KAIZER¹, kaizeri, s. m. Denumire dată împăraților „Sfântului imperiu roman de națiune germană” și apoi împăraților Germaniei; persoană care purta acest titlu. [Scris și: kaiser. – Pr.: kaizăr] – Din germ. Kaiser.

HABSBURG [ha:psburk], Casa de ~, dinastie care a domnit în Austria (1282-1918; duci din 1282, arhiduci din 1453 și împărați din 1804), în Cehia și Ungaria (1526-1918), în o parte a Italiei (sec. 16-1866), în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (1273-1291, 1298-1308, 1438-1740, 1745-1806), în Spania (1516-1700) etc. Numele acestei dinastii vine de la cetatea Habsburg (Habichtsburg), construită (sec. 11) în Elveția (cantonul Aargau). Cei mai cunoscuți suverani: Carol Quintul, Maximilian I, Maximilian II, Rudolf II, Leopold I, Filip II, Maria Tereza, Iosif II, Francisc II, Franz Joseph.

RĂZBOAIELE ITALIENE (1494-1559), denumire a războaielor purtate între Franța, pe de o parte, și Spania și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, pe de altă parte, pentru supremație în Pen. Italică, iar apoi în V Europei. Conflictul a avut loc mai multe perioade, în care succesele au alternat de o parte și de alta. Terminat prin Pacea de la Cateau-Cambrésis (1559), care a marcat instaurarea hegemoniei spaniole în V Europei.

RĂZBOIUL DE TREIZECI DE ANI (1618-1648), război între principii protestanți din Imperiul Romano-German, pe de o parte, și principii catolici și împărat, pe de altă parte, transformat apoi într-un război european general. În acest război, împăratul urmărea întărirea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană sub steagul catolicismului, iar principii, fără deosebire de credința religioasă, voiau să-și întărească independența lor față de împărat, menținând fărâmițarea Germaniei. A început cu răscoala Cehiei împotriva dominației habsburgice. În cursul războiului s-au constituit două tabere: blocul Habsburgilor (Habsburgii spanioli și austrieci, principii catolici germani, sprijiniți de Papalitate, și Polonia) și coaliția antihabsburgică (principii protestanți germani, Franța, Suedia, Danemarca, sprijinită de Olanda, Anglia și Rusia). În funcție de intervenția diferitelor state, războiul s-a împărțit în patru perioade: cehă (1618-1624), daneză (1625-1629), suedeză (1630-1634) și franco-suedeză (1635-1648). La acest război a participat și Transilvania, sub conducerea principilor Gabriel Bethlen și Gh. Rakóczi I, împotriva Habsburgilor. Războiul s-a încheiat prin păcile de la Osnabrük și Münster (Pacea din Westfalia).

REICH [raih] (cuv. germ. „imperiu”) subst. Termen folosit de la sfârșitul sec. 19 pentru a desemna Germania, în istoria căreia sunt cunoscute trei formațiuni statale, denumite astfel: Sfântul Imperiu Roman (de la sfârșitul sec. 15, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană) (962-1806); statul creat prin unificarea Germaniei sub autoritatea Prusiei (1871-1918); statul hitlerist (1933-1945), cunoscut și sub numele de al Treilea Reich.

REICHSTAG [ráiʃtag] (cuv. germ.) 1. (În Ev. med.) Denumire dată unuia dintre organele puterii centrale în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. 2. Denumire dată parlamentului german în Confederația Germană de Nord (din 1867), în Imperiul German (din 1871) și în Republica de la Weimar (1919-1933). După acapararea puterii de către naziști, R. a devenit un instrument al acestora.

SAXONILOR, Ducatul ~, ducat al triburilor saxone din N Germaniei constituit, în condițiile împărțirii Imp. Carolingian, pe terit. Regatului francilor de E (viitoarea Germanie). A avut ca prim titular pe ducele Liudolf (?-866). Henric I Păsărarul, duce al s. (912-936) din familia Liudolfingilor, a devenit rege al Germaniei (din 919), întemeind Dinastia Saxonă de regi (912-1024) și împărați (din 962) ai Germaniei. Cel mai de seamă conducător al acestei formațiuni statale a fost ducele Otto I (936-961), rege al Germaniei, ca Otto I cel Mare (936-973), rege al Italiei (din 1951) și împărat (962-973); el a repurtat o strălucită biruință asupra maghiarilor la Lechfeld (955) și, în urma a numeroase campanii de cuceriri victorioase, a pus bazele unui întins imperiu, numit Sfântul Imperiu Roman; Otto I a delegat, în 961, puterea în ducat markgrafului Hermann Billung, ai cărui urmași au cârmuit aici până în 1106. Încercării regelui german Henric IV de Franconia (1056-1106) de a îngrădi libertățile s. și de a transforma ducatul în domeniu regal, țăranii și seniorii din Saxonia și Thuringia, în frunte cu Otto de Northeim, s-au răsculat (1073-1075); după ce regele a fost constrâns să accepte condițiile răsculaților prin compromisul de la Gerstungen, pe râul Werra (2 febr. 1074), în cele din urmă răscoala a fost înfrântă prin victoria regelui la Homburg (9 iun. 1075). În 1180, după ce puternicul duce Henric III Leul (1142-1180) a fost înfrânt și depus de împăratul Frederic I Barbarossa, Ducatul s. s-a destrămat. Din stăpânirile sale, reg. istorică Ostfalen, sub numele de Ducatul s., a revenit lui Bernhard III (1180-1212) din familia Askaniană. La moartea askanianului Albrecht I (1260), Ducatul s. stăpânit de el s-a împărțit în Saxonia – Lauenburg (ținutul dintre cursul inferior al Waserului și cursul inferior al Elbei, cu centrul în Lanenburg) și Saxonia-Wittenberg (ținutul din partea dreaptă a cursului mijlociu al Elbei, cu centrul în Wittenberg). În 1423, ca răsplată pentru participarea la Războaiele husite, Frederic I cel Viteaz, markgraf de Meissen (ca Frederic IV, din 1407), a primit o mare parte din ducatul s. (Saxonia-Wittenberg), împreună cu titlul de principe-elector (6 ian. 1423). Din ce în ce mai mult, din această vreme, asupra acestei stăpâniri se va fixa denumirea de Saxonia.

FRANCHE-COMPTÉ [frãș cõté], prov. istorică în E Franței centrale, între Ron și Rin la granița cu Elveția, cuprinzând M-ții Jura și cursul superior al râului Saône; 16,2 mii km²; 1,1 mil. loc. (1991). Oraș pr.: Besançon. Expl. de sare și forestiere. Porumb și grâu; viticultură și pomicultură. Creșterea animalelor. Terit. prov. F.-C. a fost ocupat de sequani (sec. 2 î. Hr.), romani (sec. 1 î. Hr.). În sec. 10 a primit statutul de ducat, în sec. 11 a intrat în componența Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, iar apoi s-a aflat, succesiv, în stăpânirea Franței, ducatului burgund și a Habsburgilor austrieci și spanioli. Reunit cu Franța în urma Păcii de la Nimégue (1678).

