. i, 178. Am nămnit oameni la sapă. L. rom. 1961, nr. 2, 128. (Fig.) Năimește putrede guverne în stare țara să și-o sfarme, v. rom. septembrie 1954, 5. ◊ Absol. Ai slugi și cauți să năimești mereu, Și te visezi viteaz temut, cu pinteni înfipți în coasta omenirii greu. beniuc, m. 39. ◊ Refl. Se duse în Țarigrad și se năimi pre la oameni de se hrăniia. moxa, ap. gcr i, 61/8. Ca să nu mor de foame, m-am năimit și am slujit șeapte ani. țichindeal, f. 463/27. Mă băteam cu gîndurile, ca codrul cu vînturile, să mă năimesc la înciocălarea liniilor de tramvai. ciaușanu, r. scut. 57. Dară pe cît îi vrea să te năimești și ce simbrie ai cere? sbiera, p. 7, cf. 56, 150. Neavînd omul acela cu ce să-și are pămîntul s-a năimit plugariu la un alt om avut din sat. marian, s. r. ii, 146. Eu cu cît nu m-oi plăti, Slujnicuță m-oi nămi. bîrlea, c. p. 142. (Fig.) Să nu ne năiemim păcatului ca niște robi. coresi, ev. 529. ♦ (Prin vestul Transilv.) A mitui. frîncu-candrea, m. 103. – Pronunțat: nă-i-, -prez. ind.: năimesc. – Și: (învechit și regional) năm'i, (învechit) năiem'i, (regional) năcm'i (gheție, r. m.), nim'i vb. IV. – v. năiem.

MUNCIT'OR, -OARE adj., subst. I. 1. Adj., s. m. și f. (Învechit) (Persoană) care torturează, chinuiește, căznește; (în textele bisericești) dracul. Cf. m u n c i (1). Pavelu . . . întreba-se întru învățături cu muncitoriu oarecarele (u n u i t i r e a n N. TEST. 1648, u n u i t i r a n BIBLIA 1688). COD. VOR. 4/17. Trei coconi cu postul stinseră cuptoriul de foc și muncitoriul fărăleage biruiră. CORESI, EV. 50, cf. 546. Atunci muncitorii ce o lega câdzură gios la pămîntu (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 148/13, cf. 154/3. Fu prins viu muncitoriul. MOXA, 375/12. Cum vei scăpa de judecata lui Dumnezeu și de matca focului ? Că nu vei scăpa, că te vor duce acolo acei muncitori măcară să n-ai fi și bucuros (a. 1644). GCR I, 113/26. Și să mînie domnul lui și-i deade pre el muncitorilor pînă nu va plăti toată deatoriia. N. TEST. (1648), 24^r/34. Pre muncitoriul cu crucea ta l-ai înfruntat (a. 1650-1675). GCR I, 228/21. Voiu să te dau și muncitorilor să te căznească făr' de milă. ANTiM, ap. TDRG. Pre diavolul ca pre un începător tuturor păcatelor și muncitor sufletelor noastre, l-au legat. id. P. 175. Oamenii carii să nasc într-această planită sînt muncitori, lacomi, . . . vicleni la vorbă (a. 1733). GCR II, 26/9. Muncitorii au clădit arderea focului foarte mare și, puind supt dînsa văpaie, o aprindea cu strălucire. AETHIOPICA, 41^v/17. Opriia pre muncitori de la atîta nemilostivire. MINEIUL (1776), 77^r2/35. Îi înconjurară acei fără de omenie muncitori cumpliți. VARLAAM-IOASAF, 109^v/20, cf. 60^v/28. Iadul. . . de veci muncitoriu și fără săvîrșit [este]. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Rogu-mă, arhanghele Mihaile, muncitoriul dracilor, mai slăbește-mă din legături (a. 1799). GCR II, 171/30. După aceasta l-au dus . . . păgînii în capiștea idolească și acolo, într-însa, după porunca muncitoriului, întinzînd mîna lui, . . . au pus într-însa cărbuni aprinși cu tămîie. ȘINCAI, ap. GCR II, 204/18. Și așa să spunea că vor ieși aceale limbi în zilele lui Antihrist și să vor închina lui și vor fi muncitori de creștini. ALEXANDRIA, 131/16. 2. S. m. și f., adj. (Persoană) care participă nemijlocit în procesul de producție a bunurilor materiale, în activitatea de întreținere la unitățile din administrație și deservire etc., l u c r ă t o r; p. g e n e r. (persoană) care desfășoară o muncă (3). Cf. ANON. CAR., COSTINESCU. La foc de soare Bietul muncitor Stropea cu sudoare Micul său ogor. ALECSANDRI, POEZII, 123. Poetul s-a apropiat de unul dintre muncitori, care trăgea cu gresia pe buza coasei. CARAGIALE, O. IV, 165. Un muncitor vrednic. . . trage cu coasa nemiluit. ISPIRESCU, L. 170. Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat, Muncitorii s-au culcat. COȘBUC, B. 6. E mult. . . de cînd n-am scris nici cîteva sute de pagini, uitasem că e frumos a fi un muncitor intelectual. BACOVIA, O. 232, cf. 140. El era drumeț sărman, Muncitor cu sapa. TOPÎRCEANU, B. 9. Un muncitor plînge de dragul unei locomotive ? SAHIA, N. 31, cf. 29. Muncitorii stăteau aplecați asupra pămîntului. SADOVEANU, O. VI, 336, cf. id. E. 76. Tineretul muncitor, adică tineretul care muncește. CV 1949, nr. 9, 4. În depărtările înghețate închipuirea muncitorului căuta făptura omului viitor. ARGHEZI, P. T. 90. Cei mai mulți muncitori știu să se ridice deasupra problemelor lor personale. V. ROM. octombrie 1954, 155. Muncitorii din fabrici și uzine se străduiesc să livreze agriculturii noi mașini agricole. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 374. Căci de lumea muncitoare Și de glia strămoșească, Nu-i putere pe sub soare Cîndva să mă despărțească. BENIUC, M. 125. Șaizeci de ani. . . muncitor luminat. . . Acuma, într-o zi, într-o săptămînă, într-o lună, moare schilodit. GALAN, Z. R. 340. Steaua mulțimilor muncitoare. BARANGA, V. A. 30. Pumni îndîrjiți de muncitori Au spart zăgazul dinspre zori ! DEȘLIU, G. 38. Stăpînind puterea politică, muncitorii o folosesc în vederea desființării exploatării și a construirii socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1961, nr. 3, 45. Clasa muncitoare = (în capitalism) proletariat; (în socialism) clasă socială alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în fabrici și uzine și care constituie forța conducătoare a societății. Clasa muncitoare din țara noastră a devenit clasa conducătoare în statul de democrație populară. SCÎNTEIA,1952, nr. 2 407, cf. 1953, nr. 2 738. Ideologia clasei muncitoare se întemeiază pe ideea că omul este capitalul cel mai de preț. CONTEMP.1953, nr. 357, 2/2. țărănime muncitoare = totalitatea țăranilor săraci și mijlocași; totalitatea țăranilor cooperatori. Conștiința de clasă a țărănimii muncitoare s-a ascuțit. CV 1949, nr. 6, 24. Clasa muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare a devenit clasa conducătoare în stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 738. 3. Adj. Care iubește munca (3); harnic, activ. Un părinte de familie muncitor. MARCOVICI, D. 3/10. Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă. CREANGĂ, P. 37. Era o fire muncitoare. ap. TDRG. Foamea se uită la poarta omului muncitor, dar nu poate intra. ZANNE, P. III, 557. ♦ (Rar) Plin de muncă (3). Se așeză la tîrgușorul Vama, unde petrecu o viată muncitoare și îmbelșugată. CONV. LIT. XI, 102. II. S. m. sg. art. (Ieșit din uz) Numele unei țesături de bumbac; americă. Pînză nealbită (muncitorul). NOM. MIN. I, 424. – Pl-: (I) muncitori, -oare. – Munci + suf. -tor.

viață s.f. 1 Formă superioară de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care reprezintă o sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care au loc în organism; faptul de a fi viu; starea a ceea ce este viu. Mă face să fiu în stare a-mi jărtfi viața pentru tine (EMIN.). ◊ Loc.adj. Fără (pic de) viață = a) care este lipsit de vlagă și de voință, fară vigoare; slăbănog, neputincios; b) care este mort. Mama nu mai era frumoasă fără viață... arăta mai bătrînă cu zece ani (PRED.). De viață și (de) moarte = capital, crucial; absolut, total. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață și (sau ori) pe moarte = (în chip) deznădăjduit, aprig; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgise de Stoica pe viață și pe moarte (GAL.). ◊ Loc.adv. Cu viață = a) în mod energic, hotărît; b) viu, teafar. Cu prețul vieții = cu orice risc. ◊ expr. A fi în viață = a trăi. Mai erau în viață încă vreo zece (SADOV.). A da viață = a) a crea, a naște, a aduce pe lume. Acești oameni... mi-au dat viață și, odată cu ea, cîte o parte din temperamentul lor (CĂL.); b) a readuce la viață, a reînvia. Din inimă-i pămîntul la morți să deie viață (EMIN.); c) fig. a face să apară, să se producă, să se manifeste. Lună tu, stîpîna mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci (EMIN.); d) fig. a anima, a însufleți. Soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare (ALECS.). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) să-și recapete cunoștința, sănătatea; a însănătoși. A (se) trece din viață = a muri. A-și da viața = a se jertfi din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Și-ar da viața ca să apere femeia iubită (CA. PETR.). (A fi) între viață și moarte = (a fi) în pericol să moară, (a fi) în pragul morții. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-și pune viața în primejdie (sau la mijloc) ori a-și risca viața = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște; a se înființa, a se ivi; a se produce. A lăsa (ori a cruța) viața sau a dărui viața, a lăsa (pe cineva) în viață = a lăsa pe cineva în viață (după ce-i fusese hotărîtă moartea). Cruță-mi viața, Aleodor (ISP.). A scăpa cu viață = a se salva de la moarte. Încă mă mir cum am scăpat cu viață (CR.). A înceta (sau a se stinge, a se săvîrși, a conteni) din viață ori a-și sfîrși viața, a i se sfîrși viața (cuiva) = a muri. Descrise împrejurările în care poetul se săvîrșise din viață (STANCU). A se juca cu viața v. juca. A-i lua (cuiva) sau a-și lua viața v. lua. A-(și) pierde viața v. pierde. A plăti cu viața v. plăti. A prinde viață v. prinde. A reveni la viață v. reveni. A da semn (sau semne) de viață v. semn. A o sfîrși cu viața v. sfirși. A-și încheia socotelile cu viața v. socoteală. A-și vinde scump viața v. vinde. ♦ Epitet pentru o ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Viața mea era Alta (CA. PETR.). ♦ fig. Vietate, ființă; spec. om. Cîte vieți, cîte inimi, cîte suflete n-ar fi putut găsi mormîntul lor (HOG.). ♦ Putere, energie, vlagă. Băutura îl învinețise parcă, ai fi zis că vinul alunga viața din el în loc s-o biciuie (PRED.). ◊ expr. A-și stoarce viața v. stoarce. 