61 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 60 afișate)
ȘALVARI s. m. pl. Pantaloni lungi, foarte largi, cu răscroiala mică, strânși la gleznă, purtați mai ales în Orientul Mijlociu, atât de bărbați cât și de femei; p. gener. (depr.) pantaloni largi. – Din tc. șalvar.
UED ~uri n. (în pustiurile Africii de Nord și în cele din Orientul Mijlociu) Vale largă prin care se scurg apele de ploaie torențială sau unele ape curgătoare nepermanente. [Sil. u-ed] /<fr. oued
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
TAHÂN s.n. Preparat specific țărilor din Orientul Mijlociu, tahânul (numit aici tahin, tahina sau tahini) este o pastă amară obținută exclusiv prin zdrobirea semințelor neprăjite (pastă gălbuie) sau prăjite (pastă maronie) de susan. Se consumă ca atare, ca un dip în care se înmoaie bucăți de lipie, dar mai ales ca adaos la diverse piureuri (de ex. hummus); stoarsă de ulei și îndulcită, se foloseste pentru a prepara halvaua.
- sursa: DGE (2003)
- adăugată de gal
- acțiuni
HENEU s. m. arbust din Orientul Mijlociu, din ale cărui frunze se extrage o vopsea roșie pentru păr; vopseaua însăși. (< fr. henné)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
ABBASIZI, dinastie de califi arabi (750-1258) de Bagdad. Întemeiată de Abū’l-Abbas, descendent din Abbas (unchiul lui Mohamed). A. au luat puterea în urma unei răscoale, detronînd pe Omeiazi. În timpul A., arabii au atins cea mai mare putere, stăpînind un vast terit. care cuprindea, în timpul maximei lor expansiuni, o fîșie din S Franței, cea mai mare parte din Pen. Iberică, N Africii, Orientul Mijlociu și Apropiat, pînă la hotarele Indiei, iar știința, cultura și arta au cunoscut o mare înflorire. Cei mai cunoscuți califi din dinastia A. au fost: Mansur, Harun-al-Rașid și Mamun. În 945 au fost lipsiți de puterea laică de către dinastia Buizilor. După căderea califatului (1258), A. s-au mutat la Cairo, unde și-au păstrat situația de conducători religioși pînă la cucerirea Egiptului de către turci (1517).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ALEXANDER [æligzándə], Harold George, conte Alexander de Tunis (1891-1969), mareșal britanic. În timpul celui de al doilea război mondial a organizat retragerea de la Dunkerque (1940). Comandant al forțelor aliate din Orientul Mijlociu (1942-1943), Italia (1943-1944), Mediterana (1944-1945). Guvernator general al Canadei (1946-1952) și ministru al Apărării (1952-1954).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ASIRIA, stat antic în Orientul Mijlociu, pe cursul mijlociu al fl. Tigru. Întemeiat la sfîrșitul milen. 3 î. Hr., s-a ridicat la rangul de mare putere politică în sec. 14-11 î. Hr. După o perioadă de decădere, în sec. 10-7 î. Hr., terit. statului a cuprins Mesopotamia, Siria, Fenicia și, pentru scurt timp Egiptul. A. s-a prăbușit în 605 î. Hr., sub loviturile mezilor și ale babilonienilor.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BORLAUG [bɔ:ləg], Norman Ernest (1914-2009), agronom american. A creat noi soiuri de grîu de mare productivitate; a făcut parte din comisia F.A.O. (1960) care a pus bazele primelor culturi cu aceste soiuri în Pakistan și Orientul Mijlociu („revoluția verde”). Premiul Nobel pentru pace (1970).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
al-’ûd (cuv. arab), instrument cu coarde ciupite răspândit în Orientul mijlociu și în Africa de nord. Corpul instr., foarte bombat, are pe față perforații dispuse în formă de rozetă. Capul instr., pe care sunt dispuse cuiele, este mult înclinat în afară, formând cu gâtul un unghi de aproape 90°. Instr. clasic avea patru coarde duble acordate (1) în cvarte*, iar cel modern are 5-7 coarde. Coardele se pun în vibrație prin ciupirea cu un plectru*. A. este principalul instr. al muzicii arabe clasice. Unul dintre virtuozii contemporani ai a. este irakianul Munir Bashir. Venit prin Spania în Europa, a. stă la originea lăutei* occid. medievale.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CALIFAT (< fr.) s. n. 1. (În sec. 7-13 în Orientul Mijlociu, în Nordul Africii și în Spania) formă de stat feudal-teocratică, instituită în teritoriile stăpînite de arabi. 2. Demnitatea de calif (între 1517 și 1924, sultanii Imp. Otoman aveau și titlul de calif). 3. Durata guvernării unui calif.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
daul, instrument de percuție cu două membrane care se pun în vibrație prin lovirea cu un „ciocan” (băț ce are la un capăt un pămătuf mai tare sau mai moale, în funcție de tăria sunetului ce se urmărește a se obține). Este asemănător tobei* mari. Răspândit în Orientul Mijlociu, s-a întâlnit la noi în Dobrogea.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
santur (santûr), instrument muzical de forma chitarelor*, folosit la turci în muzica cultă (tradițională). Se întâlnește și la alte popoare din Orientul Mijlociu. Are cutie de rezonanță* plată, în formă trapezoidală. Se cunosc mai multe tipuri de s. în funcție de așezarea corzilor pe căluș*. Punerea în vibrație a corzilor se face prin lovire cu o baghetă (2) de lemn înfășurată cu stofă sau piele.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ORIENT 1. Denumire uzuală atribuită spațiului geografic de la răsărit (îndeosebi Asia și Africa de Est) 2. Orientul Apropiat, denumire a spațiului geografic care cuprinde țările situate în V Asiei și NE Africii (Turcia, Cipru, Siria, Liban, Israel, Iordania, Arabia Saudită, Yemen, Egipt, Sudan ș.a.). În literatura occidentală acest spațiu geografic este restrâns la V Asiei (Turcia, Siria, Liban, Israel) și Grecia. 3. Orientul Îndepărtat v. Extremul Orient. 4. Orientul Mijlociu, denumire dată spațiului geografic care cuprinde Irakul, Iranul și Afghanistanul. Literatura americană include în Orientul Miljlociu și Țările Orientului Apropiat.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de nsho_ci
- acțiuni
tambur, instrument de coarde din familia lăutei* răspândit în Orientul mijlociu arab. Are o tijă lungă ce corespunde cutiei de rezonanță de mărime mică, tijă pe care sunt întinse între două și șase coarde (după tipul instr.) ce sunt puse în vibrație prin ciupire cu un plectru* de oțel sau de lemn. Poate fi întrebuințat ca instr. solistic dar și acompaniator al cântării vocale. Dimitrie Cantemir era un virtuoz al acestui instr.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
sefard, -ă, sefarzi, -de s. m. și f. Evreu de rit spaniol care aparține curentului ortodox sau conservator al iudaismului actual, vorbește iudeo-spaniola și respectă tradițiile spaniolo-portugheze. Este răspândit numai în Africa de nord și în Orientul Mijlociu și folosește limba „ladino” (de la latinus), formată pe baza limbii spaniole; sefardit. – Din fr. Sefardi.