FRANCISC, numele a doi împărați romano-germani: F. I (1745-1765), fondatorul ramurii dinastice Habsburg-Lorena. Căsătorit cu Maria Tereza (1736); a fost declarat coregent (1740), iar în 1745 încoronat ca împărat la Frankfurt; nu a avut un rol politic important. F. II, ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1792-1806) și primul împărat ereditar al Austriei (1804-1835), sub numele de Francisc I. A participat la majoritatea coalițiilor împotriva lui Napoleon I. Împreună cu Metternich a fost unul dintre creatorii Sfintei Alianțe. Congresul de la Viena i-a conferit președenția Confederației Germanice (1815).

MAXIMILIAN, numele a doi împărați germani: M I, rege roman (1486-1419) și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1493-1519). A dus o politică de întărire a autorității centrale, iar pe plan extern, de extindere a dominației habsburgice în Europa apuseană. Prin tratate și căsătorii, a pregătit intrarea sub dominația casei de Habsburg a Spaniei (inclusiv posesiunile italiene și coloniile), a Boemiei și Ungariei. În timpu său, au început războaiele cu Franța pentru stăpânirea Italiei (Războaiele italiene, 1494-1559). M. II, rege roman (din 1562), rege al Boemiei, Ungariei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1564-1576). În Ungaria, s-a lovit de opoziția nobilimii, partizană a lui Ioan Sigismund Zápolya. În 1573, a înăbușit o puternică răscoală țărănească în Croația. Politică de toleranță religioasă față de protestanți.

PRESSBURG, denumirea germană a orașului slovac Bratislava. Aici s-a încheiat, la 26 dec. 1805, pacea între Franța și Austria, după bătălia de la Austerlitz, prin care Austria ceda Franței Veneția, iar Bavariei (aliată Franței) Tirolul și Trentino. D-au creat regatele Bavaria și Würtemberg. Pacea de la P. consfințea destrămarea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Tratatul i-a permis lui Napoleon crearea unor state clientelare Franței – regatele Bavaria, Würtemberg ș.a.

HENRIC, numele mai multor regi și împărați germani. Mai importanți: 1. H. I Păsărarul, rege al Germaniei (919-936), întemeietor al dinastiei saxone. Victorios asupra slavilor (929) și ungurilor (933). În 925, a alipit Lorena la Germania. 2. H. II cel Sfânt, rege (1002-1014) și împărat (1014-1024, încoronat la Roma) al Sfântului Imperiu Roman. Ultimul reprezentant al dinastiei saxone. Canonizat în 1146. 3. H. IV, rege (1056-1105) și împărat (din 1084). Prin politica de întărire a autorității centrale, a provocat revolta marilor seniori feudali. A intrat în conflict și cu papa Grigore VII în problema acordării învestiturii episcopilor germani. Victoria asupra feudalilor, l-a depus pe Grigore VII (Worms, 1076); excomunicat, la rândul său, de papă, care i-a dezlegat pe supușii săi de jurământul de credință, a fost nevoit să se umilească la Canossa (1077). Perioada domniei sale se caracterizează prin slăbirea puterii centrale și tendința de creștere a fărâmițării teritoriale a Germaniei. 4. H. V, fiul lui H. IV, rege (1105-1125) și împărat (din 1111). A încheiat cu papa Calixt II Concordatul de la Worms (1122), care punea capăt luptei pentru învestitură. Ultimul reprezentant al dinastiei franconiene.

IOSIF (JOSEPH [józef]), numele a doi împărați germani: I. I, rege roman (din 1690), rege la Ungariei și Boemiei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1705-1711); I. II, rege roman (din 1764), împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1765-1790) și rege al Ungariei și Boemiei (1780-1790). Coregent (1765-1780) al mamei sale, Maria Tereza. Adept al absolutismului luminat, în spiritul căruia a efectuat numeroase reforme (secularizarea unor averi mănăstirești, Edictul de toleranță, 1781, desființarea iobăgiei ș.a.); a stimulat dezvoltarea industriei. Politica sa de centralizare și de germanizare a popoarelor supuse a provocat împotrivirea acestora. În timpul domniei sale, și al Mariei Tereza, Bucovina a fost anexată de Habsburgi (1775) și a avut loc marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784).

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

KAISER [káizər] (cuv. germ.; lat. Caesar) s. m. Denumire dată împăraților Sfântului Imperiu Roman (din sec. 15, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană) și apoi al Imperiului German.

KÖLN, oraș în V Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), port pe Rin, în bazinul Ruhr; 963,3 mii loc. (1995). Nod de comunicații. Aeroport care deservește și orașul Bonn. Expl. de cărbune brun. Ind. siderurgică. constr. de locomotive, vagoane, tractoare și automobile (uzine ale firmei „Ford”), chimică (întreprinderi ale trustului „Badische Anilin und Sodafabrik A.G.”), de medicamente („Bayer”), poligrafică, electrotehnică, textilă și alim. Produse de parfumerie (renumita „apă de Colonia”). Centru bancar. Grădină botanică. Universitate (1388). Conservator (1850). Teatre. Muzeul de Artă Wallraf-Richartz. Monumente. Domul cu hramul Sf. Petru, de mari dimensiuni (144 m lungime și 157 m înălțime), construite în sec. 13, cu adăugiri și refaceri ulterioare, bisericile Sankt Pantaleon (sec. 10), Sankt Georg (sec. 11) și Sankt Maria im Kapitol (sec. 11), Gross Sankt Martin (sec. 12-13), Sankt Andreas (sec. 13) și Sankt Aposteln (sec. 13); primărie (sec. 14-15). Fundat în 38 d. Hr. sub numele de Oppidum Ubiorum și apoi sub acela de Colonia Claudia Ara Agrippinensium (49 d. Hr.), mai târziu Colonia. Cucerit de franci (462); sediul unui arhiepiscopat (795). După 1356 arhiepiscopatul de K. a fost confirmat ca elector al Sfântului Imperiu Roman. Oraș imperial (din sec. 13), a făcut parte din Hansă, cunoscând o deosebită prosperitate economică. Cucerit de francezi (1794), a intrat în componența Prusiei (1815), iar din 1871 a Imp. German. A suferit mari distrugeri în urma bombardamentelor Aliaților (1942-1945).

KAIZER¹, kaizeri, s. m. Denumire dată împăraților Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și apoi împăraților Germaniei; persoană care purta acest titlu. [Scris și: kaiser. – Pr.: kaizăr] – Din germ. Kaiser.

SCHLESWIG-HOLSTEIN [ʃlésvih-hólʃtain], land în N Germaniei, pe cursul inf. al fl. Elba, cu ieșire la M. Baltică și M. Nordului; 15,7 mii km²; 2,8 mil. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Kiel. Expl. de petrol și gaze naturale. Constr. navale; produse textile. Culturi de secară, grâu, cartofi, sfeclă de zahăr, orz etc. Creșterea bovinelor. Pescuit. Din sec. 15 asupra ducatelor S. și Holstein și-au exercitat pretențiile Danemarca, Suedia, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, Prusia și Austria. În 1460 ducatul Schleswig și comitatul (din c. 1106 și ulterior ducat, din 1474) Holstein, au intrat în proprietatea personală a regelui Danemarcei. În urma Războiului Austro-Prusian (1866) au fost anexate de Prusia. Un plebiscit din 1920 a stabilit ca N Schleswig-ului să revină Danemarcei, iar S.-H., să formeze un land german.