2 Vivacitate, vioiciune; veselie, bună dispoziție, exuberanță. Privirea-i strălucea de viață (PRED.). ◊ Loc.adj. Plin de viață sau cu viață = energic, viguros, vioi; vesel. Ea îl revedea, adolescent plin de viață (G. m. ZAMF.). De viață = (despre oameni) care este vesel, exuberant, sociabil; căruia îi place să petreacă. Era un om de viață, îi plăcea să se distreze cu prietenii. ◊ expr. A prinde viață sau a prinde la viață v. prinde. 3 (biol.) Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere pînă la moarte. Apa e elementul în care s-a produs șocul primordial al nașterii vieții (PRED.). 4 Existență umană, petrecere a omului pe pămînt După ce descoperim că viața n-are nici un înțeles, nu ne rămîne altceva de făcut decît să-i dăm un înțeles (BLA.). ◊ expr. Cînd ți-e viața mai dragă = cînd nici nu te aștepți, cînd nici nu te gîndești. A izbuti (sau a răzbi) în viață = a reuși să ajungă într-o situație materială sau socială bună. Voi munci, voi răzbi în viață, dar cu tine și pentru tine (CĂL.). A intra în viață = a) (despre oameni) a începe să se confrunte cu realitatea; b) a începe să activeze, să funcționeze. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva sau cu ceva) viața v. mînca. A i se urî cu viața v. urî. Valurile vieții v. val. ♦ Realitate, lume obiectivă. Arta cere în fizicul actorului tot atîta variație cîtă a creat viața (CA. PETR.). ◊ expr. A traduce în viață v. traduce. 5 (relig.; determ. prin „de apoi”, „de dincolo”, „cealaltă” etc.) Existență de dincolo de moarte, trăire în lumea de apoi. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aș da-o pentru toată nesfîrșita fericire din viața de apoi (VLAH.). ♦ (și viața veșnică, viața de veci) Fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii. A trecut de la deșărticiune la viață veșnică, unde nu mai este nici întristare, nici suspinare (AGÂR.). ◊ (ca atribut al lui Iisus Hristos) Eu sînt Calea , Adevărul și Viața (BIBL.). 6 Mod în care trăiește cineva; condiții, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități. De ce să-și amărască el viața de dragul ei? (SLAV.). ◊ expr. A-și îngropa viața (undeva) = a duce o existență lipsită de satisfacții, de împliniri. A-și reface viața = a se recăsători. A duce o viață bună v. bun. Viață de cîine v. cîine. A-și cîrpi viața v. cîrpi. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață v. drum. A (se) lupta cu viața v. lupta. ♦ Conviețuire, trai. Cinci ani de viață cu un om istovit... ; în urmă văduvă (CAR.). ◊ Tovarăș (sau tovarășă) de viață v. tovarăș. ◊ expr. A duce viață comună cu cineva v. comun. A(-și) lega viața de cineva sau de viața cuiva v. lega. 7 Mod de existență sau manieră de a trăi proprie unei persoane sau unui grup de persoane, care se caracterizează printr-un ansamblu de condiții sociale, economice, culturale etc. sau prin activități ori preocupări specifice; totalitatea activităților specifice unei persoane, unei colectivități, unui domeniu. Viața monahală nu m-ar speria (D. ZAMF.). ◊ Viață contemplativă v. contemplativ. Viață publică v. public. 8 Faptul de a subzista; concr. ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva (hrană, îmbrăcăminte etc.); trai (zilnic). Trebuie să ne cîștigăm cu amar viața între ceilalți oameni (SADOV.). 9 Perioadă de timp cuprinsă între nașterea și moartea cuiva; totalitatea evenimentelor petrecute în acest timp; durata vieții cuiva. Am avut parte în viața mea de odihna vîntului și de liniștea valurilor (SADOV.). ◊ Asigurare pe viață = mod de asigurare care garantează contractantului sau unei persoane desemnate de acesta o sumă de bani sau o rentă în cazul decesului asiguratului sau în cazul atingerii de către acesta a termenului stabilit prin contractul de asigurare. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață = (care este) pentru tot timpul cît trăiește cineva. Δ Închisoare pe viață v. închisoare. Din viață = (care este) din timpul cînd trăiește (cineva), cînd este încă viu. Oamenii eminenți sînt onorați, sărbătoriți în viață și după moarte (RALEA). ◊ Loc.adv. În viața mea (sau a ta, a lui etc.) = (în constr. neg.) niciodată. În viața mea n-am văzut ceva mai îngrozitor (VLAH.). De-o viață = (de) foarte mult timp. Apoi eu de-o viață trăiesc între munteni (SADOV.). ◊ expr. O viață de om = vreme foarte îndelungată, mult timp. ♦ Timpul care rămîne de trăit cuiva (începînd dintr-un moment determinat) pînă la moarte. Nu gîndesc o fericire mai deplină... decît să te știu... apărată de mine pentru toată viața (CA. PETR.). ◊ Amurgul vieții v. amurg. ◊ expr. Pe viață (și) pe moarte = pentru totdeauna, pentru tot restul vieții, pînă la moarte. A-și încheia viața (undeva) v. încheia. 10 Totalitatea actelor, întîmplărilor, evenimente etc. trăite de cineva în timpul existenței sale. Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal (CAR.). ♦ Șir de acțiuni, fapte săvîrșite de cineva în timpul vieții sau al unei perioade din viață. Nu-i place să vorbească despre viața lui din tinerețe. ♦ spec. Gen de scriere care are ca obiect descrierea faptelor, a evenimentelor etc. trăite sau a acțiunilor săvîrșite de cineva; biografie. Dosoftei a tradus „Viețile sfinților”. 11 (fiz.) Viață medie = media aritmetică a duratelor de existență a particulelor instabile de același fel. • pl. vieți. /lat. *vivitiam < vīvus, -a, -um.

MONEDĂ s. f. 1. Ban (de metal sau, mai rar, de hîrtie) considerat din punctul de vedere al funcțiilor pe care le îndeplinește. Socotindu-se florinții, crăițarii și bănuții ca bani sau monete, sînt lucruri de un fealiu. ȘINCAI, Î. 1/14. Micșurarea prețului monedei (a. 1811). URICARIUL, IV, 118/17. 292 000 lei, în monedă curgătoare (a. 1813). ib. XIV, 302. În orașu Giurgiu . . . s-au înmulțit o monedă dă bani turcești foarte proastă (a. 1835). DOC. EC. 594, cf. 241. Considerațiunile care făceau necesar crearea unei monete speciale (a. 1866). URICARIUL, X, 365, cf. I, 186. Schimbul. . . îndeletnicirilor individuale . . . e moneda făcută dintr-un metal de oarecare preț. N. A. BOGDAN, C. M. 166. Cu cît cresc mai mult producția și productivitatea muncii. . . cu atît va crește puterea de cumpărare a monetei și salariul real al oamenilor muncii. CONTEMP. 1954, nr. 385, 2/3. Cu timpul, monedele cu valoare deplină. . . au fost înlocuite cu bani de hîrtie. SCÎNTEIA, 1967, nr. 7 330. Cele mai vechi monede emise pe teritoriul de azi al României (secolele V-IV î.e.n.) sînt cele de la Histria. FLACĂRA, 1967, nr. 17, 9. ◊ F i g. Toți pe buze avînd virtute, iar în ei monedă calpă. EMINESCU, O. I, 150. Enric al II-lea nu vedea în cele trei episcopate decît o monetă de schimb pentru Milan. OȚETEA, R. 174. ◊ E x p r. A bate (sau, rar, a tăia, a face) monedă = a emite bani de metal. Acest crai atît s-au fost mărit și s-au fost sumețit, cît făcînd monede de bani, la o parte era chipul său, de altă parte era leul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 183/15. Bătu și monedă în numele său. VĂCĂRESCUL, IST. 251. Au făcut ca să i se bată monete de aur în Ardeal. ȘINCAI, HR. III, 235/24. Cei ce taie monedă mincinoasă. CARAGEA, L. 86/6. Țarul Alexie Mihailovici au însușit numai guvernului dritul de a tăie monetă. ASACHI, I. 214/4. Sub acest împărat a început Dacia să bată monetă de aramă cu numele ei propriu: Provincia Dacia. BOLLiAC, O. 282. Geții au învățat de la celți arta de a bate monedă proprie. PÂRVAN, G. 599. Secole de-a rîndul. . . nu se mai bătuse monedă proprie. SCÎNTEIA, 1967, nr. 7330. Pentru prima dată pe teritoriul României de azi au reapărut la lumină cîteva din stanțele cu care dacii băteau moneda proprie. FLACĂRA, 1967, nr. 17, 9. A bate monedă din (sau, rar, cu) ceva = a face caz de ceva (urmărind beneficii), a specula (în favoarea sa) o situație. Cf. IORDAN, L. R. A. 260. A plăti (cuiva) cu aceeași monedă = a adopta față de cineva atitudinea sau comportarea pe care și acesta a avut-o într-o situație similară. Și-au făcut școala literară în cercul „ Junimii” și acum vin să ne plătească . . . cu aceeași monetă. MAIORESCU, CR. II, 349. Dacă celălalt e nepoliticos . . . să-i plătească cu aceeași monedă. V. ROM. octombrie 1954, 150. (Cu schimbarea construcției) Cu astfel de monedă eu n-o să fiu plătit. ALEXANDRESCU, M. 130. Voi nu știți cu ce monedă vă plătește femeia care a primit să-i sacrificați anii voștri cei mai frumoși. FILIMON, O. I, 135. ♦ (Învechit) Cursul, valoarea curentă a banului într-o anumită țară. Ieri au strigat pristavu pentru monedă ca să nu îndrăznească cineva să o ia mai sus (a. 1821). IORGA, S. D. VIII, 149. Monedele au început ceva a scădea (a. 1824). id. ib. 92. Monedele să suie și sînt cu totul rare în piiață (a. 1824). id. ib. 162. 2. P. g e n e r. Ban de metal. Un vas cu vro trei mii monede. NEGRUZZI, S, I, 203, cf. PONTBRIANT, D., LM. Monedele ii păreau bucăți de tinichea, slavici, n. ii, 300. Erau cîteva inele fără pietre, mai multe pietre fără inele, monede vechi de aur și de argint. BASSARABESCU, V. 44. Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna. BACOVIA, O. 61. Nu are un singur leu în fundul unui buzunar, măcar o monedă turtită. C. PETRESCU, C. V. 129. O nesfîrșită colecție de monede, din toate epocile și din toate țările pămîntului. STANCU, U.R.S.S. 122. S-a întors acasă cu o monedă de doi lei. id. U. 315. Primele picături mari cît niște monezi au început să cadă pe asfalt, CONTEMP. 1954, nr. 419, 2/3. O tipsiă cu monede de aur. funde seu, l. p. i, 166. 4 F i g. Cîștigul... In hohotul monedei sub boite se așază. macedonski, o. i, 45. 4 (La sg. cu înțeles de pl.) Dar tu vrei aur, titluri și tînăru-mi amor La sunetul monetei s-avîntă rîzător. BOLINTINEANU, O. 118. Se uita nedumerit. . . la strălucitoarea monedă ce curgea gîrlă în palma sa. GANE, N. III, 139. ♦ (Cu sens colectiv) Mărunțiș (III 2). Ne arunca ceva monedă. NEGRUZZI, S. III, 401. – Pl.: monede și monezi. – Și: monétă s. f. – Din ngr. μονέδα. – Monetă < it. moneta, lat. moneta.