- sursa: D.Religios (1994)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
IRAQ (IRAK), Republica ~ (al-Jumhūriyah al-’Irāqῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, suprapunându-se în mare parte Mesopotamiei antice; 434,1 mii km2; 19,9 mil. loc. (1994). Limba oficială: araba. Religia: islamică (șiiți – 62,5% și sunniți – 34,5%) c. 95%, catolică. Cap.: Bagdad (Baghdād). Or. pr.: Basra (Al-Bașrah), Mosul (Al-Mawșil), Kirkūh, Al-Hillah etc. Este împărțit în 15 guvernorate și 3 reg. autonome. Relieful prezintă 4 reg. naturale: în centru câmpia drenată de fl. Tigru și Eufrat, care se unesc și formează fl. Shatt al-Arab ce se varsă în G. Persic (câmpia concentrează 75% din terenurile cultivate ale țării); în N, o unitate colinară piemontană (vechea Asirie), cu precipitații mai bogate; în V, câmpii deșertice, sectoare ale deșertului sirian; în NE M-ții Kurdistanului, prelungire nord-vestică a M-ților Zagros din Iran. Climă subtropicală, cu ariditate accentuată, cu veri toride, fără precipitații și ierni mai blânde. Vegetație de stepă cu tufișuri (în N și E) și plante xerofite și halofite (în S și V). I. dispune de mari rezerve de petrol (13,4 miliarde t, locul 3 pe glob), atât în N, cât și în S țării. Expl. de petrol (36,7 mil. t, 1994), gaze naturale (124 miliarde m3), sulf, fosfați (1.000 mil. t), sare și zăcăminte de cupru, crom și gips. Ind. produce: energie electrică (27,1 miliarde kWh, 1994), gaze lichefiate, derivate petroliere, oțel, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, calculatoare, frigidere, acid sulfuric, îngrășăminte azotoase și fosfatice, ciment (2,5 mil. t, 1992), țesături de bumbac, lână, mătase, in, textile și conf., covoare, produse alim. (lactate, zahăr, carne, bere, țigarete etc.). Circa 75% din supr. țării este neproductivă. Terenurile agricole reprezintă 21,7% din terit. țării. Agricultura antrenează 40% din populația activă și asigură 15% din PIB. Se cultivă grâu, orz, porumb, mei, orez, bumbac, tutun, susan, in, sfeclă de zahăr, fasole, linte; plantații de curmali, citrice, viță de vie, măslini, trestie de zahăr. Mari cantități de legume (tomate 800 mii t, 1994, ceapă, cartofi, castraveți, vinete) și fructe (mere, piersici, prune). Se cresc ovine (6,3 mil. capete, 1994), caprine (1,1 mil. capete, 1994), asini, cămile, bovine și bubaline (1,2 mil. capete, 1994), cabaline. Pescuit de pește și perle în G. Persic. C. f.: 2,0 mii km. Căi rutiere: 25,5 mii km; pipe-line-uri: peste 3 mii km. Flota comercială: 1,6 mil. t. r. b. (tone-registru-brut) (1995). Moneda: 1 dinar = 1000 fils. Turism cu mari obiective antice: în N, vestigii ale civilizației asiriene (Ninive, Nimrud, Assour, Khorsābād), zona Babylon-Bagdad-Samarra (ultimele două capitale ale Califatului Arab) cu minaretul elicoidal Malwiya din Samarra (sec. 9), în SE ruinele orașelor-state antice Ur, Lagash, Eridu ș.a. Export: petrol și produse petroliere, curmale, ciment, țesături, îngrășăminte chimice, lână, piei, orz ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse alim., textile, chimice, cherestea, hârtie, medicamente ș.a. – Istoric. Sub numele de Mesopotamia, regiunea dintre Tigru și Eufrat, teritoriul I. a fost leagănul unor mari civilizații ale Orientului Antic, precum cea akkadiană, asiriană, babiloniană și caldeeană. Cucerit succesiv de perși (539 î. Hr.), de Alexandru cel Mare (331 î. Hr.), parți (sec. 2 î. Hr.- 3 d. Hr.), Sasanizi (sec. 3-7) și arabi care, după victoria repurtată la al-Qadisiyya (637) asupra oștilor sasanide, au întemeiat aici importante orașe (Basra, 638 și al-Kŭfa, 639). În timpul Abbasizilor (750-1258), I. a devenit provincia centrală a Imperiului Arab, califul al-Mansur fundând, în 762, orașul Bagdad, devenit noua capitală (de aceea statul s-a numit și Califatul de Bagdad). În ciuda unei dezvoltări economice și intelectuale remarcabile, I. a avut de suferit din cauza numeroaselor tulburări și revolte, precum și a dominației străine care a urmat: a Buizilor (din 945), a turcilor selgiucizi (din 1056), a mongolilor (din 1258), a Sefevizilor (din 1508) și a turcilor otomani (din 1534). În sec. 16-17, în cadrul războaielor turco-persane, I. a fost obiect de dispută până în 1639, când Sefevizii au recunoscut adversarilor lor stăpânirea asupra I., care s-a menținut până în 1917. Descoperirea unor zăcăminte petrolifere (sf. sec. 19) la Mossul impulsionează dezvoltarea țării. Ocupat de trupe britanice în timpul primului război mondial, este încredințat (1920) de Societatea Națiunilor, sub mandat, Marii Britanii. În 1921, I. este proclamat regat, având ca suveran pe Faysāl ibn Hussain, din familia Hașemiților. Cu toate că își proclamă independența la 3 oct. 1932, I. rămâne sub o puternică influență politică britanică și semnează, în 1955, Pactul de la Bagdad (I., Arabia Saudită, Iordania) de orientare prooccidentală. În urma loviturii de stat din 14 iul. 1958 se instaurează un regim militar (condus până în 1963, de generalul Abd al-Karim Kassem), care abolește monarhia, scoate I. din Pactul de la Bagdad și, prin partidul Baas, aflat la putere, adoptă o linie politică radicală, panislamică. Are loc naționalizarea băncilor și a societăților de asigurare, precum și distanțarea de politica externă filooccidentală. Din 1979, puterea este preluată de vicepreședintele Consiliului Comandamentului Revoluției, Saddam Hussein. Disputa teritorială cu Iranul provoacă un îndelungat și costisitor război iraniano-irakian (1980-1988), soldat cu distrugeri și numeroase victime. La 2 aug. 1990, I. invadează emiratul Kuweit, pe care îl anexează (28 aug.), proclamându-l a 19-a provincie. Condamnat de O.N.U. (care-i cere printr-o rezoluție ultimativă retragerea trupelor din emirat până la 15 ian. 1991), I. este confruntat cu acțiunea forței multinaționale, condusă de S.U.A., operațiunea „Furtună în deșert” (16 ian.-28 febr. 1991), care se încheie cu totala înfrângere a I., obligat să abandoneze Kuweitul (28 febr. 1991). Sancțiunile impuse de O.N.U. I. au generat mari dificultăți economice, cărora Saddam Hussein le-a făcut față prin consolidarea controlului personal asupra regimului și prin hărțuielile asupra corpului de inspectori O.N.U., în încercarea de a obține ridicarea sancțiunilor (1997), Acțiunile separatiștilor kurzi au agravat tensiunile interne și au atras incursiuni ale trupelor turce și crearea unei zone de excludere aeriană a trupelor irakiene în nordul I., locuit de kurzi și în sud, unde populația șiită este majoritară. Anii 1997-1998 au dus la o creștere a tensiunilor și la repetarea unor momente de criză, capabile să ducă la declanșarea unui nou conflict militar în zonă provocat de refuzul autorităților irakiene de a accepta controlul neîngrădit al inspectorilor O.N.U. la toate obiectivele presupuse de aceștia a fi baze de fabricare a armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice etc.). Plecarea inspectorilor O.N.U., ca urmare a continuelor neînțelegeri, a determinat reacția forțelor militare anglo-americane, care, începând din noaptea de 16-17 dec. 1998, au bombardat, timp de patru nopți, anumite obiective din I. (operațiunea „Vulpea Deșertului”). Republică prezidențială, potrivit constituției din 22 sept. 1968. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, de Consiliul Comandamentului Revoluției și de Adunarea Națională, iar cea executivă, de Consiliul Comandamentului Revoluției și un Consiliu de miniștri, care are doar funcții administrative.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
*Orientul Mijlociu (-ri-en-) s. propriu n.