SFÂNTUL IMPERIU ROMAN (SFÂNTUL IMPERIU ROMANO-GERMAN, de la sfârșitul sec. 15 – SFÂNTUL IMPERIU ROMAN DE NAȚIUNE GERMANĂ), denumire oficială, începând din sec. 12, a imperiului întemeiat de Otto I. Cuprindea terit. Germaniei, precum și o parte din Italia, Cehia, Burgundia, Țările de Jos și alte terit. care, în diferite perioade, nu erau subordonate împăratului decât nominal. A existat formal până în 1806, când a fost desființat de Napoleon I.

kaizer^1[1] sm [At: DN³ / P: kaizăr / Pl: ~i / E: ger Kaiser] 1 Denumire dată împăraților Sfântului imperiu roman de națiune germană. 2 (Pex) Denumire dată împăraților Germaniei. 3-4 Titlul de kaizer (1-2). 5-6 Persoană care purta titlul de kaizer (3-4). corectat(ă)

roman³, ~ă [At: (a. 1660-1680) GCR I, 176/22 / Pl: ~i, ~e / E: lat romanus, -a, -um, fr roman, romain, it romano] 1-4 smf, a (Persoană) care facea parte din populația de bază a Imperiului Roman (9) sau era originară de acolo (și care se bucura de drepturi depline de cetățenie). 5 smf Persoană care facea parte din Sfântul Imperiu Roman de națiune germană. 6 smf Populația, poporul Imperiului Roman de națiune germană. 7 smf Locuitor al Romei. 8 a Originar din Roma sau din Imperiul Roman. 9 a Care aparține Romei, Imperiului Roman sau romanilor. 10 a Referitor la Roma, la Imperiul Roman (8) sau la romani (3) Si: (înv) râmlean, râmlenesc, romaicesc, romanesc², romanicesc. 11 a Specific Romei sau Imperiului Roman. 12-13 sn, a (Îoc arab; șîs cifre ~e) (Cifre) reprezentate prin litere din alfabetul latin. 14 a (Șîs litere ~) Litere latine. 15 a (Îs) Biserica ~ă Biserica catolică. 16 a Romano-catolic. 17 smf Un fel de cadril, care a devenit apoi dans popular. 18 sm (Trs) Dansul călușarilor. 19 sm Melodie pe care se dansează romanii 20 sfp Sandale cu talpa subțire. 21 sfp Sandale de lemn.

OTTO, numele a patru regi și împărați germani. Mai importanți: 1. O. I cel Mare, rege (936-973) și împărat (din 1962) din dinastia Saxonia. A înfrânt în 939 revolta marilor feudali, a supus triburile slavilor polabi (939-940), a obținut o strălucită victorie asupra maghiarilor la Lechfeld (955) și a întreprins în 951-952, 961-962. 966-972 campanii de cucerire în Pen. Italică. A pus bazele unui întins imperiu, care mai târziu s-a numit Sfântul Imp. Roman de Națiune Germană. 2. O. IV de Braunshweig, rege (1198-1215) și împărat (din 1209). S-a aflat într-un îndelungat conflict cu Filip de Suabia pentru tronul Germaniei, cu papa Innocențiu III, care l-a excomunicat (1210) și cu regele Franței, Filip II August, care l-a învins la Bouvines (1214). În 1215 a fost obligat de Frederic II de Hohenstaufen să renunțe la tron.

LEGAT³, legați, s. m. 1. Trimis al senatului, al împăratului etc. într-o provincie a Imperiului Roman. ♦ Comandant al unei legiuni. 2. Reprezentant diplomatic al Sfântului Scaun. – Din fr. légat, lat. legatus.

Constantin cel Mare (†337 d. Hr.), sfânt, n. la Niș (Serbia de Azi), împărat roman, devenit suveran al întregului Imperiu roman după învingerea lui Maxențiu și Liciniu. A mutat capitala imperiului de la Roma la Bizanț, care s-a numit apoi Constantinopol. Prin Edictul de la Milano (313) a consolidat creștinismul ca religie de stat și a convocat primul Sinod ecumenic de la Niceea (325). Sub domnia sa, imperiul a luat forma unei monarhii de drept divin. Este sărbătorit, împreună cu mama sa Elena, la 21 mai.

Roman Aproape ieșit astăzi din uz ca prenume, dar cunoscut nume de familie, Róman reproduce cognomenul lat. Románus, fem. Romána, atestat tîrziu în izvoare (în epoca imperială), la început ceva mai frecvent, apoi din ce în ce mai rar. Numele are semnificație clară întrucît corespunde lui romanus „roman”, la origine un derivat adjectival de la Roma (pentru discuția referitoare la originea și semnificația acestuia → Romulus); la început cu valoare etnică distinctă, desemnînd pe un locuitor al Romei, cuvîntul devine foarte vag în ceea ce privește originea locală, căci după edictul împăratului Caracalla (sec. 3 e.n.) toți locuitorii vastului imperiu primesc cetățenia romană. Pătrunse în onomasticonul creștin prin cultul mai multor martiri și sfinți celebrați de biserică, atît în apusul cît și în răsăritul Europei, Romanus și Romana se răspîndesc prin intermediul calendarelor. Prin filieră grecească (Romanos) fostul cognomen ajunge la slavi, unde s-a bucurat de popularitate încă din sec. 12. Numele era frecvent mai ales la slavii răsăriteni și a fost purtat de mai mulți cnezi ai Haliciului, dintre care Roman I (1152 – 1173). Ajuns și la noi, Roman apare în documentele Țării Românești începînd cu anul 1389 (pînă la 1500 sînt atestați opt purtători ai numelui), dar se pare că mult mai frecvent a fost în Moldova și Transilvania. Interesantă este prezența numelui personal în toponimie alături de orașul Roman și de numeroasele sate Romănești sau Românești (cel din jud. Gorj este atestat din 1486), din aceeași familie face parte și numele fostului județ Romanați, formă de plural a lui Romanat, iar acesta de la Roman, ca și Vasilati de la Vasile etc. Dintre derivatele lui Roman care au circulat la noi, Romănel, Romancu, Romanca etc., Romașcu ne permite să explicăm cuv. romașcan „locuitor din Roman”; Romilă, astăzi nume de familie, nu este un derivat românesc sau slav, ci continuă lat. Romilus, cunoscut în onomasticonul creștin. Temei onomastice Rom-, care poate fi degajată și din alte nume de aceeași origine, îi aparțin cîteva nume de familie actuale sau toponime: Roma, Romotă, Romcea, Romca etc. Dacă fem. Romána nu apare decît sporadic în documente, iar astăzi este dispărut, derivatul diminutival Romanița se întîlnește în inventarul prenumelor actuale (ipoteza formării lui din romaniță „mușețel” ni se pare neconvingătoare, substantivul comun fiind un regionalism). ☐ Fr. Romain (rar), it. Romano, Romana, magh. Roman, Romana, bg. Roman, Romana, rus., ucr. Roman, Romana etc. ☐ Roman I, domn al Moldovei (1392-1394), tatăl lui Alexandru cel Bun; între 919-1071, în istoria Bizanțului sînt cunoscuți patru împărați cu numele Romanos.