CHIP, chipuri, s. n. I. 1. Față, obraz, figură. Vezi, noi nu sîntem boieri; ne-am învățat să izbim în cărbune, nu în chipul omului. DAVIDOGLU, M. 74. Chipul senin și zîmbitor al Margaretei îi umplea întreaga lume de gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 118. E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, O. 210. ♦ Expresie a feței, fizionomie. Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. Se puse la poartă cu chip umilit și smerit. ISPIRESCU, L. 308. Mă rog d-tale, nu te-ndura, fii cum te-arată chipul. ALECSANDRI, T. 382. 2. Înfățișarea sau aspectul unei persoane. Călătorul, după chip și port, e un negustor. CARAGIALE, O. I 369. Nici că se uita la dînsul, carele-i tot bătea capul, arătîndu-i-se ei sub deosebite chipuri. ISPIRESCU, U. 15. Un demon sufletul tău este, Cu chip de marmură frumos. EMINESCU, O. I 211. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreț, academic. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Fig. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii, Celor răpuși chip nou le dăltuim. BANUȘ, B. 90. ◊ Loc. adv. În chip de... = cu înfățișare de..., asemenea cu..., în formă de..., ca... Ea ar fi venit în chip de pasăre, de a bătut acum la fereastră. CREANGĂ, P. 232. Briar... n-are-n lume decît un gros stejar... cioplit în chip de ghioagă. ALECSANDRI, P. A. 193. După chipul și asemănarea cuiva = întocmai ca cineva, exact, la fel cu cineva. Și-și ia un suflet de noră, întocmai după chipul și asemănarea celei de-ntîi. CREANGĂ, P. 7. ♦ Persoană, făptură, ființă. De la mesele vecine, alte chipuri se adunară în jurul lor și glumele începură din belșug. DUNĂREANU, CH. 46. Ce-ți pasă ție, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? EMINESCU, O. I 181. ♦ Imagine, arătare. Chipul morții pare că-n orice colț îl vezi. EMINESCU, O. I 96. De pe stîncă, chipuri negre se cobor. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Fig. Clopotele încetaseră și din păduri ieșeau chipurile înfiorătoare ale liniștii și ale nopții. DAN, U. 154. 3. Imagine a unei persoane sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. Faurul pămîntului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier. ISPIRESCU, L. 220. Tot acolo am văzut și chipul de ceară a craiului de Ungaria, Mătieș Corvin. KOGĂLNICEANU, S. 12. ◊ Carte cu chipuri = carte cu ilustrații. 4. (Popular) Semn. Făcui chip Pisicuții cu frîul la dreapta, ca și cum aș fi avut de gînd să urc scara călare și să întru în casă cu Pisicuță, cu tot. HOGAȘ, M. N. 16. II. 1. (Urmat sau precedat de determinări adjectivale) Fel, mod. M-ai închis, aici, în lanțuri; am răbdat în chip păgîn. COȘBUC, P. I 120. S-a gîndit... cum să-i facă a-și petrece vremea în chipul cel mai plăcut. CARAGIALE, O. III 60. Exercițiile vînătorești au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepțional imaginațiunea omenească. ODOBESCU, S. III 47. Toate părțile lumii sînt lănțuite într-astfel de chip, că este peste putință de-a cunoaște una fără celelalte. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Loc. adv. (În sau cu) fel și chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitățile posibile. Fel și chip se schimbă vremea, acuși ninge, acuși plouă, acuși îi soare. MIRONESCU, S. A. 41. Fata rămîne acasă ca pe spini, bătîndu-și mintea cu fel și chipuri, ca omul în așteptare. SEVASTOS, N. 49. A doua noapte iarăși au venit pețitoriul și au început a stărui feli și chip, tot cu binele, ca să i-o deie numaidecît. SBIERA, P. 50. Fel și chip de... = tot felul de... Despre Tăun umblau, de mulți ani, fel și chip de vorbe. CAMILAR, TEM. 62. În (sau cu) chipul acesta sau în acest chip = în felul acesta, astfel. Ori de cîte ori mă jigniți în acest chip, mi se împuținează nouă zile din viață. SADOVEANU, N. F. 8. Îi despoia [pe boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. 2. Modalitate, posibilitate. Să-i facă vrun chip să-l ia pe lîngă dînsul. VLAHUȚĂ, O. A. 95. N-ai grijă, că oi găsi eu vrun chip să vin iară. ALECSANDRI, T. 207. Am simțit că începusem a face rău, de atunce am căutat tot chipul ca să ies din prăpastia în care picasem. KOGĂLNICEANU, S. 186. ◊ Loc. adv. Cu orice chip = cu orice preț, cu tot dinadinsul, oricum. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nurori... de aceea și chitise una de mai înainte. CREANGĂ, P. 8. Am văzut-o că este pidosnică și vroiește cu orice chip să se adăpe numai de la un izvor. CREANGĂ, P. 116. În (sau cu) nici un chip = în nici un caz, nicidecum. Căzuse parcă într-o prăpastie întunecoasă, din care nu mai putea să iasă cu nici un chip. BART, E. 207. Cea mai mică nu voia cu nici un chip să se mărite. ISPIRESCU, L. 89. ◊ Expr. Nu e chip să... (sau de a... ) = nu se poate, e imposibil să... Nu-i chip oare, soră dragă, să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. N-a fost chip să ajungă, din cauza mlaștinilor în care se înfundau. BART, E. 278. Nu era chip să se apropie sărac de pragul palatului lui. VLAHUȚĂ, O. A. 214. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. Nu e chip cu cineva = nu poți s-o scoți la capăt cu cineva. Nu mai e chip cu el, moș Sandule! A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. BUJOR, S. 92. A nu avea (nici un) chip (să...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (să... ). Vezi și tu că n-avem nici un chip. VLAHUȚĂ, O. AL. II 178. Corciogarii nemaiavînd chip de trai numai din minciuni, s-or apuca de muncă. CREANGĂ, A. 150. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi. EMINESCU, O. I 155. (Mold.) A face toate chipurile (ca să... ) = a face tot ce e cu putință, tot posibilul (ca să...) Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile ca să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. D-nu polițmaistru mă încredințează că va face toate chipurile ca să-mi găsească odorul. ALECSANDRI, T. I 312. A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace. Cît s-au gîndit ei încolo și-ncoace, tot n-au aflat chip și cale. SBIERA, P. 44. Aflase chip a se dezlega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurătatea inimii sale. NEGRUZZI, S. I 24. 3. (Regional) încercare; mijloace. Pentru ce m-ai sili să jur că n-oi face nici un chip de a afla cine ești? ALECSANDRI, T. 311. ◊ Expr. A Căuta chip = a căuta toate mijloacele. Chip cătam cu viclenie Să te fac să-ntrebi. COȘBUC, P. I 51. 4. (Numai în loc. conj.) Cu chip să... = ca să..., pentru ca să..., avînd intenția să... Văzînd niște lișițe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vreuna. CREANGĂ, P. 46. Cu chip că...=sub pretext că..., sub aparența că... Cu chip că ești hazliu, îi spui o mulțime de... grosolănii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 68. Ies din casă cu chip că mă duc la scăldat. CREANGĂ, A. 48. III. (Popular și familiar, cu valoare de adverb, în formele chip, chipul și chipurile) 1. Vorba vine, cică, vorbă să fie. Ciungul a scos din haină și mîna cealaltă, care, chipurile, îi lipsea. PAS, Z. I 53. Aveam și eu, chipurile, un ibovnic în sat. VLAHUȚĂ, la TDRG. Dete parale acela, chip a-i plăti. PANN, P. V. I 63. 2. La drept vorbind, nu-i vorbă. Îi iertă împăratul de vreo osîndă, chipul; dară intră la mai mare grije. ISPIRESCU, L. 375. Ai vreun subiect anume, ori pot scrie despre ce mi-o da prin gînd? – Ba, chip, avem un subiect. CARAGIALE, O. II 339. 3. Ba chiar, mai bine zis, așa-zicînd. Dar nu-i poartă ciobănește, Ci mi-i poartă, chip, domnește: Cu caftane de pambriu, Cu cizme de irmiziu, Cu obiele de bumbac. TEODORESCU, P. P. 474. Și din fugă vă cosește, Și vă taie, chip, snopește. ALECSANDRI, P. P. 81.

MARFĂ s. f. 1. (Învechit, astăzi numai în Transilv., Ban.; în formele marhă, marvă și mară; adesea cu sens colectiv) Vită cornută (mai ales bou sau vacă); vită de muncă (GCR II, 472); p. g e n e r. animal domestic (CIHAC, II, 186, ALR II 5652/36, 47, 349), dobitoc (CABA, SĂL. 99, A II 7). În a șaptea zi. . . nu face nece un lucru nici tu, nici feciorul tău, nici fata ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici marha ta. CORESI, ap. GCR I, 23/34, cf. CCR 19/9. Iară să vor prinde la el cea marhă furată vie, săva bou fie, săva asin, săva oaie, de doao ori să dea atîta. PALIA (1581), ap. CCR 69/21. Deci s-au dus Ghiorghi de-au cumpîrat aceale vite, cîce atunci n-au fost oprită marha de măria-voastră (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 59, cf. 62, 73, 78. Pîntecele de-a stîngă de se va cutremura, o dobîndă de marhă veri apuca. PARACLISER (1639), 262. Deade noao fîntîna aceasta den carea au beut el și feciorii lui și marha lui. N. TEST. (1648), 109^r/12. Să-și adune mărha dumnilor-sale în plaiul muntelui pre locul țerei Moldovei (a. 1676). BUL. COM. IST. II, 199. Va plăti restul dăjdii, cum s-a face ceva pășune la marhe (a. 1767). IORGA, S. D. XIII, 262. Marha sau dobitoacele ceale cu coarne uneori capătă rîie. CALENDARIU (1814), 181/27, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., CIHAC, II, 186. Cele apărținătoare de casă și sălașul cu marva afară la cîmp. MARIAN, S. R. II, 226, cf. TDRG, ROSETTI, R. VI, 150. Nici nu se mai spală, da de mîncat se îndoapă ca marha. T. POPOVICI, S. 145. Omul prost e ca măgarul sau ca marha. H XVIII 19. Să nu le strice lupii marvele (vitele). ib. 312. Bădișor de preste vale, Nu-ți pune pean-așa mare, Ci-o pune mai retezată, Precum ai marvă-n poiată. EPURE, P. 75. Feciorii slujiseră numai pre marve și nu pre bani. CĂTANĂ, P. B. I, 9. Bună umbră dobîndește, Multă marvă să dumbrește. ALEXICI, L. P. 25, cf. 111. Trăim dî pă plug șî dî pă marhă. DENSUSIANU, Ț. hH. 205, cf. 114. Murguleț, marhă rotată, Scoate-mă în deal odată. BÎRLEA, C. P. 171, cf. 304. Cumpără sare. Sarea o dă la marvă, la oi. ARH. FOLK. III, 143. Cîn-să gată, le-aleje; tot natu-ș ia marva lui. ib. 144. Abia am iășit dîn iarnă cu marhele. ALR I 324/56. Să duse cu marvil’e la iarbă. ib. 1088/49. Să nu să baje la mine-n ocol nici o mară străină. ALR II 3013/29. Mana marhălor, a vacilor. ib. 4241/346. Solniță dîn corn dă marhă. ib. 4995/64. ♦ P. g e n e r. (De obicei determinat prin „sălbatic”) Animal sălbatic (mai ales cerb sau căprioară). Cf. ALR I 1157/79, 90, 138, 315. ♦ (Depreciativ, cu determinări care accentuează nuanța depreciativă) Epitet pentru un om grosolan, lipsit de bun-simț sau prost. V. v i t ă, d o b i t o c. S-a dus la Rigo și a cerut-o la joc. Ea l-a privit semeață: – Nu joc cu tine. Ești marhă mare, nu știi juca. T. POPOVICI, SE. 514. Marvă încălțată. ALR I 1524/45. 