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de liastancu
- acțiuni
KISSINGER [kísiŋə], Henry Alfred (n. 1923), diplomat și om politic american. Emigrant din Austria; naturalizat (1943). Secretar de stat (1973-1977). A reprezentat S.U.A. la tratativele de rezolvare pe cale politică a conflictelor militare din Vietnam și Orientul Mijlociu. Rol important în stabilirea relațiilor diplomatice cu China. Premiul Nobel pentru Pace (1973).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km2; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m3, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m3, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î. Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Safavizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și îl aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat de I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștri.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SASANÍZI, dinastie de șahi persani (224-651), care a condus o formațiune statală ce a cuprins în hotarele sale terit. dinspre Sogdiana și Georgia până în N Pen. Arabia și de la fl. Indus până la Tigru și Eufrat (terit., integral sau parțial, al actualelor state: Iran, Afghanistan, Iraq, Armenia, Georgia ș.a.); capitala la Ctesifon (azi în ruine, pe malul E al Tigrului, în apropiere de Bagdad). Întemeiată în 224 de Ardașir, un dinast local din Persida (era din neamul lui Sasan, de unde și numele dinastiei), care s-a răsculat împotriva arsacidului Artabanos (Artavaste) V, pe care l-a înfrânt decisiv, punând capăt existenței Regatului parților. Imperiul condus de S. a fost, timp de patru sec., prima mare putere militară a Orientului Mijlociu, considerându-se continuatorul veleităților universale ale Persiei ahemenide. De-a lungul istoriei sale statul sasanid s-a confruntat în E cu kușanii și cu heftaliții (hunii albi), iar în V cu Imp. Roman și cu succesorul acestuia – Imp. Bizantin. Respingând elementele civilizației elenistice, S. au restabilit zoroastrismul ca religie de stat. Între cei mai de seamă reprezentanți ai dinastiei – pe lângă întemeietor – sunt: Șapur I (241-272), Șapur II (309-379), Chosroe/Chosroes I (531-579) – în timpul domniei căruia Imp. S. atinge maxima expansiune terit. și apogeul puterii politice și militare, și Chrosroe II (590-628). Yezdegerd (Yezdigird) III, reprezentant al dinastiei (632-651), după ce a suferit o grea înfrângere în lupta de la Kadisyya (31 mai-1 iun. 637) din partea arabilor, abandonează Ctesifonul și se retrage în munți – unde a supraviețuit până în 651. S. a fost ultima dinastie originară din Persia, înainte de cucerirea arabă, iar stăpânirile lor au devenit parte lumii islamice.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PARȚIA, regiune istorică, apoi stat creat în Orientul Mijlociu, la mijlocul sec. 3 î. Hr., de triburile parților conduse de Arsakes I. A cunoscut o mare înflorire în sec. 2-1 î. Hr., când și-a întins stăpânirea de la Eufrat la Ind și de la Golful Persic până la Oxus (azi Amu-Daria). A purtat îndelungate războaie cu romanii, fiind, timp de două secole, principalul adversar al acestora în Orient. În 224 d. Hr., P. a căzut sub loviturile noului stat persan al Sasanizilor.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
LÚSTRĂ (< fr.) s. f. Lampă ornamentală cu mai multe brațe, suspendată de plafon. Cunoscută din sec. 9 în Orientul Mijlociu, a fost folosită mai ales în Spania și Italia. Inițial era alcătuită din patru brațe orizontale din lemn sculptat, așezate, de obicei, în formă de cruce, prevăzute cu locașuri pentru lumânări sau ulei.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
FALLACI, Oriana (1929-2006), ziaristă și scriitoare italiană. Cunoscută corespondentă de război în Vietnam, Orientul Mijlociu, America de Sud. A colaborat la principalele publicații din lume („Life”, „New York Times”, „Washington Post” ș.a.). Romane („Penelopa în război”, „Scrisoare către un copil nenăscut”, „În Sh’allah”, „Un bărbat”).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DRANGIANA, reg. istorică antică în Orientul Mijlociu, prov. a Imp. Persan, apoi a Regatului Seleucid (azi în Iranul Oriental și V Afghanistanului).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MATTEI, Enrico (1906-1962), industriaș italian. A promovat cercetările privind hidrocarburile din câmpia Padului. Fondatorul (1953) și primul președinte al Societății Naționale de Hidrocarburi – ENI, pe care, ulterior, a reorganizat-o. A încheiat acorduri cu producători din Orientul Mijlociu și cu U.R.S.S. Mort într-un accident de avion.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MENA (în engl. Middle East News Agency, Agenția de presă pentru Orientul Mijlociu), agenție de presă a guvernului egiptean, în ființată în 1955, cu sediul la Cairo.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PIPÉR (< ngr.) s. m. 1. Plantă tropicală perenă din familia piperaceelor, originară din Orientul Mijlociu și Extremul Orient, cu tulpina lungă și subțire, târâtoare sau agățătoare (liană) și fructe mici, verzi la început care devin negre la maturitate și se folosesc drept condiment (Piper nigrum). ♦ Fig. Element înviorător; farmec, haz. 2. (Reg.) Ardei (planta sau fructul). 3. (BOT.) Piperul-lupului = tulichină. Piperul-bălții = plantă erbacee anuală din familia poligonacee, cu tulpina roșiatică, înaltă de 25-60 cm, frunze lanceolate cu o pată neagră pe fața superioară și flori verzi sau roșiatice grupate în spice false (Polygonum hydropiper). Răspândită în Europa și Asia, crește în locuri umede, mlăștinoase. Părțile aeriene cu frunze și flori au proprietăți hemostatice și diuretice. Se mai numește piperul-broaștei, troscot roșu, troscot piperat.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PISO, Ion (n. 1926, București), tenor român. Prim-tenor la operele din Cluj și București. Carieră internațională (Moscova, New York ș.a.) în opere de Donizetti, Verdi („Rigoletto”, „Traviata”, „Trubadurul”), Puccini („Tosca”, „Madam Butterfly”) sau din sec. XX (Britten). Turnee în Europa, Orientul Mijlociu și Statele Unite. Activitate de muzică de cameră. Filme muzicale („Povestirile lui Hoffmann”, „Madam Butterfly”).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
HAMMURABI (HAMMURAPI), suveran al regatului vechi babilonian (1792-1749 î. Hr.). Abil om politic, talentat comandant militar, H. a transformat micul regat din Mesopotamia centrală în cea mai importantă putere a Orientului Mijlociu. După ce a cucerit întregul Sumer și a distrus regatul Mari, H. a constrâns Asiria să recunoască suzeranitatea Babilonului. Domnia sa reprezintă o epocă de vârf a civilizației babiloniene care încearcă unificarea jurisdicției mesopotamiene și se cristalizează cele două mari eposuri: „Poemul creațiunii” și „Epopeea lui Ghilgameș”. – Codul lui H., cel mai vechi cod de legi cunoscut până astăzi, întocmit la inițiativa lui H. și păstrat pe o stelă de diorit, sub forma unei lungi inscripții cuneiforme, a fost descoperit la Susa, în 1901. El reunește, în 282 de articole, remarcabile prin concizia și claritatea enunțului, dreptul civil, penal și comercial al epocii.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
HONIGBERGER, Johann Martin (1795-1869, n. Brașov), medic și explorator sas din Transilvania. Contribuții în domeniul botanicii, etnografiei, arheologiei și numismaticii. A explorat Orientul Mijlociu și Îndepărtat, mai multe țări africane, ajungând până la Capul Bunei Speranțe. I se mai spunea și „unchiul din India”.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