SAVOIA 1. Reg. istorică în SE Franței, în Alpii Savoiei, la granița cu Italia și Elveția. Oraș pr.: Chambéry. Expl. forestiere. Creșterea animalelor. Populată de celții allobrogi, sub stăpânirea romană (121 î. Hr.- 407 d. Hr.), anexată de Clovis (534), atribuită lui Lothar (843) a fost inclusă în Regatul Burgundiei (888), apoi a fost anexată Sfântului Imperiu Romano-German (1032-1038). Comitat (din sec. 11), în 1416 s-a transformat în ducat cu capitala la Torino (1563). Ducele S. Victor Amedeu II a primit Sicilia prin Tratatul de la Utrecht (1713) pe care a cedat-o Ausptriei pentru Sardinia (1720). În jurul Regatului Sardiniei, al cărui nucleu l-a constituit S. și Piemontul, s-a realizat unificarea Italiei. S. împreună cu Nisa, a fost cedată Franței în 1860. 2. Casa de S., familia care a domnit în comitatul S. din 1027 sub conducerea lui Humbert cel cu Mână Albă. În 1416 a devenit ducat; din 1720 Victor Amedeu II devine rege al Savoiei și ulterior al Sardiniei. A domnit în Italia din 1861 prin Victor Emmanuel II (1861-1878), Umberto I (1878-1900), Victor Emmanuel III (1900-1946) și Umberto II (mai-iun. 1946).

ISTRIA (ISTRA), peninsulă de formă triunghiulară pe țărmul de NE al M. Adriatice (Croația și Slovenia), între G. Triest și Rijeka; 3,9 mii km². Lungime: c. 100 km. Relief de podiș calcaros (pod. Karst), mai înalt în NE (alt. max.: 1.396 m, vf. Učka), cu sol steril. Climă mediteraneană. Expl. de cărbune, marmură și bauxită. Viticultură. Măslini și pomicultură. Stațiuni balneoclimaterice (Opatija și Pula). Turism. Locuiți inițial de istri, cucerită de romani în 177 î. Hr. și transformată în colonie, a fost invadată în sec. 5-8 de vizigoți, ostrogoți, bizantini și longobarzi, franci, slavi și avari. Înglobată în Sfântul Imperiu German în sec. 10, ulterior înfeudată patriarhilor de Aquileea (1208-1480). Dominată de Veneția (sec. 15-18) până la Tratatul de la Campo Formio (1797), când a fost cedată Austriei. Între 1805 și 1815 a făcat parte din Regatul Italic al lui Napoleon. Anexată de Italia în 1920; atribuită Iugoslaviei prin Tratatul de la Paris (1947). În 1954, în baza unui acord italo-iugoslav partea de NV a I. a fost împărțită în două zone, aparținând, respectiv, Italiei și Iugoslaviei. În 1991, ca urmare a dezmembrării federației iugoslave, I. a fost împărțită între Croația și Slovenia.

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.

LOTHAR, numele a doi împărați ai Sfântului Imp. Roman. Mai importanți: L. I, împărat (840-855). Fiul lui Ludovic I cel Pios. Înfrânt la Fontenoy (841) de frații săi, Ludovic Germanicul și Carol Cel Pleșuv. Prin Tratatul de la Verdun (1843) încheiat cu aceștia, și-a păstrat titlul imperial, stăpânirea asupra regiunilor centrale ale imperiului, precum și asupra Pen. Italice. L. II, împărat (855-869), fiu lui L. I. La moartea tatălui său a moștenit regiunea între Vosgi și Frisia (Lotharingia). Regatul său a fost împărțit între Ludovic Germanicul și Carol cel Pleșuv.

Egipt, partea de nord-est a Africii până la Marea Roșie, încorporată Imperiului roman după moartea Cleopatrei (anul 30 î. Hr.) și cunoscută iudeilor pentru că strămoșii lor fuseseră robi în vremea faraonilor. În Alexandria se afla o colonie puternică de iudei, ca și în tot Egiptul după dărâmarea Ierusalimului în anul 522 î. Hr., în folosul cărora 70 de învățați din Alexandria au tradus din ebraică în limba greacă Vechiul Testament, iudeii de aici nemaivorbind decât greaca. După numărul traducătorilor, această traducere s-a numit Septuaginta. Tot în egipt a fugit și Sfânta Familie cu pruncul Iisus.

cavaler, cavaleri s. m. 1. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, laic sau religios. ♦ Cavalerul trac = zeu tânăr, aparținând mitologiei tracice din aria balcanică și danubiană, reprezentat călare și adesea în împrejurimi cinegetice, al cărui cult s-a răspândit în timpul Imperiului roman și la nord de Dunăre. ♦ Cavalerii danubieni = divinități în mitologia dacilor, înfățișate sub forma unor călăreți care poartă în sulițe balaurul dacic și care constituie, probabil, o dedublare a Cavalerului trac. ♦ Cavalerii Apocalipsei = societate secretă stranie, întemeiată în 1693 de Agostino Gabrino, care și-a asumat misiunea de a apăra Biserica împotriva așteptatului Antihrist. ♦ Cavalerii Ordinului de Malta (sau Cavalerii ioniți) = membrii unui ordin monahal-cavaleresc creat în sec. 12 la Ierusalim, care aveau ca scop, la început, îngrijirea pelerinilor bolnavi și apoi apărarea Sfântului Mormânt și care, în 1530, au primit ca feudă de la Carol V însula Malta, de unde și-au tras numele; în 1834 ordinul s-a instalat la Roma; ospitalieri. 2. Om plin de abnegație, generos și nobil; om amabil, binevoitor. 3. (Pop.) Tânăr necăsătorit care însoțește pe miri la cununie. – Din rus. kavaler (< fr.).

patron⁴, ~oană smf [At: (a. 1696) URICARIUL, V. 140/19 / V: (rar) ~onă sf, ~nos^[1] (A: nct) / Pl: ~i, ~oane / E: lat patronus, ger Patron, fr patron, mg patrónus] 1 Sfânt considerat protector al unei persoane, al unui așezământ, al unei comunități etc. (care, de obicei, îi poartă numele). 2 Zi a numelui unei persoane. 3 (Îe) A face ~ A-și serba ziua numelui. 4 Ocrotitor. 5 (Reg) Cap de familie. 6 (Reg) Persoană însărcinată cu paza unei comune în timpul nopții. 7 Proprietar al unei întreprinderi, al unui local, al unui atelier etc. care folosește munca salariată, în raport cu angajații sau cu clienții săi Vz meșter, stăpân. 8 (Ant) Patrician roman considerat în raport cu liberții și cu clienții săi. 9 (Jur; înv) Cetățean care, în Imperiul Otoman, făcea oficiul de apărător al administrației locale în litigiile acesteia cu administrația centrală Si: defensor.