2. (Prin Ban., în forma mară) Prăsilă. Cf. ALR I 1769/28. Am cumpărat oi și stupi de mară. Com. din ORAVIȚA. 3. (Învechit) Avut, avere, bogăție (constînd din vite sau, p. e x t., din diverse bunuri mobile).Aduseră . . . pre Lot, frate-său, și cu toată marha (uneltele BIBLIA 1688, 9²/33) lui și muieri și oameni. PALIA (1581), 55/7. Nedreptatea amu pohteaște să răpească marha striinului. CORESI, EV. 218, cf. 400. Robiră pre muierile den Madiam și marha lor și dobitoacele lor și toate agonisitele lor. BIBLIA (1688), 119²/9. Odăi de oi vom face aicea dobitoacelor noastre și cetăți marfelor noastre. ib. 120²/49, cf. 23¹/17, 461/40. Și de aceasta am poruncit domniia mea, din nice un fealiu din marha lor să nu li se ia vama domnească dinții, nice din oi, nice din stupi, nice din porci, nice din găleată (cca 1700). IORGA, S. D. XII, 277. Pînă acum tisturile nici atare la casa sau marha preuților n-au îndrisnit, ce cineși în forumul său au căutat judecata (a. 1765). id. ib. XII, 257. De dijma grîului, secărei. . ., inului, stupilor, meilor, melușeilor și a altor vite și marfe care s-au obicinuit. . . a se da fiscului nostru. . . să-i scutim și să-i mîntuim. ȘINCAI, HR. III, 82/22. 4. (La sg., de obicei cu sens colectiv, sau la pl.) Bun (material) produs al muncii și destinat schimbului pe piață. Aceștia sînt. . . iubitorii de argintu și ceia ce au cumpărat marhă strîmbă. COD. TOD. 205, cf. CUV. D. BĂTR. II, 344/5. Scriem carte. . . la vodă, la domnul nostru, să slobodzească drumul să îmbie neguțătorii. . . să vie cu negoațe și cu marhă la Bistriță (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 89, cf. 55. De la Lipova au tîrguit marfă la tîrgul Devii (a. 1747). IORGA, S. D. XII, 45. N-au trecut multă vreme la mijloc și au ars și vama domnească, arzînd multă marfă domnească și neguțitorească (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 231/34. Luase de la oamenii lui Paul Beldi de Bodula nouă cai, cu mărfile ce ducea, pentru că n-au avut răvășel. ȘINCAI, HR. II, 151/34. Neguțitorii. . . au suit prețul marfelor sale. id. ib. III, 219/23, cf. I, 371/9. Fâcînd tocmalâ cu numitul ca să-i dau zece mii ocă cașcaval.. . am și pus în lucrare ca la vremea cuviincioasă să-i fie marfa gata (a. 1810). URICARIUL, XIV, 239. Un neguțitor vienez bătrîn mi-au spus că din Viena de 16 ori au dus marfă la Moldova. GOLESCU, Î. 97. Vamă de acum înainte să va lua numai la schele și la locurile de la graniță, pentru mărfurile atît cele ce ies, cît și cele ce intră, cîte 3 lei la sută. CR (1829), 308²/17. Au socotit să arunce în mare. . . tunuri, coleturi cu marfă, poloboace și alte asemine. DRĂGHICI, R. 11/15. Importatia și exportația tuturor mârfilor să fie slobodă. GT (1839), 52¹/13, cf. 19¹/19. Moldovenii protimisăsc a da sute de mii de lei pentru carete și marfe de la Viena. KOGĂLNICEANU, S. 110. Să-și deschidă. . . piețe nouă pentru fabricate și alte mărfi de ale sale. BARIȚIU, P. A. II, 399. Cască gura la mărfurile expuse prin magazine. NEGRUZZI, S. I, 329, cf. 285. Să-mi facă mie Catagrafie, Parc-aș fi marfă de băcălie, Brașovenie sau lipscănie. ALECSANDRI, T. I, 111. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă, în cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I, 137. Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului? CREANGĂ, A. 57. După ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai mare în toate privințele negoțului. . . , au pornit. . . după marfă. CARAGIALE, O. II, 230, cf. M, 155. Slujba cu care m-ai însărcinat o voi împlini-o, dacă-mi vei da douăzeci de corăbii și bani, ca să cumpăr marfa cea mai frumoasă și mai scumpă. ISPIRESCU, L. 24. Într-o societate producătoare de mărfuri. . . munca intelectuală devine și ea o marfă, care se cumpără și se vinde. GHEREA, ST. CR. II, 308. În tîrg, așternură un sac, lăsară marfa jos pe caldarîmul umed, iar ei se așezară alături. DUNĂREANU, CH. 76. Cînd ai o marfă bună, arată-ne-o de la început. AGÎRBICEANU, A. 147. Eu vreau să vorbim, să mă conving că marfa îmi convine, că prețul nu se mai poate scădea. SADOVEANU, B. 99, cf. 97, id. N. F. 156. Pierderile se ridică la peste treizeci la sută din valoarea mărfii,. REBREANU, R. I, 47. Haralambie asista la ridicarea mărfii lui Leíb. SAHIA, N. 96. Industria textilă. . . cuprinde cca 600 de fabrici. . . aproape suficiente ca să acopere necesitățile consumului intern de mărfuri textile. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 23. Realizarea planului de desfacere a mărfurilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2744. Marfa pe care o aduceau nu era prea grea, pentru că era mai toată foarte scumpă la preț, încăpînd în lăzi ușoare. CAMIL PETRESCU, O. I, 543, cf. V. ROM. decembrie 1954, 64, TEODORESCU, P. P. 164. La timpul hotărît au sosit corăbierii cu corăbiile încărcate și cu alte mărfuri. SBIERA, P. 244. (Glumeț) Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii. . . Harabagia-zicea el-e mai bună: că ai a face tot cu marfă vie, care la deal să dă pe jos, la vale pe jos, iar la popas în căruță. CREANGĂ, P. 107. Am dugheană cu chirie și marfă pe datorie. ZANNE, P. V, 288, cf. 513. Cine deschide ochii după ce cumpără, cumpără totdeauna marfă proastă. id. ib. 229, cf. 400, VIII, 319. Unde este marfă, trebuie să fie și pagubă. ROMÂNUL GLUMEȚ, 37. ◊ (În contexte figurate) Sufletul, cu scumpă marfă încărcat, mearge să se spăsască. MAIOR, P. 38/27. Spune-mi însă mai-nainte, pentru banii ce ne-ai dat, Ce fel de marfă anume să-ți dea codru-ntunecat? HASDEU, R. V. 53. ◊ F i g. Din elementele tinere. . . cine știe dacă n-am vedea ieșind o mînă de oameni-vengheri de marfă bună? ALECSANDRI, S. 124. Ai noștri tineri la Paris învață. . . Ș-aceste mărfuri fade, ușurele, Ce au uitat pîn-și a noastră limbă, Pretind a fi pe cerul țării: stele. EMINESCU, O. IV, 252. Așa sînt fetele, marfă scumpă. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 18, cf. id. T. S. 31. ◊ (Învechit) Marfă (sau mărfuri) de Brașov = brașovenie. Cf. N. A. BOGDAN, C. M. 132. (Învechit) Marfă monedă sau marfa monedei = moneda considerată ca echivalent de schimb; bani. În vremile trecute, cînd comerțul nu era încă dezvoltat în țară. . ., marfa monedei era rară. KOGĂLNICEANU, S. A. 149. ◊ E x p r. A-și lăuda marfa = a-și lăuda lucrurile pe care le posedă sau meritele personale. Cf. COSTINESCU. Nu-mi vinde el mie marfă = nu mă poate înșela, fiindcă cunosc situația reală. Cf. PAMFILE, J. II, 153. A lua (pe cineva) marfă = a lua (pe cineva) în spate, în cîrcă. Cf. ALR II/I h 55. Bună marfă! sau marfă bună, se spune, depreciativ, despre un om șmecher sau imoral. Ce marfă bună-mi mai ești, doamne, doamne! PAMFILE, J. II, 153, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Rar) Altă marfă, se spune cînd este vorba despre alt aspect al unei probleme, despre altă situație, altă împrejurare. Alt arbore genealogic! Altă marfă! Alt blazon! PETRESCU, A. R. 11. ♦ Bun material; obiect. Aceste rudenii aduc in coliba sa cîte mărfuri pot mai multe, pentru a alcătui zestrea tînărului. IST. AM. 90^r/15. ♦ (Eufemistic) Lucru furat. Iar frații Chirei, Hoții Brăilei, Acasă veneau, La poartă strigau: Chiră Chirălină. . . Poarta ne-o deschide Și apoi ne-o închide, Marfa ce-o avem, În curți s-o băgăm, Căci ziua ne-apucă, Potira ne-ncurcă. ANT. LIT. POP. I, 359. – Pl.: mărfuri și (învechit) marfe, mărfi. – Și: (învechit și regional) márhă (pl. marhe și marhă), (1, Ban.) márvă (pl. marve și marvă), máră (pl. mare și mară ALR I 408/112), (suspect) mărhă s. f. – Din magh. marha. – Marvă < scr. mrva.

MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17^v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31^v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69^v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297^r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.² I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET². I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9^V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103^v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97^r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127^r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . . – D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41^r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 368²/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mine – Haide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătăliei” era astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu¹ (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117^r/16, cf. 64^r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18^r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_ca,0c acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 247¹/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 35¹/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghie – mijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 4²/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 130²/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.