KUWAIT [ku:wéit] 1. Statul K. (Dawlat al-Kuwait), stat în Asia de SV (Pen. Arabia), în extremitatea de NV a G. Persic; 17,82 mii km2; 1,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniți și șiiți) 95%. Cap.: Al-Kuwait (Kuwait City). Orașe pr.: Mῑnā’ al-Ahmadā, Al-Farwānῑyah, Al-Jahrah, Hawallῑ, Abraq, Al-Bāhrah. Este împărțit în cinci guvernorate. Relieful este constituit dintr-un platou deșertic, nisipos, de mică alt., întrerupt de coline puțin înalte, și dintr-o îngustă câmpie litorală de-a lungul G. Persic. Țărmul este însoțit de mici insulițe (Faylakah, Būbῑyān). Climat tropical-deșertic, cu temp. medii anuale de peste 24°C, precipitații scăzute (sub 100 mm/an) și umiditate relativ scăzută. Vegetație naturală absentă sau foarte săracă. Economie bazată pe expl. de hidrocarburi, puternic afectată de invazia irakiană. K. dispune de bogate rezerve de petrol (14 miliarde t, 1994, locul 2 în lume) și de gaze naturale (c. o mie de miliarde m3). Expl. de petrol (53,7 mil. t, 1992) și gaze naturale (5,2 miliarde m3, 1993), sare. Înainte de Războiul Golfului hidrocarburile și produsele petroliere (37,5 mil. t/an capacitate de rafinare), gazele naturale lichefiate (cea mai mare uzină din lume) asigurau 75% din PNB și 80% din exporturi. Ind. produce: energie electrică (20 miliarde de kWh, 1993), produse petrochimice, amoniac, sulf, acid clorhidric, îngrășăminte azotoase, ciment, sodă caustică, lână brută, carne, lapte, desalinizarea apei de mare (cea mai mare uzină din lume). Agricultura produce tomate și alte legume (în sere, cele mai mari din Orientul Mijlociu), curmale, pepeni galbeni, orez. Se cresc ovine și caprine (165 mii capete), bovine și cămile. Pescuit de pește și creveți. Nu are c. f. Căi rutiere: 4,7 mii km. Flota comercială: 7,7 mil. t. r. b. (1993). Moneda: 1 Kuwait dollar = 10 dirham = 1000 fils. Turism: capitala, suveniruri (perle naturale, filatelie), muzeu al civilizației babiloniene, ins. Faylakah cu vestigii antice. Export: petrol, și produse petroliere, gaze naturale, îngrășăminte chimice, creveți. Import: mașini, utilaje și echipament ind., produse de bază (fontă și oțel, textile), produse agro-alim. și animale vii, conf. ș.a. – Istoric. În sec. 7, K. a fost inclus în Califatul arab, iar din sec. 16 a intrat în stăpânirea Imp. Otoman. În sec. 18, șeicul As Sabbah habu Abdullah (întemeietorul actualei dinastii – 1756) a pus bazele unui emirat, vasal Imp. Otoman. La sfârșitul sec. 19, K. a intrat în atenția marilor puteri. În 1899, Marea Britanie și-a asumat controlul afacerilor externe ale K., iar din 1914, a devenit oficial protectorat britanic. După înfrângerea Imp. Otoman, în timpul primului război mondial, frontierele K, Iraq-ului și Arabiei Saudite nu au fost definitiv stabilite, provocând încercarea celei din urmă de a anexa K. (1919-1920), dejucată însă de intervenția militară britanică. Chiar după stabilirea definitivă (1922) a frontierelor, cei doi vecini au căutat să ocupe părți din terit. K., intrat, după 1930, în circuitul mondial al industriei petroliere, K. concesionează (în 1934 și 1951) prospectarea și exploatarea teritoriului său (pe 75 de ani) societății anglo-americane Kuwait Oil Company (K.O.C.), naționalizată în 1975. În 1961, K. se proclamă emirat independent cunoscând, datorită bogăției resurselor petroliere, o rapidă dezvoltare economică. K. a fost primul stat din reg. Golfului în care s-a instaurat un regim democratic, bazat pe o viață parlamentară. În războiul irano-irakian (1980-1988), K., amenințat de fundamentalismul promovat de Khomeini, s-a situat de partea Iraq-ului, acordându-i sprijin financiar și logistic. La 2 aug. 1990, K. a fost invadat și ocupat de trupele irakiene. Emirul și membrii marcanți ai familie domnitoare s-au refugiat în Arabia Saudită, unde s-a format un guvern în Exil (la Taief). La 28 aug. 1990, Irak-ul a proclamat K. cea de-a 19-a provincie a sa. Ca urmare a nerespectării datei stabilite de O.N.U. pentru retragerea forțelor irakiene (15 ian. 1991), la 23-24 febr. 1991, coaliția de state, condusă de S.U.A., a lansat masive atacuri aeriene (începând din 19 ian. 1991), combinate uc o ofensivă terestră (din 24 febr. 1991), operațiunea „Furtună în deșert”, care au dus la înfrângerea forțelor armate irakiene, obligate să se retragă în totalitate de pe teritoriul K. până la 7 mart. 1991. Din nov. 1991 a început reconstrucția țării și au fost reluate exporturile de țiței; în sept. 1991 s-a semnat un tratat de colaborare cu S.U.A., pe zece ani, având drept scop asigurarea securității naționale. K. este o monarhie constituțională ereditară, conform Constituției din 1962. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, iar cea executivă este deținută de emir și executată prin Consiliul de Miniștri, condus de un prim-min., numit de emir. 2. Al-Kuwait (sau Kuwait City), capitala statului Kuwait, port de tranzit la G. Persic; 28,9 mii loc. (1995). Aeroport. Pr. centru politic, cultural și economic al țării. Fabrică de desalinizare a apei marine. Pescuit de perle. Universitate.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ȘALVARI s. m. pl. Pantaloni lungi, foarte largi, cu răscroiala mică, strânși la gleznă, purtați, mai ales în Orientul Mijlociu atât de bărbați, cât și de femei; p. gener. (depr.) pantaloni largi. – Din tc. șalvar.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CALIFAT, califate, s. n. 1. (În Orientul Mijlociu, nordul Africii și Peninsula Iberică) Formă de stat feudal-teocratică instituită de arabi pe teritoriile stăpânite de ei. 2. Rangul de calif. 3. Durata guvernării unui calif. – Din fr. califat.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ORIENT s. n. Unul dintre cele patru puncte cardinale situat în direcția în care răsare soarele; p. ext. loc pe orizont unde răsare soarele; răsărit, est. Sînt șase ceasuri dimineața... În sfîrșit, Aurora cu degetele ei de roză a deschis porțile orientului. CARAGIALE, O. II 325. ◊ Orientul mijlociu = spațiu geografic situat la răsăritul Europei, care cuprinde țări ale Asiei, ale Africii de nord- est (Turcia, Siria, Iran, Egipt). Extremul Orient = spațiu geografic care cuprinde țările situate în partea de răsărit a Asiei (China, Coreea, Japonia). Pacheboturi de mare lux își încarcă directorii porniți în inspecție, să-și controleze fiefurile din Extremul Orient. RALEA, O. 104.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SEFEVIZI (SAFAVIZI), dinastie musulmană șiită care a condus (între 1502 și 1736) un stat din Orientul Mijlociu, ce a cuprins în hotarele sale, parțial sau în întregime, terit. actualelor state Azerbaidjan, Armenia, Iran, Afghanistan (cu excepția reg. Balkh), Iraq ș.a. Capitala s-a aflat succesiv, la Tabrῑz (până în sec. 16), Qazvῑn (1548-1597/1598) și Esfahān (din 1597/1598). Numele dinastiei vine de la cel al șeihului Safi ad-din Ishak (1252-1334), fondatorul Ordinului Sufiților. De-a lungil existenței sale, staul S., condus de șahi, s-a aflat în conflict cu Imp. Otoman, Hanatul Uzbek, Imp. Marilor Moguli, Rusia ș.a. Întemeietorul statului și al dinastiei S. a fost Ismail (1487-1524), o căpetenie din Ardabil (Azerbaidjan) care, având și sprijinul armat al triburilor kîzîlbașilor (din 1499), a repurtat victorii asupra vecinilor (Shirvan, Ak Koinlu ș.a.), punând bazele unui stat cu centrul de greutate inițial în Azerbaidjan, apoi în Iran. Ismail I a proclamat șiismul religie de stat pentru supușii săi (1501), s-a proclamat șah (1502) și a lărgit considerabil hotarele statului, ajungând vecin, la V, cu puternicul Imp. Otoman. Războiul cu turcii otomani (1514-1555) a debutat nefericit, oștile s. fiind înfrânte la Chaldiran (1515) și Kochisar (1516). Cel mai de seamă reprezentant al dinastiei a fost șahul Abbas I cel Mare (1587-1629), în timpul domniei căruia statul S. cunoaște expansiunea terit. maximă, atinge apogeul puterii politice și cunoaște o înflorire culturală făr precedent, monumentele noii capitale – Esfahān – fiind adevărate capodopere. În a doua jumătate a sec. 17 și la începutul sec. următor apar semnele decăderii puterii S., la care au contribuit numeroase răscoale interne, permanentele atacuri ale vecinilor (turcii otomani, rușii, afghanii ș.a.), precum și slăbirea accentuată a autoritășii centrale. Nadir (1688-1747), un comandant militar aparținând tribului afșaral kîzîlbașilor, din 1726 în slujba șahului Tahmasp II (1722-1732), care s-a remarcat în luptele cu afghanii și cu turcii otomani, a devenit regent al ultimului șah S., Abbas III (1732-1736), pe care l-a înlăturat din domnie în 1736, punând bazele unui Imp. Persan efemer.