faptă, fapte s. f. Acțiune săvârșită; act îndeplinit de cineva; fapt, lucrare, activitate. ♦ (Despre Dumnezeu) Facere, creare. ◊ Faptele sfinților apostoli = ultima carte istorică a Noului Testament, scrisă în anul 75 d. Hr. de sf. apostol Luca, autorul evangheliei a treia. Are 28 cap. și se ocupă de perioada cuprinsă între înălțarea lui Iisus la cer (anul 33 d. Hr.) și sfârșitul primei captivități romane a lui Pavel, relatând cronologic faptul istoric al întemeierii Bis. creștine și răspândirea creștinismului în lumea iudaică și apoi în cea păgână greco-romană. Cuprinde în partea întâi (cap. 1-12) arătarea Mântuitorului apostolilor Săi, alegerea lui Matia în locul trădătorului Iuda și începerea activității apostolilor, iar în partea a doua (cap. 13-28) convertirea minunată a lui Pavel și activitatea sa misionară în Imperiul roman. Ca și în evanghelia a treia, cartea este scrisă într-o limbă greacă foarte frumoasă. – Din lat. facta.

SEVASTOPOL, oraș în SE Ucrainei, în SV pen. Crimeea, pe țărmul golfului omonim al Mării Negre, la 64 km de Simferopol; 378 mii loc. (2001). Port comercial și bază militară navală. Arsenal. Constr. navale. Ind.textilă, de prelucr. a lemnului și alim. Staqțiune balneară. Muzeu de istorie. Teatre. Catedralele Sf. Vladimir (1888) și Sfinții Petru și Pavel (1843-1848). Pe un promontoriu din apropierea orașului se află ruinele coloniei grecești Chersones, întemeiată în 421 î. Hr. perioadă în care întreținea relații comerciale cu orașele Tomis, Histria și Callatis de pe țărmul de V al Mării Negre. A făcut parte din Regatul Bosporan sau Bosporul Cimmerian, apoi din Regatul Pont; anexat de Imp. Roman în anul 63 î. Hr., iar mai târziu, de la sfârșitul sec. 4, de Imp. Bizantin (până în sec. 10), când a cunoscut o dezvoltare economică remarcabilă; în Ev. med. s-a numit Herson sau Corsun. Cucerit în 989 de Vladimir I Sveatoslavici, mare cneaz de Kiev (980-1015), care l-a inclus în stăpânirile sale; după 1204 a intrat în dependență de Imperiul Bizantin de Trapezunt. Din a doua jumătate a sec. 13 aici s-au așezat negustori genovezi, ca au făcut un negoț bănos invidiat de puternicii locului. În 1299 a fost devastat de căpetenia mongolă-tătară Nogai, iar la sfârșitul sec. 14 de către conducătorul Edighei; pentru mai multe sec. s-a aflat sub stăpânirea tătarilor crâmleni. În 1783 Imperiul Rus a cucerit Crimeea, și al 3 iun. același an, aici s-a încheiat construirea unei fortărețe, iar apoi orașul și portul s-au numit S. în amintirea anticului oraș grecesc (10 febr. 1784), inaugurat în 1804, unde a fost instalată o puternică bază militară navală. În timpul Războiului Crimeei (1853-1856) a rezistat aproape un an (1854-1855) asediului anglo-franco-sard. Orașul devastat de bombardamente a fost reconstruit; în timpul Războilui Civil din Rusia (1918-1920) a fost sediul trupelor albgardiste ce luptau împotriva bolșevicilor. În al Doilea Război Mondial, în 1941-1942, S. a luptat eroic, timp de 250 de zile, împotriva încercuirii armatelor germane, fapt titlul de oraș-erou. Reconstruit din nou după distrugerile suferite de pe urma asediului german, a devenit principala bază navală rusească la Marea Neagră. Parlamentul Federației Ruse l-a proclamat oraș rusesc în 1993; mai târziu, la 9 iun. 1995, s-a semnat un acord între Federația Rusă și Ucraina referitor la împărțirea flotei exsovietice din Marea Neagră cu baza la S. (reconfirmat la 28 mai 1997), Federației Ruse revenindu-i 4/5 din flotă, iar Ucrainei 1/5, stipulându-se că baza navală de la S. să fie folosită în comun. Săpăturile arheologice începute în 1827 (sistematic din 1876) au dat la iveală numeroase vestigii ale civilizațiilor care s-au succedat aici din sec. 5 î. Hr. până în sec. 11-13.

RACOVIȚĂ 1. Com. în jud. Brăila, situată la NV C. Brăilei, pe râul Buzău; 1.341 loc. (2005). Zonă de interes cinegetic. Pe terit. satului R. a fost descoperită (1943-1945) o necropolă de tip Sântana de Mureș (sec. 3-4) din care s-au recuperat fragmente de ceramică neagră, fină, precum și un vas înalt, asemănător cu oenochoe din tezaurul de la Pietroasele. Biserica Sfinții Trei Ierarhi (1860), în satul R. 2. Com. în jud. Sibiu, situată în V depr. Făgăraș, pe stg. văii Oltului; 2.933 loc. (2005). Stație (în satul R.) și haltă de c. f. (în satul Sebeșu de Sus). Creșterea porcinelor. În satul Sebeșu de Sus, menționat documentar în 1733, se află biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel (c. 1760, cu picturi murale din 1774 și cu unele adăugiri din 1909). 3. Com. în jud. Timiș, situată în C. Lugojului, pe râul Timiș; 3.215 loc. (2005). Creșterea bovinelor. Satul R. apare menționat documentar în 1447. În satul Căpăt, menționat documentar în 1447, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1736, cu picturi murale din 1778, recondiționate în 1810). 4. Com. în jud. Vâlcea, situată în depr. Loviștea, pe râul Olt; 1.803 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul Balota). Pe terit. satului Copăceni au fost descoperite (1894) urmele unui castru roman construit în timpul împăratului Publius Aelius Hadrianus (117-138) și refăcut în anul 140, când i s-au adăugat două turnuri. Acest castru, care a dăinuit până la mijlocul sec. 3, făcea parte din sistemul de apărare numit „Limes Alutanus”, realizat la granița Imperiului Roman împotriva atacurilor popoarelor barbare. În jurul castrului a existat o așezare civilă romană din vestigiile căreia s-au recuperat vase ceramice, opaițe, bronzuri, terme, inscripții etc. În satul R. se află biserica cu dublu hram Sf. Nicolae și Cuvioasa Parascheva (1812), iar în satul Copăceni biserica de lemn Sf. Nicolae (1805).