MATERIÁL, -Ă adj., s.n. I. Adj. 1. (În opoziție cu ideal, spiritual) Alcătuit din materie (1, 2); (filoz.) care aparține realității obiective, existînd independent de conștiință și în afara ei. V. concret, real, palpabil. Pizma este o zicere ideală; însă are putere a se face atît de materială, adică văzută și pipăită, încît gem supt dînsa cetăți și ținuturi întregi. GORJAN, H. I, 157/31. Acest impozant fenomen [focul] în lumea materială ce este? BARASCH, M. II, 207/25. Ion Vodă avea dreptul de a cere din parte-le nu numai o recunoștință morală, ci încă pe acea materială, manifestată prin exactitudine și sinceritate în plata datoriilor. HASDEU, I. V. 46. În principiu, prin rectificarea sau, altfel zis, prin repararea unei bucăți în versuri înțelegem firește prefacerea numai a expresiunii materiale. CARAGIALE, O. VII, 473. La ființa vie, organismul material este așa întocmit, încît nici un organ îndeosebi nu e independent. id. N. F. 20, cf. 21. Ai știut să alegi vremea, ai știut să alungi presupusurile. . ., ai îndepărtat orice dovadă materială. CONTEMPORANUL, II, 322. Scopul urmărit de eteriști păru atît de extravagant, încît nu l-a luat în serios. Dar dovezi materiale ar fi putut schimba dispozițiile Porții. OȚETEA, T. V. 127. Istoria nu se scrie numai pe baza amintirilor personale, ci și pe baza documentelor materiale, mai ales grăiesc actele păstrate. CAMIL PETRESCU, O. II, 414. În viața societății, ca și în natură, factorul material constituie elementul prim și hotărîtor, dar ideile, conștiința, constituie factorul derivat, secund. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 608. În toate țările, ideea că nu există chestiuni internaționale litigioase care să nu poată fi rezolvate prin tratative, cuprinde mase tot mai largi și se transformă într-o uriașă forță materială. ib. 1 953, nr. 2 693. Distrugerea, în întreaga lume, a mijloacelor materiale necesare războiului, aceasta este cea mai efectivă și mai trainică garanție a păcii. LUPTA DE CLASĂ, 1960, nr. 9, 5. țara noastră își îndreaptă mijloacele sale materiale spre dezvoltarea industriei. ib. 1 960, nr. 9, 8. ◊ (Adverbial) Și inima sa numai se exprima fierbinte Și-și dezvolta simțirea ce limba nu e-n stare Material să spuie. HELIADE, O. I, 216. Întunericul se destramă, Material ca țesăturile de scamă. CAMIL PETRESCU, V. 38. ◊ Cultură materială = totalitatea bunurilor și a deprinderilor de producție existente pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății. Cf. DM. (Neobișnuit) Știință materială = știință experimentală, v. experimental. Să-i mai dăm un exemplu concret dintr-o știință materială. ap. GHEREA, ST. CR. III, 214. ♦ S p e c. Fizic, trupesc. Cf. VALIAN, V. Omenirea va urmări în această lume și altceva decît satisfacerea trebuințelor materiale. GHICA, A. 176, cf. BARCIANU. 2. Care ține de aspectul economic sau pecuniar. Trimișii nu privesc decît numai la interes material (a. 1833). URICARIUL, V, 342/6, cf. MAIORESCU, CR. I, 273. Soarta lui materială din momentul acesta era schimbată. EMINESCU, N. 77. Comori materiale, sau frumuseți alese, Îl lasă. . . indiferent. MACEDONSKI, O. I, 260. Nu cruță nici o jertfă materială pentru a tălmăci. . . acest fel de cărți. ANGHEL, PR. 180. Asigurările sociale de stat au ca scop asigurarea materială a asiguraților în caz de pierdere temporară. . . a capacității de muncă. LEG. EC. PL. 323. Cercetarea vieții materiale și spirituale în perioada de stăpînire romană pe teritoriul R.P.R. CONTEMP. 1956, nr. 483, 1/1. Promovarea consecventă a principiului leninist de stimulare materială a jucat un uriaș rol în. . . dezvoltarea economiei socialiste. LUPTA DE CLASĂ 1960, nr. 10, 39. Creșterea cointeresării materiale. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 5 017. ◊ Bază (tehnică-) materială = totalitatea elementelor concrete ale forțelor de producție dintr-o orînduire dată. Baza materială necesară pentru trecerea țărilor socialiste la comunism o constituie crearea unui nivel înalt de producție pe baza tehnicii moderne înaintate. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 5 009. Poporul sovietic făurește în ritm rapid baza tehnico-materială a comunismului. ib. ♦ (Adverbial) Materialicește. Poetul de care e vorba a trăit material rău. CARAGIALE, O. III, 7. ♦ (Învechit, neobișnuit) Materialist (3). Cine-și bate capul, într-o epohă așa de materială, așa de egoistă, să gîndeascâ la istorie, la nație, la viitor? ARHIVA R. I, VI/10.3. (Rar, în opoziție cu f o r m a l) Care privește fondul, conținutul; faptic. Logica nu se ocupă de adevărul material, ci numai de adevărul formal. MAIORESCU, L. 11. ◊ (Adverbial) Rezultate formal adevărate, care totuși în fapt.adecă material, pot fi false. id. ib. Răscoala din țara Românească se deosebește material de cea din Moldova. OȚETEA, T. V. 149. II. S. n. (Mai ales la pl.; la sg. cu înțeles colectiv) 1. (Învechit) Bun, produs. Aceste două havalele a finului menzilului și a ce vremelnicească a fînului oștenesc, fiind alcătuită din două, adecă din munca cosirei, a cărăturei și a clădirei, care este asupra lăcuitorilor, și din materialul ierbii ce este asupra moșiilor (a. 1824). URICARIUL, V, 187/4. Prețurile politicite pentru vînzarea productelor și altor materialuri în orașul Ieșii (a. 1832). N. A. BOGDAN, M. 138. 2. Totalitatea materiilor prime sau semifabricate din care pot fi confecționate diverse bunuri. Populația Parisului plătește. . . din materialurile de zidire (cherestea) 1 300 000. CR (1 829), 169¹/17. Nu demult, materialul [cetății] . . . fu mai ales întrebuințat la zidirea curței din Ghidinți. ASACHI, S. L. II, 47. Pădurile Roșii îndestula pe Evropa apusană cu materialuri pentru durarea vasilor. id. I. 213/4, cf. NEGULICI, STAMATI, D. Această dare anuală.. . este foarte mică în comparația materialului (a. 1 856). URICARIUL, IV, 419/15, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Asemenea sfori foarte tari, dintr-un material necunoscut nouă. . ., se găsesc pe ici pe colo, căci cu bani se găsește orice. SADOVEANU, O. IX, 355. Cîlții de cînepă constituiesc un material textil ce nu poate fi filat în fire destul de regulate, atît în ceea ce privește aspectul cît și rezistența. IONESCU-MUSCEL, FIL. 379. Materialul ce se întrebuințează la fabricarea cuțitelor trebuie să aibă un anumit grad de duritate. IOANOVICI, TEHN. 362. În întreg Leningradul vezi schele și grămezi de material de construcție. STANCU, U.R.S.S. 128. Cea mai puternică dezvoltare o va lua producția materialelor sintetice, a căror folosire ridică substanțial productivitatea muncii. lupta de clasă, 1960, nr. 10, 86. Printre muncitorii care încearcă materialele de construcții pe platforme, unii poartă banderole la braț. V. ROM. august 1960, 3. Instalații producătoare de materiale de construcții. SCÎNTEIA, 1960, nr. 5 010. Astăzi casele se fac din „material” (= material, adecă cărămizi) și sînt acoperite cu „țiglă”. ARH. FOLK. III, 31, cf. VI, 53. F i g. Nu se poate schimba în pripă materialul uman. SADOVEANU, E. 20. 3. Totalitatea obiectelor (și instrumentelor) specifice unui anumit domeniu de activitate. Material tipografic. MOLIN, V. T. 46. Pretutindeni zăceau, risipite în arșiță și ploaie, materiale de război. BRĂESCU, V. 45, cf. CONTEMP. 1948, nr. 108, 12/3. Tinerii țărani muncitori din localitate și-au procurat diferite materiale sportive. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 390. ◊ Material rulant v. r u l a n t. 4. Documente, informații și date necesare pentru elaborarea unei lucrări literare, științifice etc. ; ceea ce constituie fondul, substanța unei lucrări, a unei probleme etc. Aduna materialuri. . . pentru o istorie a Rusiei. NEGRUZZI, S. II, 157. Diferitele bibliotece din străinătate. . . ne-au procurat într-o mare parte masa materialului utilizat în această scriere. HASDEU, I. C. I, VIII. Dan cugeta de mult la un roman tras din viața de la țară. Avea subiectul și ceva material adunat. VLAHUȚĂ, O. A. III, 57. A fost o vreme cînd școale întregi ziceau că numai trecutul poate da material pentru poezie. GHEREA, ST. CR. I, 98. [Scrierile lui Caragiale] sînt foarte bogate în material lingvistic familiar și, mai cu seamă, periferic. IORDAN, STIL. 23. Secretul artei lui Eminescu stă în însușirea desăvîrșită a materialului folcloric și a stilului poeziei populare. ROSETTI, S. L. 39. Materialul studiat de fonetică este strict sistematic, ca și materialul gramatical. GRAUR, I. L. 45. Schița. . . condensează, de fapt, materialul plin de dramatism al unei nuvele psihologice. V. ROM. august 1 960,182. ♦ Expunere scrisă care cuprinde date și informații referitoare la o anumită problemă. Îl rugă să redacteze înainte de culcare un material în legătură cu asasinarea lor și să-l predea. BENIUC, M. C. I, 261. 5. (Argotic) Bani. Cf. BUL. FIL. IV, 182, DR. 328, GR. S. VII, 119. 5. S. n. (Regional) Puroi (țigănești-Alexandria). ALR I 1658/900. – Pl.: (I) materiali, -e, (II) materiale și materialuri. – Și: (regional) matăriál, -ă (A II 8), măteriál, -ă, matariál, -ă (ib. III 18) adj. - Din lat. materialis, germ. materiell, fr. matériel.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

MĂSURĂ s. f. I. 1. (Învechit și popular) Faptul de a măsura ; măsurare, măsurătoare. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. S-au rînduit. . . cercetători la starea locului ca să facă hartă și măsură (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 427. De acolo iarăși au întors cu măsura în sus, spre miazănoapte în linie dreaptă (a. 1 815). ib. II, 16/22. ◊ E x p r. (Regional) A-și face (sau a-și lua) măsuri = a chibzui, a judeca, a-și da cu socoteala. Îți dau soroc de opt zile să îți iei măsurile și să hotărăști. GORJAN, H. IV, 95/2. Hei, hei! cînd aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gînduri, alte măsuri: încep a mă da și la scris. CREANGĂ, A. 7. Stă el, îș faci măsuri; „mai mă cumpîn, sî mă măi duc odatî!” ȘEZ. II, 101, cf. 153, ib. III, 2. A băga oile în (sau la) măsură = a izola oile de miei, spre a stabili cît lapte dă fiecare oaie. Cînd se bagă oile în măsură, adecă cînd se aleg cu totul mieii de la dînsele. ECONOMIA, 86/24, cf. CHEST. V 11/8. ♦ (Transilv.) Recrutare. Cîntă cucu-n vîrf de șură, Merg feciorii la măsură. RETEGANUL, TR. 54, cf. MÎNDRESCU, L. P. 35, BUD, P. P. 39, ȘEZ. IX, 59. 2. Valoare a unei mărimi, a unei cantități, a unei d mensiuni etc., determinată în raport cu o unitate dată. Măsura (n u m ă r u l u i H, D) zilelor meale cîte-s. PSALT. 74, cf. 219. Cine au pusu măsurile lui de știi? DOSOFTEI, ap. GCR I, 267/13. De nu se arată luna. . . în firească [a] sa măsură. CALENDARIU (1 814), 79/14. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagâ și în măsuri cumpenite? CONACHI, P. 267. Bădiță, di piste vale, Nu purta pean-așa mare, Ci o poartă-ntr-o măsură, Pe cum ți-i stogu la șură. MÎNDRESCU, L. P. 152. Îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I, 105. ◊ F i g. Dată amu fi-va voao întocma trudeei și măsură de mîngîiare. CORESI, EV. 474. Vechi rămășițe a gloriei strămoșești făcute pe măsura oamenilor mari. NEGRUZZI, S. I, 184. D-na M. . . nu-și putea da seamă de măsura pasiunii noastre. IBRĂILEANU, A. 23. Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I și pe măsura imperiului său. STANCU, U.R.S.S. 112. ◊ L o c. a d j. și a d v. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, egal, la fel. Înalți toți de o măsură. PANN, E. H, 25/15. Să-mi scoată mie ochiul stîng iar mai întâi să scoată și cetățeanului ochiul care-l mai are. Să se puie ochii la cîntar, să se vadă dacă-s de-o măsură. SADOVEANU, D. P. 160. (F i g.) Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu? ALECSANDRI, POEZII, 387. (E x p r.) A fi de (o) măsură (cu cineva) = a fi de aceeași vîrstă (cu cineva). O fos[t] d'e măsură la copilu miău. DENSUSIANU, Ț. H. 96, cf. A III 13. Să nu fie de o măsură sau n-ar fi de o măsură! = (se spune cînd se vorbește despre o nenorocire, despre o boală, despre un mort etc.) de n-ar fi la fel! Avea niște friguri așa de strașnice încît tremura cum tremur eu acum, n-ar fi de o măsură. GANE, N. II, 165, cf. 162. Băietul meu care a murit semăna cu al dumitale, să nu fie de o măsură. PAMFILE, J. II, 154, cf. com. din BILCA-RĂDĂUȚI. A fi pe o măsură (cu cineva) = a se asemăna, a se potrivi (mai ales la fapte rele). Com. din ALBA-IULiA. După (sau pe) măsură = (despre obiecte de îmbrăcăminte sau încălțăminte) potrivit cu dimensiunile corpului. Îm fac papus dupa măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ L o c. a d v. În largă (sau în mare, învechit cu multă) măsură = în cantitate mare, mult. Iar dintru greci, măcar că au fost și tegheitianii și athinei buni, iar cu multă măsură îi covîrșiră cu vitejiia laconii. HERODOT (1 645), 493. Folosesc în largă măsură materiile prime locale. LEG. EC. PL. 241. În mică măsură sau în măsură neînsemnată = în cantitate mică, puțin. Pămîntul se lucra în Văleni în măsură neînsemnată. AGÎRBICEANU, A. 72. Eu nu am darul versului decît în mică măsură. BENIUC, V. 29. În egală (sau în aceeași) măsură = la fel (de mult). Interesînd în egală măsură atît pe lingviști cît și pe criticii literari, problemele limbii literare au constituit obiectul a numeroase articole. V. ROM. aprilie 1 953, 47. (Învechit și regional) La măsură = corespunzător unei mărimi dinainte determinate ; precis, exact. Să nu să facă locuitorilor cît de puțină asuprire, măsurîndu-să fînul cu stînjenu drept și stogurile întocma la măsură (a. 1 814). URICARIUL, I, 204. Crezînd că va căpăta bani mulți, le-a împlinit la măsură poronca. SBIERA, P. 272. (E x p r.) A veni la măsură = a atinge o anumită limită (dinainte stabilită) în ce privește mărimea, dimensiunea, cantitatea etc. V. p o t r i v i, n i v e l a. Și capul ce se-nalță mai sus de apa dreaptă Mi ți-l retează iute să vie la măsură. HELIADE, O. I, 226. A venit cotul la măsură (= a fost exact, nu a fost lipsă). Cf. ZANNE, P. V, 209. (F i g.) Al meu [prieteșug] acmu mărturisesc să fie venit la măsura cea desăvîrșit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 173/35. A veni (sau a sosi) la măsura vîrstei sau la măsură de vîrstă = a depăși vîrsta adolescenței, a deveni matur. Cei fără de vrăsti mai puțin să vor certa. . . și aceasta se înțeleage cînd le lipseaște puțină vreame să vie la măsura vrâstei, ce să dzice să le vie mintea la cap. PRAV. 259. Acesta sosindu la măsură de vrăstă. . . miersă la oaste. DOSOFTEI, V, S, noiembrie103^r/3. L o c. p r e p. După (sau pe, în) măsura = în raport cu. . ., potrivit cu. . ., proporțional cu. . . Puse împărțitul limbilor după măsura (s a m a V, n u m ă r u l D) îngerilor lu Dumnezeu. PSALT. 313. Pre măsura credințeei și curăției. CORESI, EV. 317, cf. 369. Fieștecare după starea cinstei lui și după măsura slujbei, va găsi odihnă și sprijineală (a. 1 774). URICARIUL, I, 84, cf. 133. Sprinteneala la dobitoace scade sau sporește pe măsura vărtuței sau a slăbiciunii. CONACHI, P. 310, cf. 260, 265. De rolul subconștientului, de acela al duratei în evoluția personagiilor au ținut și alții seama în măsura talentului lor. IBRĂILEANU, S. L. 10. ◊ Loc. c o n j. Pe măsură ce. . . = cu cît. . . Și pe măsură ce tristețea ei îl apăsa mai mult, bucuria lui era mai vie. TEODOREANU, M. II, 46. Pe măsură ce luna se ridică deasupra straturilor de praf, aburul de sînge care învăluia pămîntul se împrăștie. BOGZA, C. O. 397. Limba se dezvoltă, se îmbogățește cu noi cuvinte, pe măsură ce mijloacele de producție se dezvoltă, se perfecționează. CV 1 950, nr. 4, 48. În măsura în care. . . = numai atît cît. . . Tu făceai destul pentru noi în măsura în care nu-ți călcai pe suflet. DEMETRIUS, C. 61. ◊ E x p r. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confecționării unor obiecte de îmbrăcăminte (sau încălțăminte). Tocmind să-i facă o păreache cizme, i-au luat măsură. BĂRAC, T. 29/15. (Popular) I-a pierdut dracul măsura sau i-a uitat Dumnezeu măsura, se spune despre un om foarte înalt. Cf. ZANNE, P. VI, 611, MAT. DIALECT, I, 230. (Regional) A duce măsură = a se cumpăni. Greutatea care duce măsură cu apa (= greutatea de la cumpănă). ALR II 2 547/250. ♦ (învechit) Nivel. Au stătut apa în măsură zile 150. N. COSTIN, ap. DDRF. Au venit apele mari, afară din măsura lor pe cum venia de altă dată. MUȘTE, LET. III, 78/11. 3. Unitate convențională cu care se măsoară dimensiune, o cantitate, un volum etc. Cît iaste la noi o litră de aur, aceasta iaste talantul jidovilor, Că măsura i-era de mult preț de florinți și cu mult trăgea mai mult. CORESI, EV. 283. Stînjenul este o măsură antică pe carii românii au păstrat încă de la romani. ASACHI, E. III, 19/2. ▭ Sistem de măsuri și greutăți. 4. Instrument, unealtă cu care se măsoară ceva ; (regional) unitate de măsură (I 1) de capacitate a cărei mărime variază, după regiuni, între 1/4 de litru și 30 de litri (CONV. LIT. XXXV, 839, LEXIC REG. 14, ALR I 1 602/28, 77, 79,603/516,1 604/63, 77, 79, 85, 87, 90, 106, 107, 166, 1 605/80, ALR SN I h 181, ib. h 182) ; litră (CHEST. V 6/61), ferdelă, mierță (ALR I 1604/343) ; eîntar (ib. 1 599/190, 289, 308) ; (la pl.) greutățile cîntarului (ib. 1 601/251, ALR II 4 279/157, 260, 605) ; compasul tîmplarului (ALR II 6 681/95) ; clupă cu care se măsoară grosimea la trunchi (A II 12). Menciuroși fiii oamerilor întru măsuri (c u m p e n i D, c u [m] p e n e l eH) nu dereptați, ci în deșertu depreură. PSALT. 117. Ceia ce vor avia mierță, sau veadre, sau alte măsuri hicleani mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac, pre aceștia foarte să-i cearte. PRAV 17. Măsură bună îndesată și scuturată. N. TEST. (1 648), 75^r/38. Unii [negustori] cu măsuri de gît Se tînguia amărît, Alții cu cîntare-n nas Se văita cu mare glas. PANN, ap. GCR II, 323/15. Trona cu o pîlnie într-o mînă și în cealaltă cu o măsură de tinichea. REBREANU, I. 483. Pe tejghea stăteau, bine-rînduite, măsurile, ulcelele și paharele. SADOVEANU, O. I, 97, cf. H XVII 8, 255, XVIII 103. Vinu-i bun, măsura-i mică. DOINE, 133. Cu ce măsură veți măsura, măsura-se-va vouă (sau cu aceea ți se va măsura) (= după fapte și răsplată). Cf. CORESI, EV. 46, MARCOVICI, D. 180/13, ZANNE, P. V, 418. F i g. Ah, dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă ni-e ura În ziua din urmă a ta. COȘBUC, P. I, 155. ◊ Expr. A umple măsura = a ajunge la ultima limită. Fratele tău a umplut măsura rușinei sale. I. NEGRUZZI, S. V, 146. A i se umple măsura = a se sătura (de ceva sau de cineva) ; a-și pierde răbdarea, a-și ieși din fire. I s-a cam umplut măsura. ZANNE, P. V, 420. ♦ S p e c. (Pescuit) Instrument în formă de crăcane, întrebuințat la măsurarea, pe frînghie, a distanțelor la așezarea avelor, astfel ca ochiurile mari și cele mici să se potrivească între ele. ANTIPA, P. 531. 5. Conținutul, cantitatea cuprinsă într-o măsură (I 4). Covăseala. . . o luo muiarea și o acoperi în fîină de trei măsuri pînă cînd dospiră toate. CORESI, ap. GCR I, 17/15. Cu 100 de măsuri de untdelemn (a. 1 650-1 675). GCR I, 195/13. Dintr-aceastâ făină pun într-o măsură de apă. IST. AM. 65^r/7. Trimise pre. . . Ermis să împarță cu cumpăna minciunile pre la tot fealiul de meșteri, deci deate fieștecăruia cîte o măsură plină (a. 1812). GCR II, 211/21. l-au pus și vro doao măsuri de beare. BĂRAC, T. 16/14. O măsură hotărîtă [de ovăz], I. IONESCU, C. 223/17. ♦ Cantitate de pulbere și plumb cu care se încarcă un cartuș sau o armă de foc. Cf. STOICA, VÎN. 16. 6. (Muz.) Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării și grupării duratelor sunetelor după periodicitatea accentelor tari. Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. REBREANU, I. 12. Degetul uscat părea măsura că bate. ISANOȘ, Ț. L. 8. 7. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri. EMINESCU, O. IV, 356, cf. MAIORESCU, CR. I, 80. Poetul. . . a vrut cu tot dinadinsul să manevreze o prea mare varietate de ritmuri și măsuri. LL I, 148. II. F i g. 1. Putere ; valoare. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură, Ce un uriaș odată in resboaie a purtat; Greutatea ei ne-apucă, trece slaba-ne măsură, ALEXANDRESCU, M. 16. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură. EMINESCU, O. I, 198. ◊ Expr. A fi în măsură (să...) = a fi în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuși. Și cum e elevul dumnitale, ești cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, Î. II, 168, cf. id. C. V. 92. A-și da măsura = a arăta (tot) ce este capabil să facă, să dea. În ultimele rînduri ale acestui capitol se vor menționa numai lucrări modeste sau nume obscure, singurele ce se mai întîmpină pe terenul unde-și dăduseră pînă atunci măsura puterilor fruntașii unei mișcări de regenerare. IORGA, L. II, 262. 2. (Mai ales la pl. ; adesea în construcții cu verbul „a lua”) Hotărîre, prevedere ; mijloc necesar pentru realizarea unui scop. Aceasta socotesc că va înțălepți pe Robinson de a-și lua măsuri mai bune spre îndreptarea urmărilor [primejdiei]. DRĂGHICI, R. 12/13, cf. 37/17, 101/18. Acest furtișag ce se face necontenit înșălîndu-se publicul, anevoie se poate opri prin legiuri și prin măsuri polițienești. CR (1836), 41¹/39. Măsurile extraordinarie luate din apropierea epidemiei (a. 1855). URICARIUL, IV, 440/19. În 1848 o măsură provizorie s-au hotârît la Constantinopol. ib. 440/22. Oricine să ție cu strictețâ această măsură feritoare de molipsire. CUPARENCU, V. 11. Acolo însă unde o breaslă nu se putea constitui... tot domnia lua măsuri de a se numi un șef. N. A. BOGDAN, C. M. 175. M-ați avertizat și n-am luat măsuri din timp. C. PETRESCU, R. DR. 212, cf. id. Î. I, 4. M-am dus ca să-l văd și să iau măsuri. ULIERU, C. 4. Pentru a se acoperi de creanțele sale nesigure sau în suferință, banca va putea lua orice măsură de conservare, asigurare sau executare. LEG. EC. PL. 184. Se scoală mîine dis-de-dimineață, ca să ia măsuri. SADOVEANU, M. C. 138. Noul mare vizir e speriat râu și toate măsurile pe care le ia sînt măsuri de panică. CAMIL PETRESCU, O. III, 138. 3. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care este posibil ceva. De vor trece de măsură, atunce acela ce l-au bătut. . . să va certa trupeaște. PRAV. 225. La orice lucru să păzească măsura. MOLNAR, RET. 23/21. Vei vedea ruptă ața atărnărei rînduite Ce le ține în unire și în măsuri îngrădite. CONACHI, P. 270, cf. 272. Cînd vei să vorbești, la gură Să aibi lacăt și măsură. PANN, P. V. I, 3/18. La cuvinte n-au măsuri. id. Ș. II, 53/25. Acel stelagiu. . . era mai elegant și covîrșind măsurele obiceiului. NEGRUZZI, S. I, 37. N-ai măsură la vorbă. ZAMFiRESCU, A. 96.. Măsura la toate, cea mai bună dreptate. ZANNE, P. VIII, 381, cf. 380. Sarea-i bună la fiertură însă nu peste măsură (=la toate trebuie chibzuință), id. ib. IV, 105. *Loc. a d v. și (rar) a d j. Peste (sau, învechit, cu asupra de) măsură = foarte, prea, din cale-afară (de mult) ; mai mult decît trebuie, exagerat, excesiv. Prespre măsură învrăjbiia ei. COD. VOR. 76/19. Sâ-i plătească cu asupra de măsură (a. 1 750). GCR, II, 63/39. Colica din îmbuibare (preste măsură mâncare). CALENDARIU (1 814), 170/14. Și ce dormi preste măsură? BĂRAC, ap. GCR II, 174/30. Am iubit! și cunosc gustul dragostei peste măsură. CONACHI, P. 80, cf. 270, 300. Ea bărbat are bun peste măsură Ca pîinea a bună. PANN, P. V. II, 97/9. Nu vorbi peste măsură Ci pune-ți lacăt la gură. id. ib. III, 9/2. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I, 82. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. id. ib. 141. Voinicul era ostenit peste măsură. ISPIRESCU, L. 130, cf. 185. Prea slăvite Agamemnon, tu peste măsură de lacom. MURNU, I. 7. Înfuriat peste măsură, ridică pumnul la Ghighi. REBREANU, I. 38, cf. id. R. I, 265. Ne așteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHIA, N. 56. Nu trebuie totuși să fii îngrijorat peste măsură, încercă Vancea să-l liniștească. VORNIC, P. 173. La orice învățătură Nu grăbi peste măsură. ZANNE, P. V, 356, cf. I, 105, 686, II, 700, 784, III, 671, IV, 62. Fără (de) măsură = a) din cale-afară, fără socoteală, exagerat. Umnojiră-se fără măsură (p r e s p r e n u m ă r D). PSALT. 