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TOAST (< engl toast, scurt discurs; bucata de pîine prăjită ce se punea în cana cu bere, la ospăț) Scurt discurs rostit de cele mai multe ori la masă, în cinstea cuiva. Ex. Toastul președintelui Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitei sale în Statele Unite ale Americii: Domnule președinte, Doamnă Carter, Doamnelor și domnilor, Este pentru mine și soția mea, pentru colaboratorii care mă însoțesc, o deosebită plăcere sa fim oaspeții dumneavoastră în această seară, să vizităm din nou Statele Unite ale Americii, să ne întîlnim cu mulți cetățeni ai patriei dumneavoastră. Am avut astăzi primele discuții asupra unui cerc larg de probleme. Am ajuns la o serie de concluzii comune, în primul rînd în legătură cu necesitatea unei colaborări mai largi între țările noastre, cît și la acțiuni mai susținute în direcția păcii, a democratizării relațiilor internaționale, a asigurării dreptului fiecărui popor de a trăi liber, de a se dezvolta corespunzător năzuințelor sale. Ați vorbit, domnule președinte, de faptul că mulți cetățeni din Statele Unite sînt veniți din Europa sau din alte state ale lumii. Eu nu mă pot lăuda că în România sînt mulți cetățeni care au venit din alte părți, pentru că aproape de 2 050 de ani – ținînd seama că în 1980 vom sărbători 2 050 de ani de la constituirea primului stat dac – românii au stat și vor sta pe acele meleaguri, au luptat pentru a fi liberi, și vor fi întotdeauna liberi! Desigur, istoria țărilor noastre este diferită și din alte puncte de vedere. Statele Unite sînt o țară dezvoltată, o țară mare! România este o țară mai mică, încă în curs de dezvoltare, dar animată de dorința de a face totul, bazîndu-se pe munca poporului său, pentru a-și asigura o dezvoltare cît mai largă, accesul la cuceririle științei și civilizației, pentru a asigura oamenilor o viață demnă, liberă și independentă. Cred că, în ciuda acestor deosebiri istorice, îndeosebi cele de orînduire socială, sînt multe lucruri care pot fi comune celor două țări și popoare – dorința de progres, dorința ca toate cuceririle geniului uman să fie puse în slujba fericirii popoarelor, și, fără nici o îndoială, dorința de a face totul ca minunatele cuceriri ale științei și tehnicii să nu servească distrugerii și războiului, ci să slujească progresului, bunăstării fiecărui popor, a tuturor popoarelor. Cred că aceasta constituie rațiunea supremă a omului însuși. Aceasta constituie problema fundamentală a drepturilor omului – de a ști să fie liber și să respecte libertatea altuia, de a ști să facă totul ca atît el, cît și semenii săi să se bucure de tot ceea ce creează mai bun civilizația. (Vii aplauze) Desigur, asupra unor probleme putem, pe drept cuvînt, să avem principii filozofice diferite. Și nu este nimic rău în aceasta. Dar noi, în România, pornim de la faptul că tot ceea ce realizăm trebuie să servească bunăstării poporului, să ajute omului să-și făurească o viață mai demnă, mai echitabilă, împărțind – cum spune românul – puținul care îl avem în așa fel încît fiecare să se poată bucura de ceea ce s-a creat în țară. Ați vorbit în seara aceasta de campania dumneavoastră electorală, de felul cum ați fost ales președinte al Statelor Unite. Desigur, este un lucru minunat că ați putut învinge obstacolele – și, astfel, în fruntea Statelor Unite să fie un fermier. Eu sînt tot fiu de țăran: am muncit și la cimp și în fabrici. Deci și în România, în fruntea statului este un fiu de țăran și muncitor – și poate tocmai de aceea poporul român înțelege bine că ceea ce realizăm este pentru el însuși, fiind hotărît să facă totul pentru a-și asigura o viață tot mai demnă. (Aplauze puternice) Dealtfel, dacă țin bine minte, unul din primii președinți ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, a fost muncitor, iar întemeietorul socialismului științific, Marx, a vorbit despre „acest fiu cinstit al clasei muncitoare” – cum îl numea el – considerîndul un exemplu de felul cum oamenii muncii se pot ridica la cele mai înalte răspunderi în conducerea statului. Desigur, cînd vorbim de drepturile omului este bine să reamintim de toate acestea pentru că drepturile omului încep prin dreptul la muncă, dreptul la învățătură, la cultură, dreptul la o viață liberă, dreptul de a lua parte la conducerea statului, fără nici un fel de discriminare, și inclusiv dreptul de a avea orice credință religioasă sau convingere filozofică. Noi respectăm pe deplin și considerăm că aceste drepturi sînt sfinte – ca să spun așa – că trebuie făcut totul pentru ca ele să se afirme în toate statele lumii și să constituie baza unei colaborări egale între toate națiunile. Iată de ce ne pronunțăm împotriva războiului, pentru dezarmare și, în primul rînd, pentru dezarmarea nucleară. Iată de ce considerăm că trebuie să facem totul pentru ca lumea sa nu mai fie împărțită în blocuri militare opuse, ci să se realizeze relații noi, de egalitate, fără blocuri militare. Iată de ce ne pronunțăm pentru o soluție politică în Orientul Mijlociu. Am salutat inițiativa președintelui Sadat – și sperăm că Israelul va răspunde în mod corespunzător acestei inițiative, că toate statele din această zonă vor acționa pentru a se ajunge la o pace trainică și justă. Din aceleași motive, dorim ca în Europa să se realizeze relații noi, să înfăptuim prevederile documentelor de la Helsinki. Dar, fiind multe „coșuri”, dorim să li se acorde atenție tuturor, și mai cu seamă problemelor de ordin militar, pentru că pe continentul european, de unde au venit și mulți cetățeni americani, sînt concentrate cele mai multe armate și cel mai modern armament. Și dumneavoastră știți că Europa este prea mică pentru ca să mai fie loc și pentru armate și armamente – care ar trebui înlăturate. De aceea, acordînd atenție tuturor „coșurilor”, dăm cea mai mare importanță dezangajării militare și dezarmării. Din aceleași motive, sprijinim mișcările de eliberare din Rhodesia și Namibia, lupta majorității din Africa de Sud, a acestor popoare care au dreptul de a fi libere, de a-și hotărî soarta și de a participa la conducerea proprie. În fine, n-aș putea să nu vorbesc de faptul ca două treimi din omenire este săracă, în timp ce o treime este relativ bogată, pentru că și din aceștia nu toți sînt bogați. Aceasta ne impune nouă să facem totul, să fim alături de cei săraci, de țările în curs de dezvoltare, ajutîndu-le să obțină progrese economico-sociale mai rapide, pentru că numai astfel se poate asigura ca toate națiunile să se bucure de cuceririle civilizației. Am saluta cu multă satisfacție dacă Statele Unite ar sprijini activ soluționarea, într-o formă nouă, a acestor probleme, dacă, într-adevăr, ar face mai mult pentru aceste două treimi din omenire care trăiesc în sărăcie. Desigur, am în vedere nu numai Statele Unite, ci toate țările dezvoltate, pe toți aceia care pot și trebuie să acționeze pentru soluționarea într-o formă nouă a acestor probleme vitale pentru viitorul omenirii. Știm bine că aceste probleme nu se pot soluționa doar de cîteva țări, fie ele chiar mari, ca Statele Unite. Este necesar ca toate popoarele să-și unească eforturile pentru a se ajunge la soluții care să corespundă năzuințelor fiecărei națiuni. Avem convingerea că, în ciuda greutăților existente, popoarele vor reuși să soluționeze probleme într-o formă nouă, să realizeze o lume mai dreaptă și mai bună. Dorim ca vizita și convorbirile noastre să identifice noi domenii de colaborare între România și Statele Unite, precum și noi posibilități de a contribui la soluționarea problemelor complexe care preocupă întreaga omenire. În încheiere, doresc să vă mulțumesc, încă o dată, pentru ospitalitatea de care ne bucurăm pe pămîntul țării dumneavoastră. Doresc să toastez pentru o bună colaborare între România și Statele Unite! Pentru o politică internațională democratică! Să urez poporului american prosperitate și pace! În sănătatea dumneavoastră, domnule președinte, și a doamnei Carter! Și vă aștept cu multă bucurie în România! În sănătatea dumneavoastră, a tuturor. (Aplauze).
- sursa: MDTL (1979)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
siriac, ~ă [At: VALIAN, V. / P: ~ri-ac / Pl: ~ieci, ~iece, (rar) ~ci, ~ace / E: fr syriaque] 1 smf Persoană care aparținea unor populații din vechea Mesopotamie Si: sirian (3), (îvr) siriianin. 2 a Care aparține siriecilor (1) Si: (îvr) sirian (9). 3 a Privitor la sirieci (1) Si: sirian (10). 4 sf Limbă semitică din grupul arameic, vorbită de sirieci (1) și folosită astăzi ca limbă liturgică de catolicii și iacobinii sirieni, precum și de alte biserici din Orientul Mijlociu Si: siriană (12).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
wilayat s.n. Diviziune administrativă în unele țări din Africa, Orientul Mijlociu și Asia. • pl. -e. /<fr. wilayat <cuv. ar.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de claudiad
- acțiuni
Orientul Mijlociu (desp. -ri-en-) s. propriu n.