Anastasie Nume frecvente altădată, astăzi pe cale de a ieși din uz, Anastasie și Anastasia reproduc num. pers. gr. Anastásios, Anastasía, sau Anastasíe, des folosite de către creștinii de limbă greacă în cursul primelor secole ale erei noastre. Redate în latină prin Anastasius și Anastasia (frecvente în inscripțiile creștine din Roma), numele grecești sînt create pe baza unui termen tehnic ecleziastic, anâstasis, folosit și în epoca precreștină cu sensul „înviere din moarte”, dar consacrat de biserică pentru a desemna „învierea lui Hristos”. Substantivul grecesc are la bază verbul anasta-anistánai, „a se ridica, a se scula” și este format din aná- „sus” și *-sta-, radical indo- european, reprezentat în aproape toate limbile din această familie (lat. stare și rom. a sta, gr. histánai, v. sl. stati, sanscr. stha- etc.). Cu referire directă la una dintre cele mai mari sărbători creștine, Anastasie a devenit repede un nume frecvent și răspîndit (diferite calendare înregistrează un număr destul de mare de martiri și sfinți cu acest nume). Pătrunse în onomastica slavă (în Polonia forma feminină apare încă din sec. 12, în Ucraina, după cum reiese din pomelnicul de la Horodiște, din 1484, este unul dintre numele de botez feminine foarte frecvente), Anastasie și Anastasia ajung și la români, fiind atestate la sfîrșitul sec. 14 (Anastasia, mama lui Alexandu cel Bun). Numărul mare de forme și derivate, împrumutate sau create pe teren românesc, probează răspîndirea și frecvența numelor în secolele trecute: Nastasia (frecvent), Nasta, Naște (a), Tăsia, Tâsea, Sîia, Nastasica, Sica, Nastasița, Sița, Nastina, Năstuța, Anastase, Năstase (frecvent, astăzi și nume de familie), Stasii, Stase, Tasie, Tase, Anastașcu, Stașcu, Tașcu, Naște, Nastu, Năstac, Taeiu, Siia etc. ♦ Fr. Anastase, germ. Anastasius, Anastasia, it. Anastasie, Anastasia, magh. Anasztáz, Anasztázia, bg. Anastas, Anastasia, rus. Anastasii, Anastasia etc. ◊ Anastasios I, împărat a Imperiului roman de răsărit (491 – 518) care a întărit cetățile din Dobrogea. Anastasie Simu, fondatorul unui cunoscut muzeu bucureștean etc. □ Domnișoara Nastasia de G. M. Zamfirescu, Nastasia Filipovna din Idiotul de F. M. Dostoievski etc.

Candid Prenume nu prea frecvente în vremea noastră, Candid și fem. Candida, provin din lat. Cándidus, Candida, folosite inițial cu valoare de cognomen și atestate în inscripțiile întregului imperiu, dar într-o perioadă relativ tîrzie (60 e.n.). Datorită semnificației sale, ușor simțită și de vorbitorii limbii române, numele s-a impus în onomastica creștină (cultul unei sfinte Candida se celebrează la Napoli). Cognomenul latinesc corespunde adj. candidus „pur, senin, sincer”, sensuri mai tîrzii, dezvoltate din sensul primar „luminos” (adjectivul este legat de verbul candeo, candere „a fi incandescent, a străluci”). Interesant ni se pare să amintim că alte două cuvinte românești (alături de neologismele candid „plin de candoare, curat, nevinovat” și candoare, „puritate, morală, nevinovăție”) fac parte din aceeași familie; este vorba de candelă „lampă primitivă cu ulei care se pune la icoane sau morminte” (intrat în română printr-un intermediar slav) și chiar candidat „persoană care candidează, aspiră la un post, o funcție, un titlu etc.” (intrat, prin franceză, din lat. candidatus; la romani, persoanele care ajungeau să dețină o funcție publică îmbrăcau toga albă – „candida”). Multă vreme s-a crezut că rom. Cîndea ar fi continuarea directă a latinescului Candidus. Numele este într-adevăr vechi și răspîndit (un Cîndea, fiul lui Șerb, apare ca stăpîn în cîteva sate din Gorj încă din anul 1469, un alt Cîndea în 1486, iar satul Cîndești – jud. Buzău – este atestat prima oară în 1491), dar anumite motive de ordin istorico-cultural nu permit o continuitate a numelui personal latinesc Candidus în onomastica românească. Cînda, Cîndu, Cîndea, Cîndelea trebuie puse în legătură cu numele asemănătoare din limbile slave (de ex. bg. Căndea, Căndio, Căndel sau rus. Chindea, Chindei, Cîndei etc.), forme ale unor nume care apar în calendarul bisericii de rit bizantin (fie Achindin, fie Chindin, ambele de origine grecească). În română Candíd, Candída sînt împrumutate din apusul Europei, în epoca modernă, și sînt destul de rar folosite. ☐ Fr. Candide, it. Candido, Candida, magh. Kandid, Kandida, rus. Candid, Candida sau Candidii, Candidia etc. ☐ Numele masculin este cunoscut astăzi mai ales datorită protagonistului romanului lui Voltaire, Candid sau Despre optimism, iar femininul, prin personajul Candida Morell din comedia Candida de G.B. Shaw.

Rozalia Prenume feminin modern, răspîndit astăzi în toată Europa și în unele părți foarte frecvent, Rozália este considerat a fi o creație a onomasticii creștine avînd la bază numele latinesc al sărbătorii Rosalia (la noi rusalii sau Duminica rusaliilor), dar analiza faptelor fac improbabilă această etimologie și iată de ce. În apusul Europei, Rosalia este nume calendaristic în amintirea unei martire siciliene. Să ne întoarcem acum la numele sărbătorii amintite, presupus etimon al lui Rosalia. Vechii evrei sărbătoreau la șapte săptămîni după Paște, „ziua primelor fructe”. Discursul apostolului Petru în fața mulțimii adunate la Ierusalim cu ocazia sărbătorii culesului, fiind considerat începutul propagandei creștine, biserica a fixat în această zi una dintre cele mai mari sărbători ale ei. Numele grecesc al sărbătorii, Pentekosté „a cincizecea zi” (calc aproximativ după ebraică), este preluat în latină (Pentecoste) și se păstrează în italiană, franceză, spaniolă etc. Cam în aceeași perioadă, primăvara, în Imperiul roman se celebra o sărbătoare păgînă de origine orientală, dedicată manilor (sufletele celor morți, considerate ca divinități) și numită Rosalia, după ceremonialul împodobirii mormintelor cu trandafiri. Sărbătoarea creștină s-a suprapus peste cea păgînă, păstrîndu-i chiar numele, dar numai în regiunile estice ale Europei; cuvîntul lat. Rosalia este continuat și în albaneză, bulgară, ucraineană etc. Rom. Rusalii, obiectul unei mai vechi dispute filologice, este considerat o moștenire fie directă din latină (susținută și de existența formei regionale Rozaura), fie prin filieră greco-slavă, ultima ipoteză întrunind cele mai multe aprecieri. Se observă deci că în sec. 12 și chiar mai înainte, în Italia nu era folosit termenul Rosalia pentru sărbătoarea creștină, ci Pentecoste. Numele personal, a cărui apariție nu poate fi legată de un termen ieșit de mult din uz, apare în Sicilia sub formele Rusulía sau Rusulina și chiar masc. Rusulínu (de remarcat diferența de accentuare între forma siciliană față de it. Rosália și lat. Rosália). Avînd în vedere toate aceste fapte, mult mai plauzibilă pare o ipoteză mai nouă care vede în Rosalia un nume de origine germanică, adus în Sicilia de normanzi (tatăl sfintei din Palermo purta un nume germanic, iar familia ei, făcînd parte din nobilime, pretindea că se trage din neamul lui Carol cel Mare). O adaptare a vechiului nume francez Rocelin, Roscelin, cunoscut și în Anglia în sec. 12 sub forma Rozelin, Roscelyn, Rusulin(a) continuă germanicul Ruozelin atestat în sec. 11 (acesta ar fi un hipocoristic cu suf. -l(in), de la un nume format pe baza cuvîntului hroth „faimă” → Robert etc.). Popularizat întîi de cultul patroanei Siciliei, iar mai tîrziu, în epoca modernă, intrat în sfera lui → Roza, Rozalia se laicizează și se răspîndește în toată Europa. ☐ Fr., germ. Rosalie, it., sp. Rosalia, Rosalina, magh., bg., rus. Rozalia etc.