76. Cufundarea fără de măsură. CORESI, EV. 45. Va grăi cu glas de urgie fără de măsură (a. 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 458/5. Fără de măsură și cum nu să cade. . . să cheamă bătaia, cînd se face cu toiagul. PRAV. 159. Vorbește tare și cam fără măsură. DELAVRANCEA, O. II, 293. Abramovici țipa. . . fără nici o măsură. SAHIA, N. 82. începu să strige fără măsură. Amenința cu pumnul în aer. PREDA, D. 216 ; b) foarte (mare), nemăsurat. Milostea a lui cea fără de măsură. CORESI, EV. 392. Ai milă fără măsură (cca 1 633). GCR I, 82/24. După aceea au zidit mănăstirea cea fără de măsură frumoasă din Argișu. ȘINCAI, HR. II, 133. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală, moderat. Dascălul ce-ș va bate ucenicul nu să va certa. . . căndu-l va bate cu măsură și spre învățătură. PRAV. 224, cf. 115, 158. Cu măsură bate. MARDARIE, L. 237/23, cf. 176/3. O cîrmuire blîndăși cu măsură (a. 1 773). GCR II, 87/1. Tînărul Herdelea se lăuda și se înălța, firește, dar cu măsură. REBREANU, R. i, 178. Be cu măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. La mâncare să aibi cumpătare Și la băutură să fii cu măsură. ZANNE, P. III, 640, cf. IV, 179. ◊ E x p r. În măsura posibilităților = atît cît se poate, în limita posibilităților. (Regional) A avea măsură bună = a avea fire bună, temperament bun. ALR I 1 374/542. (Învechit) A nu(-i) fi măsură (cuiva sau la ceva) = a fi foarte mare, nemăsurat, nelimitat; a fi foarte mulți, în cantitate foarte mare, nenumărați. Vereră lăcuste și omide ce nu lă era măsură (c î t e n u a v e a n u m ă r H, f ă r ă s e a m ă C, d e n u a v e a s e a m ă(²). PSALT. 221. Mare e Domnul nostru. . . și înțeepciuriei lui nu e măsură (n u m ă r u H, D). ib. 303, cf. 77, 216. III. (Regional) PÎnza de pe fața mortului. (Gura Teghii-Buzău). ALRM I/II h 415/735. – Pl.: măsuri și (învechit) măsure. – Lat. mensura.

STRIC'A, stric, vb. I. 1. Tranz. A aduce (fără voie) într-o stare (mai) proastă, a preface din bun în rău; a deteriora; (cu privire la mecanisme) a defecta. Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze... Să sperăm că va funcționa... Să nu se strice. SEBASTIAN, T. 73. ◊ Refl. Broasca se strică și capacul se desfăcu. DUMITRIU, N. 84. Unul zise: aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruță mi se stricase. ISPIRESCU, L. 180. Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog încolo, hodorog pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A se strica căruța în mijlocul drumului = a întîmpina piedici cînd ești încă departe de țintă. (Glumeț, cu inversiunea termenilor «drum» și «căruță») Bun întîlnișul, om bun! Așa-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței? CREANGĂ, P. 127. 2. Tranz. A sfărîma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. Să iei sîmburi de piersică și să-i strici. ALECSANDRI, T. I 106. A început a strica alune și a mînca. ȘEZ. IV 171. ♦ A sfărîma uși, încuietori, a deschide cu forța (pentru a intra sau a ieși). Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim. ISPIRESCU, L. 274. Deschide-mi să ieu traista din cui!... Dă-mi drumu, că stric ușa. ALECSANDRI, T. I 325. 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera (sub acțiunea agenților exteriori distructivi). Să lese să se strice carnea toată dintr-o vacă? CONTEMPORANUL, III 293. Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Tranz. Merele putrede strică și pe cele bune (= unul care dă exemplu rău corupe și pe cei din jurul lui). ♦ (Despre aer) A se încărca de mirosuri grele sau de bioxidul de carbon provenit din respirație. 4. Tranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. Fiul împăratului nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Absol. După cîtă învățătură am dobîndit de la unii și de la alții și de prin cărți, ți-oi spune că cel ce lenevește e frate cu cel ce strică. SADOVEANU, P. M. 17. 5. Intranz. (Mai ales în forma negativă sau interogativă) A face rău, a fi nefolositor (într-o anumită situație sau unei anumite persoane); a fi nepotrivit. Un pahar de vin și un hartan de miel nu strică. SADOVEANU, O. I 30. De unde nu-i, de acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică. CREANGĂ, A. 11. Haide să le fac un bine, căci un bine nu le strică. CONTEMPORANUL, I 457. Gîndește că măria-ta ești preaputernic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Frunză verde, flori mărunte, Ieșitu-mi-au vorbe multe; Las’ să iasă că nu-mi strică, Că-s tînără și voinică! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ Expr. (Mai ales în construcții impersonale) Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... N-ar strica să aprindem aci o lampă și să faceți focul! C. PETRESCU, A. 279. Niciodată nu strică cineva să facă încercare. ISPIRESCU, L. 219. ♦ A fi vinovat, a fi de vină. Cine strică dacă ai îmbătrînit șef de birou? Lipsa de tact, neglijența și amorțeala în care trăiești. DELAVRANCEA, S. 111. Nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. CARAGIALE, O. I 63. Nu strică cine mănîncă mai multe pite, ci cine i le dă (= nu este vinovat cel care face rele, ci cel care îi îngăduie să le facă). ♦ Tranz. (Cu complementul «ce» sau «nimic») A greși, a se face vinovat (cu ceva, împotriva cuiva). Și tu vrei să bag sabia în teacă? – Ce-au stricat ei? – Că s-au născut. DELAVRANCEA, O. II 148. Codrule, ce ți-am stricat, De m-ai dat de mîni legat? Eu nu mă știu vinovat, Făr’ c-o creangă ți-am tăiat. BIBICESCU, P. P. 166. Codre, vei avea păcat Cumva de m-ei da legat. Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. Ce strică? de ce-ar fi rău, de ce (să) nu? Te miră, tată, la ce am putea fi bune și noi. Și apoi ce strică dacă ne vei spune și nouă? ISPIRESCU, L. 177. 6. Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică. E o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sînt sănătos, crezi, de cînd am luat-o? CARAGIALE, O. I 245. Dar de ce plîngi, mîndră, hăi, Ce strici ochișorii tăi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 255. ◊ Expr. A-i strica (cuiva) inima v. inimă (II 1 b). ◊ Refl. (Despre organe, p. ext. despre ființe) Să nu dai în boi prea tare Că se strică la spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 336. Împărate, împărate!... Unde duci catanele? Iar la foc sîrmanele? Nu le duce așa tare Că se strică la picioare. ALECSANDRI, P. P. 296. De plîns ochii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare nesfîrșit Fața lor s-a veștejit. id. ib. 379. ♦ Fig. (Despre stări sufletești) A mîhni; a doborî, a prăpădi. Dorul naibei tare strică Pe mîndruța ocheșică; Nice bea, nice mănîncă, Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile, Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! id. ib. 350. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău. Toamna a sosit, soarele apune trist și în urma lui o baltă de sînge. Vremea o să se strice. DELAVRANCEA, A. 15. Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două una trebuie să fie numaidecît. CREANGĂ, P. 265. 8. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări de fapt; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. Și astfel mergeau amîndoi cătră împărăția Împăratului Verde fără de leac de frică că le va mai strica cineva traiul cel bun. BOTA, P. 90. Ah! munteanco! nu-mi strica socotelile! DELAVRANCEA, O. II 17. Blăstemat să fie... Acel om pe care Mi-l împinge firea Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior și fată. COȘBUC, P. II 163. Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun de ți-a fost milă de viața noastră... și nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ți fac și eu un bine. CREANGĂ, P. 237. Cine strică dragostele Mînce-i grîul pasările! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. ◊ Expr. A strica casa cuiva v. casă¹ (4). ◊ Refl. Atunci deodată tuturor mesenilor și pe loc li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Tot cheful mi se strică Cînd mă văd supus la bir, Atins tocmai la chimir. ALECSANDRI, T. I 239. 9. Tranz. A influența (pe cineva) în rău, a corupe. [Muierea aia] vine la mine în casă ca să-mi strice nevasta. DUMITRIU, P. F. 223. Ocî și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. STANCU, D. 44. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral, a se ticăloși. Nici ciobanii nu mai sînt ciobanii din timpurile mele. S-a stricat lumea; s-au stricat și ei. GALACTION, O. I 64. 10. Tranz. A face un lucru greșit, cum nu trebuie. Croitorul a stricat haina. ▭ Graba strică treaba. REBREANU, I. 118. ♦ A deforma înfățișarea, caracterul, manifestările cuiva; a face să fie așa cum nu trebuie, urît, neplăcut, antipatic. Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată. SLAVICI, O. I 53. Vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, S. I 59. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. 11. Tranz. (Cu privire la așezări omenești, înjghebări, construcții) A dărîma, a nărui, a distruge. Nu strica fîntîna, că o avem de la moși-strămoși. RETEGANUL, P. IV 18. Lăpușneanul porunci să împle cu lemne toate cetățile Moldaviei... și le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților. NEGRUZZI, S. I 142. Ei coprind orașul, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. BĂLCESCU, O. II 75. Brazii că se legănau, Cuibulețul mi-l stricau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Refl. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. CREANGĂ, P. 89. ♦ (Învechit și arhaizant) A ucide, a mutila. Împăratul nostru preaputernic a dat poruncă să fie stricat coconul său. SADOVEANU, D. P. 33. Neagoe se răpezi încruntat cu paloșul la dînșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare. ODOBESCU, S. I 91. Alelei! pe cînd eram Om întreg de mă luptam, Mulți păgîni am mai stricat! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Refl. (În propoziții consecutive, exprimînd ideea că acțiunea din propoziția principală se face cu mare intensitate) Crîșma-i mare, frumușică, Beau voinicii de se strică. La TDRG. (Expr.) A se strica de rîs = a rîde foarte tare, cu hohot. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta și se strica de rîs. CREANGĂ, P. 53. Și în vîrtejul cela, răsturna tîrăbi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de rîs. id. ib. 310. ♦ Fig. A anula, a abroga, a călca (convenții, învoieli, legi, obligații). Eu merg să fac dreptate în țară... să stric legile cele rele făcute de domnie. GANE, N. I 158. De vrei, putem strica obiceiul. RETEGANUL, P. V 30. Mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată. ISPIRESCU, L. 400. Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. ♦ (În superstiții) A dezlega, a desface (farmece, blesteme). Strică, mîndro, ce-ai făcut, Nu mă ținea om pierdut! HODOȘ, P. P. 63. 12. Refl. A rupe legăturile de prietenie (cu cineva).; a se certa. Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul. CREANGĂ, P. 58. Știi că unchiul d-tale a pus toate la cale cu șatrarul Nărilă. – Bine zici... o uitasem... Trebuie găsit un mijloc de a ne strica cu șatrarul. ALECSANDRI, T. 785. ♦ Tranz. A contribui ca cineva să rupă o legătură de prietenie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. 13. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). Ia, nu mai strica banii pe cocoș, Natalio. STĂNOIU, C. I. 194. De-acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanția de crăciun și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. Pe toată ziua stricam... [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. Ticălosul... nu plătește să strice cineva un glonț într-însul. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Nu era prea încredințat de evlavia acelor străini și n-ar fi vrut să-și strice vorbele fără folos. SADOVEANU, P. M. 18. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște v. orz. 14. Refl. (Despre adunări, petreceri) A lua sfîrșit (prin împrăștierea participanților). Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte... spre Avrum. REBREANU, I. 32.