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
PADIȘAH, padișahi, s. m. Titlu purtat (în trecut) de monarh în unele țări din Orientul Apropiat și Mijlociu; persoană purtând acest titlu. – Din tc. pādișāh, fr. padisah.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
PADIȘAH ~i m. (în unele țări din Orientul Apropiat și Mijlociu) Conducător absolut al țării; monarh; suveran. /<turc. padișah, fr. padichah
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
ANDERS, Wladislaw (1892-1970), general polonez. În al doilea război mondial, a luptat în zona Varșoviei (1939), repliindu-se spre sud. Luat prizonier de sovietici și internat în lagăr; repus în libertate în 1941, a comandat voluntarii polonezi în Orientul Apropiat și Mijlociu (1942-1943). S-a distins în lupta de la Monte Cassino (1944).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ASIA, cel mai mare continent al Pămîntului; 43,95 mil. km2 (1/3 din suprafața uscatului); 3,05 miliarde locuitori (1988). Este cuprins între Oc. Înghețat (la N), Oc. Pacific (la E), Oc. Indian (la S) și Marea Roșie, Marea Mediterană, Marea Neagră, M-ții Caucaz, Marea Caspică și M-ții Ural (la V); se întinde de la 26°10′ long. E (capul Baba din Asia Mică) la 169°10′ long. V (Capul Dejnev) pe c. 9.000 km și de la 77°44′ lat. N (Capul Celiuskin) la 1°16′ lat. N (Capul Piai din Pen. Malacca), pe 11.000 km. Relieful: A. este extrem de variat, cu lanțuri montane, podișuri și cîmpii de dimensiuni foarte mari și cu alt. medie ridicată (960 m). Continentul asiatic este constituit din două grupe de cîmpii și platouri, grupate de o parte și de alta a unei zone montane. Aceasta se întinde din Pen. Asia Mică și trece prin nodul orografic al Pamirului, de unde se desparte în două ramuri: de N, formată dintr-o serie de masive muntoase care se orientează în centru pe direcția V-E (M-ții Tian-Shan), la o direcție SV-NE, ca ulterior să se îndrepte spre E pînă la str. Bering, și de S cu o direcție V-E în M-ții Himalaya, iar din nodul orografic al Pod. Iunnan spre S prin Pen. Indochina, continuîndu-se din nou pe direcția V-E în Arh. Malaez. Fațada orientală a A. este alcătuită dintr-o suită de pen. și arh., care se unesc în S cu arcul Filipinelor și cu Arh. Malaez. Sectoarele de orogeneză precambriană sînt destul de rare (Pen. Arabia și în Pod. Deccan). Mișcările orogenice care au lăsat urme sînt cele caledoniene (M-ții Ural), hercinice și mai ales alpine (M-ții Himalaya). Se pot distinge cîteva ansambluri geomorfologice mari. În N se dezvoltă un ansamblu format din cîmpii, depr., platouri și masive vechi reînălțate. La V de fl. Enisei se desfășoară C. Siberiei Occidentale, iar în centru, Pod. Siberiei Centrale. În S și în E acestui pod. se ridică munții caledonieni și hercinici. Legătura dintre complexul muntos caledoniano-hercinic și cel alpin din S o face depr. endoreică Aralo-Caspică. În SV și S se dezvoltă ansamblul Pen. Arabia și și pod. Deccan, resturi ale soclului precambrian. Ansamblul alpin din S continentului se întinde din Pen. Asia Mică pînă în Arh. Sondele Mici. Din Anatolia spre E se despart două sisteme montane hercinice, Caucaz și Kopetdag la N și Zagros, Belucistan și Suleiman la S, care încadrează Pod. Iran. Sistemul Himalaya, constituit din mai multe culmi paralele orientate spre V-E, atinge în vf. Chomolungma cea mai mare alt. a Pămîntului (8.848 m). Ansamblul Extremului Orient este constituit de o succesiune de arcuri montane, care formează ins. sau pen. alungite. Resursele naturale. Subsolul A. este bogat în zăcăminte de cărbuni (Siberia și E Chinei), petrol (Orientul Apropiat și Mijlociu și Indonezia), gaze naturale (Asia Centrală, Siberia), minereu de fier (Siberia. NE Chinei, India, Filipine, Turcia), aur (Siberia, India, Birmania, Sri Lanka), mangan (Caucaz, India, E Chinei), plumb, zinc, wolfram, antimoniu, crom (Turcia), cositor (Malaysia, Indonezia), bauxită (Indonezia). Clima. Pe întinsul continentului sînt prezente toate tipurile climatice. Lipsa lanțurilor montane latitudinale în N favorizează pătrunderea adîncă a maselor de aer arctice spre interiorul continentului. Temperaturile cele mai coborîte (- 70 °C) s-au înregistrat în NE Siberiei. În centrul A. se instalează iarna un anticiclon termic, din care curenții de aer înaintează sub forma alizeului de NE, transformat în musonul de iarnă, spre Oc. Indian, către NV în Siberia Occidentală, către SE în Siberia Orientală și Pen. Indochina. Vara situația se schimbă, locul anticiclonului fiind luat de o arie ciclonală, unde temperaturile depășesc 50 °C, iar curenții de aer au o circulație inversă, alizeul de SV transformîndu-se în musonul de vară. Precipitațiile sînt abundente la S de M-ții Himalaya (c. 12.000 mm/an la Cherrapunji în India) și în Asia de SE datorită musonilor de vară și barajelor montane din calea acestora. Arh. Malaez are un regim pluviometric tipic ecuatorial, în timp ce pustiurile tropicale din Pen. Arabia, India, Pod. Iran, ca și cele temperate din A. Centrală, primesc cantități de precipitații extrem de reduse. Hidrografia. Deși 1/3 din A. este endoreică, rețeaua hidrografică este bine reprezentată. În Oc. Înghețat se varsă marile fl. ale Siberiei: Obi cu Irtîș, Enisei, Lena, Kolîma și Indighirka. În Oc. Pacific se varsă fl. Amur, Huanghe, Yangtze, Xijiang și Mekong. În Oc. Indian se varsă fl. Saiween, Irrawaddy, Gange, cu afluentul său din zona de vărsare, Brahmaputra, Ind, Tigru cu Eufrat, unite în Shatt al’Arab. Lacurile cele mai importante sînt: Aral, Balhaș și Baikal (cel mai adînc din lume).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BEI (< tc.) s. m. 1. Titlu nobiliar în țările din Orientul Apropiat și Mijlociu. A circulat și sub formele de beg și bek. 2. (În ev. med. în Imp. Otoman) Guvernator al unei provincii turcești sau al unui teritoriu supus turcilor. 3. (În sec. 19-20, în Turcia) Titlu acordat unor ofițeri superiori și unor înalți funcționari. 4. (Între 1705 și 1957, în Tunisia) Titlu purtat de conducătorul ereditar.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ELENISTIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Care aparține elenismului, privitor la elenism. ◊ Epoca e. = perioadă din istoria și civilizația Greciei și a Orientului Apropiat și Mijlociu, cuprinsă între 323 î. Hr. (moartea lui Alexandru cel Mare) și 30 î. Hr. (cucerirea Egiptului de către romani). ◊ Arta e. = nume generic dat artei dezvoltate în sec. 4-1 î. Hr. în câteva centre din bazinul estic al M. Mediterane (Atena, Alexandria, Pergam, Rodos etc.). S-a format pe baza artei clasice grecești, puternic influențată de arta Orientului. În cadrul ei au înflorit arhitectura, caracterizată prin gustul pentru grandios (Farul din Alexandria), grija pentru organizarea urbanistică (Agora din Atena), apariția unor noi tipuri de clădiri publice (biblioteci; Museion), sculptura cu o gamă bogată de preocupări pentru teme ca: nudul feminin („Venus din Milo”), copilul („Copilul cu gâsca”), barbarii („Gal murind”) și pentru redarea vieții psihice individuale („Laocoon”). Pictura este cunoscută azi numai din copii rămase în mozaic („Bătălia de la Issos”) și din frescă. Un domeniu cunoscut al a.e. îl constituie micile statuete de gen lucrate din ceramică policromă la Tanagra (Beoția). V. arta greacă. ◊ Filozofie e. = filozofia sec. 4-1 î. Hr. reprezentată de epicureism, stoicism, scepticism, platonismul Noii Academii, Școala peripatetică, filozofia alexandrină și având ca trăsătură definitorie orientarea către morală.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MASUDI, Abu al-Hassan ’Ali ibn Hussein al- (c. 900-956), călător și istoric arab. Din călătoriile sale, prin Orientul Apropiat și Mijlociu, India, Ceylon și Africa Orientală, a adunat bogate informații geografice, istorice și etnografice („Noutățile timpurilor”, „Pășunile de aur și minele de diamante”).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MESOPOTAMIA („Țara dintre fluvii”), regiune naturală în VSV Asiei, în Orientul Apropiat și Mijlociu, cuprinsă între Tigru și Eufrat, cu aspectul unui culoar lung de c. 1.000 km și lat de c. 200 km. Cuprinde o zonă mai înaltă, cu masive muntoase în N, și alta mai joasă, inundabilă și cu mlaștini în S. Constituie o zonă de coborâre permanentă a scoarței Pământului. Culturi neolitice de tip El-Obeid, Uruk și Djemedet-Nasr. În milen. 3 î. Hr., au apărut în M. primele orașe-state sclavagiste (Kiș, Lagaș, Uruk, Ur, Larsa), iar mai târziu, cele de tipul uniunilor de orașe (Summer și Akkad). În milen. 2 î. Hr., în M. s-au creat statele Babilon și Mitanni, orașul-stat Mari. Cucerită de perși (538 î. Hr., a devenit prov. a Imp. Ahemenid), apoi de Alexandru Macedon (331 î. Hr.), a căzut sub dominația parților (141 î. Hr.); organizată, temporar, în prov. romană (117 d. Hr.), a fost stăpânită de arabi între 637 și 641. Azi face parte din Irak. V. mesopotamiană, artă ~.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