SANKT-PETERSBURG (SANKT-PETERBURG) (între 1914 și 1924 s-a numit PETROGRAD, iar între 1924 și 1991, LENINGRAD), oraș în V părții europene a Federației Ruse, situat pe țărmul de E a G. Finic, în delta fl. Neva, la 640 km NV de Moscova. Aflat la c. 7° S de Cercul polar, S.-P. este renumit pentru „nopțile albe” din a doua jumătate a lunii iun., când lumina difuză se menține până după miezul nopții; 4,6 mil. loc. (2002), al doilea mare oraș al Federației Ruse, după Moscova. Important nod de comunicații. Aeroportul Pulkovo. Poret fluvio-maritim. Legat cu M. Albă și Volga printr-un sistem de canale. Metrou (din 1955). Hidrocentrală. Centrală nucleară. Rafinărie de petrol. Constr. navale (spărgătoare atomice de gheață, tancuri petroliere, vase de pescuit, ș.a.), constr. de utilaje grele, material rulant feroviar, reactoare nucleare, generatoare electrice, turbine, refrigeratoare, mașini-unelte, mașini tipografice, aparate TV și de radio, armament, echipamente electrice și electronice, aparate optice ș.a. Ind. chimică (cauciuc sintetic, superfosfați, mat. plastice, fire și fibre sintetice), metalurgică, de prelucr. a lemnului și a cauciucului, cosmetică, farmaceutică, textilă, pielăriei și încălțămintei, porțelanului, a celulozei și hârtiei, confecțiilor, tipografică și alim. Universitate (1819); Academie de Arte (1757); Academie militară medicală (1798); Institut de mine (1773); Institut politehnic (1899). Teatrul „Mariinski” (fostul Teatru de operă și balet „Kirov”, 1860), Conservatorul „Rimski-Korsakov” (1862), Teatrul dramatic „Pușkin”, Teatrul Mic, Filarmonică; celebră școală de coregrafie. Biblioteca Academiei de Științe; Biblioteca publică „Saltîkov-Șcedrin”, fundată ca bibliotecă imperială de țarina Ecaterina a II-a, cu o clădire construită în anii 1791-1795 care adăpostește astăzi c. 12 mil. volume; Observatorul astronomic Pulkovo; Muzeul „Pușkin”; Muzeu naval; Muzeu etnografic ș.a. Grădină botanică; Grădină zoologică. Parcul Taurida (sec. 18); Grădina „Mihailovski” (30 ha). Cimitirul Tikvin al fostei mănăstiri Aleksandr Nevski în care sunt înmormântați Dostoevski, Musorgski, Ceaikovski, Rimski-Korsakov ș.a. Structura urbanistică a S.-P. se caracterizează prin spații vaste, cu bulevarde foarte largi (cel mai mare este Nevski Prospekt) care se intersectează perpendicular în piețe imense, dominate de palate maiestuoase și monumente istorice și de arhitectură, multe dintre ele realizate după planurile unor arhitecți italieni. Orașul S.-P. a suferit mari pagube de pe urma inundațiilor catastrofale din anii 1777, 1824 și 1924 provocate de revărsările fl. Neva, fapt care a impus construirea unor diguri în lungime de c. 30 km, cât și a unor canale de drenaj, traversate de c. 600 de poduri, ceea ce i-a atras denumirea de „Veneția Nordului”. Pod peste Neva (sec. 19). Monumente: Palatul de Iarnă „Ermitaj”, construit în anii 1732-1736, ca reșed. a familiei imperiale, a fost reconstruit în perioada 1754-1762, după planurile arhitectului italian Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, având 1057 de camere. Distrus de un incendiu în 1837, palatul a fost refăcut până în 1839, acoperișul lui fiind mărginit de 176 de statuete. În prezent, o aripă a acestui palat adăpostește muzeul „Ermitaj”, cu colecții de sculpturi antice grecești și romane, de artă islamică, renascentistă, de artă barocă, picturi aparținând maeștrilor impresioniști ș.a. În piața Palatului de Iarnă se află Columna lui Aleksandru, realizată în 1830-1834 din granit monolit (50 m înălțime), cea mai mare de acest fel din lume. Fortăreața lui Petru I cel Mare, ridicată în 1703 pe ins. Vasilievski din delta fl. Neva, transformată în muzeu, în 1922; catedrala Sf. Isaac, construită în stil clasic rusesc, în anii 1818-1858, după planurile arhitectului Auguste Montferrand, dominată de o masivă cupolă din aur înaltă de 102 m și cu un diametru de 27 m; catedrala Kazan (1801-1811); catedrala Sf. Treime, construită după planurile lui Ivan Starov; catedrala Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ridicată în anii 1714-1733 după planurile arhitectului italian Domenico Trezzini (123 m înălțime). Aici se află mormintele lui Petru I cel Mare, Ecaterinei a II-a și Aleksandru II; bisericile Buna Vestire (1720) și luterană (1833-1838); biserica romano-catolică Sf. Ecaterina (1763-1783); complexul de clădiri Smolnîi, format din catedrală (1748) – construită după planurile lui Bartolomeo Rastrelli – și clădirea Institutului Smolnîi, ridicată în 1806-1808 după planurile arhitectului italian Giacomo Quarenghi; Palatul de Vară, construit în 1710-1714, în stilul barocului rusesc, după planurile lui Domenico Trezzini. Grădina care îl înconjură a fost amenajată în 1704, conținând 250 de statui și busturi aparținând maeștrilor venețieni; Palatul de marmură (1768-1785); clădirea Primăriei (1754); Palatul Iusupov, unde a fost otrăvit Rasputin și apoi împușcat în dec. 1916; Palatele nobiliare Stroganov (1754), Șuvalov, Anikov ș.a.; clădirea menajului (1804-1807); statuia ecvestră a a lui Petru I cel Mare, turnată în bronz în 1782 de Étienne Falconet; cartierul Amiralității, construit în 1704, reconstruit în 1806-1823 și restaurat după al Doilea Război Mondial după planurile arhitectului rus Andreian Zaharov, dominat de un turn de 73 m înălțime. În apropiere se află localitățile Petrodvoreț și Țarskoe Selo, reședințe de vară ale țarilor Rusiei. Turism dezvoltat. Centrul istoric și grupurile de monumente alăturate au fost incluse (în 1990) în Patrimoniul cultural universal. În 1703, țarul Petru I cel Mare a cucerit această zonă de la suedezi, construind o fortăreață și întemeind așezarea Sankt-Petersburg, care în 1712 a devenit reședința imperială și, totodată, capitala Imperiului Rus (până în 1917). În cel de-al Doilea Război Mondial orașul a rezistat eroic unui îndelungat asediu („Blocada Leningradului”) (sept. 1941 – ian. 1944) al trupelor germane în timpul căruia au murit peste 1 mil. de oameni V. și Leningrad (2).