PENTRU prep. I. Exprimă un raport cauzal. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza..., din pricina..., datorită... Așa din senin și fără cuvînt... se mînia foc pentru toată nimica. HOGAȘ, DR. II 134. Ipate... era mîhnit pentru pierderea lui Chirică. CREANGĂ, P. 178. Stăpînitorul ce varsă în războaie pîraie de sînge pentru ambiție. NEGRUZZI, S. I 31. ♦ De dragul... Pentr-o mîndră cît o nucă Toți feciorii se bursucă, Pentr-o mîndră cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Nu pentru alta... ci... = nu de alta, nu din altă cauză... dar... 2. Introduce un complement indirect; după verbe ca: «a se întrista», «a mulțumi», «a ierta» etc., sau după adjective ca: «recunoscător», complementul arată motivul bucuriei, întristării, recunoștinței etc. Harap-Alb rămîne bucuros, mulțămind sfintei Dumineci pentru buna găzduire. CREANGĂ, P. 214. Pentru atîta încredere nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III 9. Cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Expr. Pentru puțin (sau pentru nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește cînd i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț. Pentru (numele lui) dumnezeu, exclamație de implorare, de deznădejde sau de dezaprobare a unei fapte. Stați, stați, [nu vă bateți] pentru numele lui dumnezeu. ALECSANDRI, T. 595. II. Exprimă un raport final. 1. Introduce un complement circumstanțial de scop. Luă hotărîre... a nu orîndui nimic pentru împărțeală pînă aproape de moartea sa. CREANGĂ, P. 3. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. E o vînturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. Pentru hatîrul cuiva = de hatîrul cuiva, v. hatîr. Jupînul Ștrul aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 119. Pentru hatîrul ei învăț flautul. NEGRUZZI, S. I 76. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv sau printr-un abstract verbal) Cu scopul de..., în scopul de... Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele, pentru a da de știre tuturor... că începe jocul. REBREANU, I. 25. Pe amîndoi i-a-tras ața la București, pentru a îmbrățișa cariera de copist. CARAGIALE, O. II 5. Și satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. ♦ În vederea... Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. Lîngă focul de nuiele Unde ard, jupiți de piele, Patru miei de la Ispas, Pentru prînzul de popas. ALECSANDRI, P. II 105. Se îmbrăca împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. NEGRUZZI, S. I 27. În aceste războaie, ei se pregătesc, ca într-o școală, pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Cearcă și tu să vezi cum ți-a sluji norocul. Vorba ceea: «fiecare pentru sine, croitor de pîne.» CREANGĂ, P. 187. Cela ce se bate pentru a lui țară, Sufletu-i e focul soarelui de vară. BOLINTINEANU, O. 37. Cîte stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare, Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru, și două contra. Eu votez pentru. ♦ (Potrivit) cu; de. Nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (După verbe care exprimă o cerere, o rugăminte) Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă? CARAGIALE, O. II 212. ♦ (După verbe care exprimă un regret, o suferință) După. Vărsat-ați lacrimi pe flori Pentru fiul călător. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. Trage, mîndro, dor de mine, Că eu am tras pentru tine. id. ib. 161. ♦ (După verbe ca «a se îngriji», «a purta grijă» etc.) De. Clucerul de pivniță... se îngrijea pentru pivnițele cu vin ale armatei. BĂLCESCU, O. I 16. Mai mult purta grijă pentru stăpîna ei, decît de dînsa. DRĂGHICI, R. 27. 3. Introduce un atribut. Cere hîrtie și plic pentr-o scrisoare. SADOVEANU, P. 35. Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci, perdea pentru oi... făcute de mîna lui Chirică cît ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153. ♦ Cu direcția..., cu destinația..., de... A doua zi, duminecă, la șase dimineața, mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. CARAGIALE, O. II 194. ◊ (Ajută la construirea formelor de supin) Colonelul scotoci buzunările tunicii, căutînd briceagul cu mica ghilotină de oțel pentru tăiat vîrful țigării. C. PETRESCU, Î. I 3. Aici sînt niște buci de la mămuca, pentru făcut saci. CREANGĂ, P. 176. 4. Intră în compunerea numelor predicative. Acest răvaș e pentru tine, zise Iliescul. NEGRUZZI, S. I 22. Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. ♦ (Neobișnuit) Contra. O vizicatorie voiam a-ți pune pentru durerea ochilor. DRĂGHICI, R. 115. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? CREANGĂ, P. 235. Săniuța, cuib de iarnă, e cam strîmtă pentru doi... ALECSANDRI, O. 169. Fața lui roșie... arăta că pentru el viața n-avusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Loc. prep. Cît pentru = cît despre..., în ce privește... Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă samă că e lîngă o frumuseță. NEGRUZZI, S. I 37. Cît pentru cheltuială... te voi împrumuta eu. DRĂGHICI, R. 14. ♦ Față de... Pentru unii mumă, Pentru alții ciumă, Pentru unii miere, Pentru ăilalți fiere. DEȘLIU, G. 52. Învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. Omenia ce... afectează și dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile... să nu ascunză gîndiri ambițioase. BĂLCESCU, O. II 271. IV. Exprimă un raport temporal. 1. Introduce un complement circumstanțial de timp. Bătrîna ieși iar pentru un răstimp. SADOVEANU, M. 116. Tata nu mi-a mai zis nemic: m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 16. Cea mai blînd-a mea gîndire, Cea mai gingașă simțire... Ție numai, numai ție Le închin pentru vecie. ALECSANDRI, P. I 174. Îmi robește inima Pentru-ntreagă viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată, în clipa de față. 2. Introduce un complement circumstanțial de timp exprimat printr-un numeral adverbial. Am cunoscut pentru întîia oară pe Leonică Ciupicescu acum cîțiva ani, vara. CARAGIALE, O. II 9. Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeași întrebare. id. ib. 7. V. Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb. 1. (Introduce un complement indirect, după verbele «a da», «a lua», «a lăsa», «a plăti», «a vinde», «a schimba» etc.) În schimbul... Nu cumva ai pofti să-mi iai vițica pentr-un cuc armenesc? CREANGĂ, A. 57. Te așteptai să fii răsplătit chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da; Pentru-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Introduce un complement indirect, după verbele «a face», «a lucra», «a veni», «a sta» etc.) În locul..., în loc de... Sînteți voi îngăduitori cu dînsul și pentru mine. REBREANU, I. 72. Lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. Spune-mi ce voiești a-i scrie, căci voi scrie eu pentru tine. DRĂGHICI, R. 91. VI. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă cu o propoziție consecutivă negativă cînd regenta e afirmativă și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît nu poate fi expus... ). Subiectul nu e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît poate fi expus... ). VII. Formează conjuncții compuse. 1. (Urmat de conj. «ca» și de un conjunctiv) a) (Introduce propoziții subordonate finale) Te-am încălecat pentru ca să mă porți în spinare. ALECSANDRI, T. I 430. Arau lanuri cît vezi cu ochii, unde semănau ghindă, de creșteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoții lemne de ars. NEGRUZZI, S. I 246. Pentru ca să nu-l pătrundă arșița soarelui... ș-au făcut o umbreală. DRĂGHICI, R. 57. b) (Impropriu, introduce propoziții subordonate completive directe) Nu-i zi lăsată de la dumnezeu ca să nu-mi spună că-s cules de pe drumuri... Eu asta nu mai pot pentru ca s-o rabd. C. PETRESCU, R. DR. 80. Nu-mi mai dă mîna pentru ca să țiu nevastă fără zestre. CARAGIALE, O. II 257. c) (Copulativ) La început a ezitat, pentru ca apoi să treacă de partea opusă. 2. (Urmat de conj. «că și de un indicativ) a) (Introduce propoziții subordonate cauzale) Fiindcă, deoarece, din cauză că, de vreme ce, întrucît. Nu te iert de loc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești. CARAGIALE, O. II 236. Tu, bădiț’ așa-ai gîndit Că eu, pentru că-s negruță, Mă bucur să-ți fiu drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. (Introduce propoziții cauzale) Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului... pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209. Nu te bucura la cîștiguri mici, pentru că cu un rac tot sărac. NEGRUZZI, S. I 249. b) (După verbe ca «a mulțumi», «a se căi» etc., introduce propoziții subordonate completive indirecte, cu nuanță cauzală) Începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Împreună cu pron. «ce») a) (Introduce propoziții interogative directe) Dacă ai știut că ai un bunic așa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el? CREANGĂ, P. 53. Dar pentru ce orașul atît de strălucit Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, M. 10. b) (Introduce propoziții interogative indirecte) Cînd tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi știut el ce a zis și pentru ce a zis să facem așa. ISPIRESCU, L. 50. Și atunci Harap-Alb se înfățișează înaintea împăratului Roș, spunîndu-i de unde, cum, cine și pentru ce anume au venit. CREANGĂ, P. 249. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. 4. (Împreună cu pron. «aceasta» sau «aceea», introduce propoziții coordonate conclusive) Deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. Făcuse un clopot mare... și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari, pentru aceea îi și ziceau clopotarul. CREANGĂ, P. 105. Țara este liniștită... Pentru aceea obștia ne-a trimis pre noi, să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește, și măria-ta să te întorci înapoi. NEGRUZZI, S. I 139. Știu că d-ta îi ești prietenă, pentru aceea... la d-ta mi-e nădejdea. id. ib. 51.