KHALID ibn al-Walid (?-642), general arab. Promotor al expansiunii arabe în Orientul Apropiat și Mijlociu. A înfrânt oștile bizantine, cucerind Damascul (635), iar în urma victoriei de la Yamuk (30 aug. 636) și-a extins cucerirea și asupra Siriei.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PADIȘAH, padișahi, s. m. Titlu purtat (în Evul Mediu și în epoca modernă) de monarh în unele țări din Orientul Apropiat și Mijlociu; persoană purtând acest titlu. – Din tc. pādișāh, fr. padisah.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DIVAN, divane și divanuri, s. n. I. Un fel de canapea fără spătar, pe care se poate ședea sau dormi. M-am întins pe divanul din odăița mea. SADOVEANU, N. F. 96. Lungiți pe divanurile moi, căpitanul Mincu și doctorul Barbă-Roșie fumau, adînciți în cetirea gazetelor proaspete, aduse de vaporul poștal. BART, E. 173. Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit pînă a doua zi foarte tîrziu. CARAGIALE, P. 145. Plosca pe masă punea, Pe divan se așeza. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489. ◊ (Poetic) Toamna și-a-ntins melancolia Pe-a dealurilor scunde divanuri mici de aur. PERPESSICIUS, S. 26. II. 1. (În Turcia din timpul sultanilor și în țările aservite ei) Consiliu compus din sfetnicii tronului, cu atribuții politice, administrative și juridice. În ziua aceea au venit la curte... pețitorii unui fecior de boier mare, sfetnic al divanului. GALACTION, O. I 70. Împăratul porunci să se adune divanul. ISPIRESCU, L. 117. Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici, care-și lepădase vechea credință și ajunsese la înalte dregătorii, atît în divan cît și la ordie. ODOBESCU, S. A. 126. ◊ Divan ad-hoc = fiecare dintre cele două adunări speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iași și la București) și au cerut unirea țărilor romîne. Între țăranii fruntași care au luat parte împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era și Moș Ioan Roată. CREANGĂ, A. 151. ♦ Adunare, ședință a consiliului de stat. Boierii soseau la divan, cei mai mulți călări. SADOVEANU, Z. C. 82. [Ciocoii] fur în ziua mare În divan, în adunare; Fără frică de robie, De bătaie, pușcărie; Căci ei sînt privilegiați Și de pravili apărați. BOLLIAC, O. 184. ◊ Expr. A ține (sau a sta, a ședea la) divan = a ține consiliu; p. ext. a sta de vorbă, a sta la taifas. De prin morminte umbre mari se scoală... Și țin divan sub bolțile surpate. IOSIF, P. 24. ♦ Sală, clădire în care se adunau odinioară membrii consiliului de stat; p. ext. loc de adunare și consfătuire. Părul din mijlocul satului era odinioară... divanul unde sfătuia satul. RUSSO, O. 119. Și mi-l duc într-un divan, Unde domnul cu caftan... Sta culcat pe-un buzdugan, Lîng-un grec țarigradean. ALECSANDRI, P. P. 89. 2. (Învechit) Judecată, proces. Nimeni din voi nu se plînge că din cuib a fost gonit... Sau că n-a putut să roază de frica vrunui dușman Pergamentele antice, condicile de divan. ALEXANDRESCU, M. 208. Vinde-ți maică rochița Și-mi descuie temnița, Vinde-ți maică tulpanu Și-mi așază divanu. SEVASTOS, C. 274. ◊ Expr. A face (cuiva) divan pe spinare = a bate (pe cineva). Nu-ți tot bate gioc de mine, C-a veni vara ca mîine De te-oi prinde-n lunca mare Să-ți fac divan pe spinare. ALECSANDRI, P. P. 260. III. Denumire obișnuită în Orientul apropiat și mijlociu, a unor colecții de poezii așezate în ordinea alfabetică a rimelor; culegere de poezii care imită poezia orientală; culegere de narațiuni. «Divanul persian» este titlul unei opere de Mihail Sadoveanu. ▭ Întăi, divanurile acestea s-au ținut la India, pe urmă... au ajuns în forme schimbate la apuseni, fie în latinește, fie în limbile proaste. SADOVEANU, D. P. 5.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ROMÂNISTICĂ s. f. (< românist + suf. -ic): totalitatea studiilor și acțiunilor întreprinse de străini pentru cunoașterea trecutului și prezentului României, mai ales sub aspect lingvistic, literar și istoric; interesul manifestat de aceștia în cunoașterea limbii, literaturii și istoriei românilor. Se poate vorbi astfel de o românistică americană, amintind în acest sens activitatea Universității din Columbus (capitala statului Ohio), unde prin grija prof. Mateja Matejici sunt conservate în biblioteca acestei prestigioase instituții sute de manuscrise microfilmate de la așezămintele monahale din Orientul Apropiat și Mijlociu (mai ales de la Muntele Athos), pe care le semnalase în istoriografie Marin Beza și care vorbesc despre români; activitatea Universității din Illinois, care editează prin prof. Keith Hitchins periodicul intitulat Rumanian Studies; activitatea profesorilor Radu Florescu și Raymond McNelly de la Boston College.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
padișah sm [At: R. POPESCU, ap. CM I, 230 / V: (înv) pati~ / Pl: ~hi / E: tc padișah, fr padishak] 1 Titlu purtat în trecut de monarh în unele țări din Orientul Apropiat și Mijlociu. 2 Persoană care poartă titlul de padișah (1) Vz sultan. 3 (Îs) ~ sultan Șahinșah.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SRIVIJAYA (SRI VIJAYA), stat asiatic (sec. 7-14) situat în partea de SE a continentului, ai cărui conducători, în perioada de maximă expansiune terit. atinsă în timpul dinastiei Sailendra (Çailendra) (sec. 9-11), își exercitau autoritatea asupra celei mai mari părți din arh. indonezian și Pen. Malacca, stăpânirea lor constituindu-se într-un adevărat imperiu maritim ce-și avea nucleul în ins. Sumatera. Datorita poziției sale geografice deosebit de favorabile – între altele domina str. Malacca care făcea legătura dintre Oc. Indian și Marea Chinei de Sud -, și a relațiilor cu celelalte state din SE asiatic, cu Imperiul Chinez și statele indiene, precum și cu diferite zone din Orientul Apropiat și Mijlociu. Imperiul S. a fost un factor deosebit de activ în comerțul maritim internațional, iar locuitorii lui, adepți ai budismului mahayana, au cunoscut lungi perioade de prosperitate. După ce a reușit să zdrobească (în c. 1006) tentativa statului javanez Mataram de a i se substitui la hegemonie în arh., statul S. a fost invadat în 1025/1026 de trupele marelui dinast Chola Rajendra I (1014 SAU 1016-1044), rivalul in indian cel mai puternic al S. în comerțul maritim internațional, care au cucerit orașul-capitală, luând captiv pe regele Sangrama Vijayattunga Varman, precum și bogate prăzi, punând capăt supremației sale. Treptat , terit. S. s-a fărâmițat; la mijlocul sec. ajunge tributar față de statul Madjapahit, iar în 1376 el apare menționat pentru ultima oară în documentele vremii.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
bei s.m. 1 Titlu nobiliar în țările din Orientul Apropiat și Mijlociu. ♦ Persoană care avea acest titlu. ◊ Expr. A dormi ca un bei v. dormi. 2 (în Ev. Med., în Imperiul Otoman) Guvernator al unei provincii turcești sau al unui teritoriu supus turcilor. ♦ Persoană care avea acest titlu. 3 (în Ev. Med., în Țările Rom.) Titlu dat de turci domnilor din Țările Române. ♦ Persoană care avea acest titlu. 4 (în sec. 19-20, în Turcia) Titlu acordat unor ofițeri superiori și unor înalți funcționari. ♦ Persoană care avea acest titlu. • pl. bei. /<tc. bey.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de claudiad
- acțiuni
BEI ~ m. înv. 1) Titlu nobiliar, purtat în țările din Orientul Apropiat și cel Mijlociu. 2) Guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu Otoman. 3) Titlu dat de turci domnitorilor din Principatele Dunărene. /<turc. bey
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