RÂMNICU VÂLCEA 1. Lac de acumulare realizat pe cursul inf. al râului Olt, la N de municipiul omonim, dat în folosință în 1974, ale cărui ape pun în mișcare turbinele hidrocentralei de aici. Supr.: 319 ha; vol.: 19,04 mil. m³. 2. Municipiu în partea central-sudică a României, reșed. jud. Vâlcea, situat pe dr. râului Olt, în partea de E a Subcarpaților Vâlcii, la poalele dealurilor Capela, Gurnoaia și Purcăreț, la 16 km aval de ieșirea Oltului din defileul Cozia; 111.701 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată la 20 iun. 1887. Nod rutier. Hidrocentrală (46 MW), intrată în funcțiune în 1974. Termocentrală. Constr. de utilaj chimic și de motoare electrice cu putere mică. Combinat chimic (sodă caustică și calcinată, mase plastice, insecticide, rășini sintetice ș.a.) dat în folosință în 1973; combinat de industrializare a lemnului (mobilă, placaje, furnire, plăci aglomerate din lemn/PAL, panel). Fabrici de pielărie și încălțăminte, de cărămizi, confecții, țesături și produse alim. (conserve de legume și fructe, preparate din carne și lapte, gemuri și dulcețuri, băuturi, panificație etc.). Tipografie. Muzeu județean de istorie (1951 pe baza unei colecții întemeiată în 1921 de Esmeralda Căpleanu, reorganizat în 1981-1982); muzee de etnografie, de arhitectură populară vâlceană și de artă medievală și modernă (icoane, argintărie, mobilier, lucrări aparținând artiștilor plastici români ș.a.). Biblioteca județeană „Antim Ivireanul” (1935). Filarmonica de stat „Ion Dumitrescu” (30 nov. 1995), Teatrul de stat „Anton Pann” (1990), parcul Zăvoi (13 ha) amenajat în timpul domniei lui Barbu Știrbei (1849-1853), în care s-a cântat pentru prima dată (la 29 iul. 1848) imnul revoluționar „Deșteaptă-te, române!”. La R.V. are loc anual (din 1968, în luna iul.) Festivalul internațional de folclor „Cântecele Oltului”, precum și Târgul de artă populară (în luna aug., din 1968). În arealul localității componente Stolniceni au fost descoperite (1962-1967) vestigiile unui castru roman de zid (60 x 50 m) și ale unei așezări civile cu nume dacic (Buridava), datând din sec. 2-3, care a durat până în sec. 6. R.V. apare menționat documentar în 1370 ca reșed. domnească a lui Vladislav I (Vlaicu Vodă), an în care el a înființat aici a doua mitropolie, numită Noul Severin și transformată în 1497 în Episcopia Râmnicului și a Noul Severin de către domnul Radu cel Mare. La 4 sept. 1389, R.V. este declarat oraș de către Mircea cel Bătrân. În diferite acte de cancelarie, cronici sau hărți din Evul Mediu, localitatea apare înscrisă cu felurite denumiri: Noul Severin, Târgu Râmnicului, Râmnicu de Susu, Râmnicu pe Olt, Râbnicul de Vâlcea, iar într-un hrisov din 1533, domnul Vlad Vintilă amintește de orașul Râmnic. La jumătatea sec. 16, în oraș a fost construită o Curte Domnească, întărită cu turnuri de apărare, unde și-a avut reședința domnul Pătrașcu cel Bun (1554-1557). În 1705, Constantin Brâncoveanu a instalat la R.V., pe lângă Episcopie, o tiparniță, în fruntea căreia l-a adus pe marele cărturar Antim Ivireanul. La această tiparniță a apărut mai târziu (în 1787) cea dintâi Gramatică tipărită în limba română, întocmită de Ienăchiță Văcărescu. În timpul Războaielor turco-austriece din 1738 și 1788, orașul a fost distrus aproape în întregime de incendii, fiind refăcut de fiecare dată. După o lungă perioadă de stagnare, R.V. se dezvoltă intens după 1950. Declarat municipiu la 17 febr. 1968, când devine și reșed. jud. Vâlcea. Monumente: biserica Episcopiei Râmnicului cu hramul Sf. Nicolae, ctitorie din 1504 a domnului Radu cel Mare, rezidită, de fiecare dată, după câteva incendii, respectiv în anii 1677-1680, 1735, 1847 și 1850-1856 (în această ultimă perioadă biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu). În această biserică a fost ucis, la 2 ian. 1529, domnul Radu de la Afumați, împreună cu fiul său Vlad, că către postelnicul Drăgan și vornicul Neagoe, la îndemnul boierilor Craiovești, ca urmare a faptului că Radu de la Afumați a încercat să schimbe politica de supunere față de Imperiul Otoman; bisericile Buna Vestire (construită în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul, 1545-1552, incendiată de turci în 1736 și 1739 și refăcută în 1747 de logofătul Radu Râmniceanu), Cuvioasa Parascheva (ctitorie din 1557 a domnului Pătrașcu cel Bun, terminată în 1587 de fiul său, Mihai Viteazul, și sfințită în 1593; restaurată în 1790, 1831-1840, 1879-1889 și după 1980), Sf. Gheorghe (ante 1636, refăcută în 1737-1738), Sfinții Voievozi (1677-1680), Adormirea Maicii Domnului (Biserica bolniței, 1746), Sf. Anton (1723), Sfinții Arhangheli Mihail și Gravriil (1725), Duminica Tuturor Sfinților (1762-1765, cu picturi murale interioare din 1778 și pridvor sculptat în stil brâncovenesc ș.a.); casa în care a locuit Anton Pann, construită în sec. 18, în stilul arhitecturii populare vâlcene, cu foișor deschis, sprijinit pe stâlpi de stejar, sculptați; clădirile fostului Tribunal județean (1900), ale liceului „Nicolae Bălcescu” (fost „Alexandru Lahovari”), construit în anii 1907-1913, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești, și clădirea Muzeului de Artă, operă din 1940 a arhitectului Gheorghe Simotta; casa lui Gheorghe Tattarescu (1909), statuia lui Mircea cel Bătrân ș.a.