maqam (maqām, maqom, makam [otoman], mugham), concept al teoriei muzicale și poetice orientale arabo-islamice, cu diverse accepțiuni, care acoperă o mare varietate de fenomene: mod*, formă*, scară (v. gamă), mers melodic, gen (III), cântec, ciclu, alcătuire etc. Primele două sensuri sunt cele mai frecvente A. Ca mod, m. se caracterizează prin următoarele aspecte: 1. material sonor organizat în scară; 2. selecționarea din acest material a unor grupe de 3, 4 sau 5 sunete temei al unor formule (1, 3) melodice creatoare de mod; 3. funcții diverse ale sunetelor în formule: principale, secundare, inițiale, finale; 4. ierarhia formulelor melodice: principale sau secundare; 5. ierarhia m.: principale și derivate; 6. construirea m. prin succesiunea diversă a formulelor, cu respectarea tendinței melodice generale; 7. funcția formulei principale: afirmarea acesteia în momentele cele mai importante aservite expresiei ethosului (2) propriu m. respectiv; 8. adoptarea în m. a unor note străine și trecerea spre formule străine, după afirmarea celor proprii; revenirea în final la acestea din urmă (v. metabolă). Materialul sonor e dat de sunetele finale* ale m. – cu excepția primei note (yakah, adevărată „cvartă burdonică” pentru primul m. rast); – denumirile sunetelor nu respectă octava*, ci se desfășoară pe două octave intermediare, care, ca și unele sunete fundamentale, adoptă o înălțime microdivizionară. Unele m. au o structură microintervalică*, altele adoptă fie diatonia* fie cromatica*. Sensul ascendent sau descendent al melodiei este determinant pentru înălțimea unor sunete microintervalice. Legato-ul indică grupele de sunete ce alcătuiesc formulele tri-, tetra- și penta-cordale*. Primele trei m. citate sunt deosebit de reprezentative, prin tetracordurile* care le definesc, fiind prezente în multe culturi arabo-islamice. M. Rast, de o formă tetracordală disjunctivă, este modul prototip al sistemului, fiind privit ca atare în teoria medievală, unde avea o structură conjunctă*. Teoria modernă, începând cu D. Cantemir, atribuie celui de-al doilea mod, Bayati (Dugiah, în nomenclatura sa) o prevalență expresivă, atât ca m. principal, cât și ca treaptă finală a multor m. și cadențe (1) modale. Unele moduri derivate din Bayati au mare frecvență în practica modernă. Teoria modernă arabo-islamică adoptă sistemul temperat* al octavei alcătuite din 24 de sferturi de ton egale, modalitate de notație comună tuturor, care lasă libertatea fiecărei etnii de a intona, în același cadru semiografic orientativ, propriile sale micro-diviziuni. Acestea prezintă o mare varietate, determinată de fărâmițarea religioasă, politică, etnică, socială a culturilor orient. Acest sistem temperat determină în structura m. intervale de 3/4 de ton, mai rar 5/4 de ton, de aceea lumea modală arabo-islamică a fost denumită ca artă a treisferturilor de ton; iar notația intervalelor adoptă T = secundă mare (Ton); M = ton mijlociu (3/4) și S = semiton. Intervalul specific creator de mod al m. este terța* micro-divizionară, din Rast, situată în spațiul dintre terța minoră (300 de cenți) și cea majoră (400 de cenți), deci la înălțimea temperată de 350 de cenți. Calculele matematice ale autorilor arabi medievali îi atribuiau valori diverse, întemeiați pe practica muzicală a epocii: 355 Ct (Al-Farabi, sec. 9-10), 342 Ct (Ibn-Sina, sec. 10-11), 384 Ct (Safi-al-Din, sec. 13). Până în sec. 9 (Al-Kindi), teoria orient. nu cunoaște decât sistemul intervalelor pitagoreice: terța minoră = 294 Ct, iar terța majoră = 408 Ct, alături de celelalte 10 intervale ale octavei*. Descoperind noi intervale, autorii medievali vor adopta octava de 17, respectiv de 22 micro-diviziuni. Unii autori moderni (Turcia, Iran) vor adopta sistemul lui Safi-al-Din apropiat de valorice pitagoreice, alți autori sunt fideli sistemului arab al lui Al-Farabi și Ibn-Sina caracterizat prin valori apropiate de 1/4 de ton (Egipt, Siria). În teoria psaltică românească (v. bizantină, muzică), unele concepții microintervalice prezintă sisteme de sursă orient. Anton Pann (1845) adoptă octava de 22 diviziuni, cu cele trei intervale ale gamei: T = 4, M = 3, S = 2 diviziuni, terța neutră constitutivă de mod având valoarea de 381 Ct, iar Macarie (1823) împarte octava în 68 diviziuni și adoptă pentru intervalele scării: T = 12, M = 9, S = 7 diviziuni, terța neutră fiind de 357 Ct. Ceea ce deosebește sistemul psaltic de cel arab este structura scărilor, de ex.: T M S T T M S pentru glasul VIII și T M M T T M M pentru primul m. Rast. ♦ B. Ca formă, m. este o succesiune de piese vocale sau instr. construită după anumite tipare melodice, ritmice, în care o parte introductivă are menirea de a stabili modul principal care să domine suita și modurile derivate ce pot fi adoptate în părțile ei, în conexiune cu elementele ritmice. Mai cu seamă zona de N a Orientului arabo-islamic cultivă această accepțiune a termenului, sin. în acest sens cu fasl (turc) și wasla (arab). În Irak, forma de m. e o grupă de melodii alcătuită din trei părți: introducere (tahrir), secvențe mediane (aușal și miyanat) și o încheiere (taslim). În Iran forma e numită (ca și modul) „dastgah” și e dominată de cântecele awaz, parțial improvizatorice, cu revenirea ciclică a unor formule principale de anumit etos modal; iar în Azerbaidjan, în forma mugam, de influență persană, domină cântecele strofice tasnif, încadrate într-o structură rapsodică, încheiată cu motive instr. de dans (reng). În Uzbekistan și Tadjikistan, în forma makom domină cântecele šuba, iar structura melodico-ritmică e dată de o tradiție fundamentală în sec. 18, cea a sistemului šasmakom, al celor șase moduri, înșirate în timpul execuției, care reia denumirile m.: navo, rost, dugoh, buzruk, segoh, irok. Către 1700, D. Cantemir, trasează principiile formei de m. (fasl), ca suită vocală sau instr. Suita vocală o alcătuiește din: taksîm (formă liberă ca ritm și melodie), beste, kiar și semai (formă variațională ce preia tiparul de „beste” sau „kiar”), iar, în suita instr. introduce taksîm, 1-2 peșrefuri* și un sâz semâ-isî final. Aceste părți ale suitei pot fi, după Cantemir, tri-, tetra- sau penta-strofice, cu sau fără refren*. În recitalul tradițional, Cantemir prezintă o suită instr. urmată de o suită vocală, un nou „semai” instr. și în final, pe pedala (2) în surdină a corzilor de „armonie”, un taksîm vocal.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
EGIPTUL ANTIC, formațiune statală istorică în NE Africii, leagăn al unei civilizații străvechi ce s-a constituit în milen. 4 î. Hr. de-a lungul Nilului, pe o supr. cuprinsă între cataracte și M. Mediterană. Organizată inițial în ginți și apoi în comunități teritoriale, la mijlocul milen. 4 î. Hr., populația Egiptului se afla constituită în două mari state: E. de Sus (în reg. izvoarelor Nilului) și E. de Jos (în Delta Nilului). La sfârșitul milen. 4 î. Hr. cele două regate s-au contopit, punându-se bazele statului unificat egiptean, a cărui dezvoltare cunoaște mai multe perioade: Regatul Timpuriu (cea mai mare parte a milen. 3 î. Hr.), capitala la Thinis; apariția sclaviei, a cultului morților și a primelor morminte dreptunghiulare, precursoare piramidelor; Regatul Vechi (sfârșitul milen. 3 î. Hr.), capitala la Memphis. Începutul politicii asiatice a E.A.; cuceriri în Pen. Sinai și Nubia; construcția marilor piramide. Regatul Mijlociu (sec. 21-16 î. Hr.), capitala la Teba. Campanii militare în Nubia și Siria. Regatul Nou (sec. 16-11 î. Hr.). Apogeul politic și cultural al E.A. Capitala și metropola religioasă a statului se află la Teba, în apropierea căreia este construit vestitul ansamblu de temple de la Luxor și Karnak. Regatul Târziu (sec. 10-6 î. Hr.), capitala la Sais. Prestigiul și influența Egiptului în Orientul Apropiat scad. Dezmembrându-se într-o serie de state mici, E.A. este cucerit pe rând de asirieni (sec. 7 î. Hr.), de perși (sec. 6 î. Hr.), iar în 332 î. Hr. de Alexandru Macedon. După moartea acestuia, este condus de dinastia Lagizilor, sub care va rămâne până în 30 î. Hr., când este cucerit de romani, care l-au stăpânit până în 395 d. Hr. V. egipteană, artă ~.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km2) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni