GUTÂI (GUTIN), Munții ~, masiv muntos în lanțul vulcanic al Carpaților Orientali, cuprins între M-ții Oaș și Țibleș; alcătuit din aglomerate vulcanice și revărsări de lavă. Alt. max.: 1.443 m (vf. Gutâi). Zăcăminte de min. polimetalice. Expl. forestiere. Păstorit. Rezervația naturală geologică „Creasta cocoșului” (50 ha).

muncel sn [At: (a. 1684) ȘTEFANELLI, D. C. 8 / Pl: ~e, (îrg, sm) ~cei / E: ml monticellus] 1 Formă de relief convexă sau plată situată între două văi și făcând parte din treapta mai coborâtă a unui masiv sau lanț muntos. 2 Munte puțin înalt. 3 Parte mai joasă a muntelui. 4 Deal în formă de căciulă, cu locuri bune de pășune, de arat sau de cosit. 5 Colină.

MUNCEL s. n. Formă de relief convexă sau plată situată între două văi și făcînd parte din treapta mai coborîtă a unui masiv sau lanț muntos; munte puțin înalt (BARCIANU, N. REV. R. X, nr. 6, 87); parte mai joasă a muntelui (ALR SN III h 809); deal (GRAIUL, I, 288) în formă de căciulă (CHEST. IV 91/396), cu locuri bune de pășune, de arat sau de cosit; colină (DDRF, ȘĂINEANU, D. U.). Precum să s(ă) știe că i-am dat noi munceii noștri (a. 1684). ȘTEFANELLI, C. 8. Este-un lac, ca marea-ntins, De muncei umbroși încins. ASACHI, S. L. I, 175. Se înălța pe un muncel o casă mai mare. id. ib. II, 113. Ștefan Vodă-nveselea Și la luptă purcedea Peste munte și muncei, Cu tot codrul după el. ALECSANDRI, P. III, 158. O luaseră pe un drum îngust care se strecura întortocheat pe sub mumele și prin văi. SADOVEANU, O. I, 188. Pe un muncei. . . mai era un nume. . . Moara lui Ali. id. O. L. 13. Singur, singur, singurel Pe o zare de muncei. ALECSANDRI, P. P. 208. Prin cel muncel. . . Faptu-s-a d-un legănel. TEODORESCU, P. P. 83. Căpățînile acelea de curechi era ca niște muncei de mari ! SBIERA, P. 179. Cum ar paște mielușei . . . Primăvara pe muncei. BUD, P. P. 54. Pe cel deal, pe cel muncei, Se ivește-un voinicel. ȘEZ. XXI, 51. Tu, iarna ești tot la oi, Și primăvara la miei, Ș-apoi vara pe muncei. BÎRLEA, C. P. 61, cf. id. B. 10. Colăcel Bolăcel, într-un vîrf de muncel (Iedera). GOROVEI, C. 188, cf. SBIERA, P. 321. De aicea pînă la muncei, Tot căruți de fulgereI (Stelele). id. ib. 357. – Pl.: muncele și (învechit și regional, m.) muncei. – Lat. monticellus. Cf. m u n t e.

ȘIR, șiruri, s. n. 1. Grup, mulțime de ființe sau de lucruri dispuse în succesiune, desfășurate în linie (dreaptă); rând, șirag (1). ◊ Loc. adv. și adj. În șir = în rând unul după altul. ♦ Șirag (2). ♦ (Înv.) Rând scris sau tipărit. ♦ Lanț de munți; masiv muntos. ♦ Dâră formată de un lichid care se prelinge pe ceva. 2. Succesiune de fapte, evenimente, unități de timp etc. Șir de întâmplări. ◊ Loc. adj. și adv. În șir = pe rând, succesiv, neîntrerupt, necontenit. 3. Desfășurare continuă și regulată, înlănțuire logică a ideilor, a faptelor într-o expunere, într-o relatare; fir. ◊ Loc. adj. și adv. Fără șir = lipsit de legătură logică, incoerent. 4. (Mat.) Mulțime infinită, ordonată, ale cărei elemente pot fi puse în corespondență cu mulțimea numerelor naturale. – Refăcut după șire (pl. lui șiră).

CAMERUN 1. Republica ~, stat în Africa Ecuatorială, cu ieșire la G. Guineii; 475,4 mii km²; 11.54 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: franceza și engleza. Cap.: Yaoundé. Orașe pr.: Douala, Nkongsamba, Maroua. Este împărțit în zece prov. ad-tive cu 50 departamente. Podiș întins traversat de lanțuri muntoase, între care masivul Adamaoua în centru. În zona litorală apare masivul vulcanic C. (4.070 m). Climă ecuatorială cu precipitații bogate (pînă la 10 mii mm anual), care determină existența pădurii exuberante pe coastă și tropicală în care mai mare parte a țării; în nord vegetație de savană. Expl. de petrol (8,64 mil. t 1989), huilă, aur și bauxită. Pe 14,7% din supr. țării, se cultivă manioc (1,53 mil. t 1989), sorg, arahide, porumb (430 mii t, 1989); orez; plantații de cacao (440 mii ha, 120 mii t, 1989), trestie de zahăr (1,3 mil t. 1989), bananieri (1,15 mil. t, 1989) și arbori de cauciuc (31,2 mii t cauciuc natural, 1989). Se cresc bovine (4,6 mil. capete, 1989), ovine (3,2 mil capete, 1989), porcine (1,3 mil. capete, 1989). Pescuit: 82.5 mii t (1988). Pădurile ocupă 52,1% din terit. țării și sînt bogate în esențe valoroase (abanos, mahon, okoumé). Întreprinderile ind. ale C. produc energie electrică (2, 4 miliarde kWk, 1988), aluminiu (79 mii t, 1987), ciment, conserve de carne, uleiuri vegetale, zahăr ș.a. Cf.: 1,2 mii km. Căi rutiere: 67 mii km. Moneda: 1 C. f. a. = 100 centimes. Exportă cacao și cafea (c. 40%), petrol, lemn prețios, bumbac, aluminiu, cauciuc natural, banane, bumbac ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport, semifabricate și materii alim. – Istoric. În ev. med. timpuriu, pe terit. C. au exista mai multe state (Bornu, Bagirmi). În sec. 17, C. a devenit una dintre sursele comerțului de sclavi negri pentru America. În 1884, Germania proclamă C. colonie. După primul război mondial, cea mai mare parte a țării a trecut sub administrația Franței ca terit. sub mandat al Ligii Națiunilor, iar partea de NV, sub administrația Marii Britanii. La 1 ian. 1960, C. francez a devenit stat independent, sub denumirea de Republica C. În 1961, ca urmare a unui plebiscit, partea de N a C. britanic a intrat în componența Nigeriei. Totodată partea de S a C. britanic (devenită C. de Vest) s-a unit cu Rep. C. (devenită C. de Est), constituind Rep. Federativă c. În 1972, în urma unui plebiscit, este adoptată o nouă Constituie, care proclamă C. stat unitar cu numele de Republica Unită C., iar din 1984 de Republica C. Este o republică prezidențială. Puterea executivă este deținută de un cabinet numit de președinte, iar cea legislativă de președinte și Adunarea Națională. 2. Masiv muntos vulcanic activ în Africa de Vest (Rep. Camerun) pe țărmul G. Guineea. Alt. max.: 4.070 m (vf. Fako). Ultima erupție: 1959. Climă ecuatorială umedă (c. 10.000 mm/an). Păduri ecuatoriale.

ȘIR, șiruri, s. n. 1. Grup, mulțime de ființe sau de lucruri dispuse în succesiune, desfășurate în linie (dreaptă); rând, șirag (1). ◊ Loc. adv. și adj. În șir = în rând, unul după altul. ♦ Șirag (2). ♦ (Înv.) Rând scris sau tipărit. ♦ Lanț de munți; masiv muntos. ♦ Dâră formată de un lichid care se prelinge pe ceva. 2. Succesiune de fapte, evenimente, unități de timp etc. Șir de întâmplări. ◊ Loc. adj. și adv. În șir = pe rând, succesiv, neîntrerupt, necontenit. 3. Desfășurare continuă și regulată, înlănțuire logică a ideilor, a faptelor într-o expunere, într-o relatare; fir. ♦ Loc. adj. Fără șir = fără logică, incoerent. 4. (Mat.) Mulțime infinită, ordonată, ale cărei elemente pot fi puse în corespondență cu mulțimea numerelor naturale. – Refăcut după șire (pl. lui șiră).

MUNCEL, muncele, s. n. Munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanț sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure. – Din lat. monticellus.

MÚNTE (lat. montem) s. m. 1. Formă pozitivă și complexă de relief, cu înălțime care depășește 800 m. După origine pot fi: m. de cutare și înălțare (sau de geosinclinal), formați prin cutarea și înălțarea unei geosinclinale; m. de eroziune, care au luat naștere în urma acțiunii agenților geografici modelatori externi (ploi, vânturi, zăpezi, îngheț-dezgheț etc.) asupra unei regiuni de podiș înalt sau asupra unei zone afectate de mișcări de ridicare; m. vulcanici, rezultați în urma acumulării la suprafața scoarței a materialelor provenite din erupții vulcanice (masive izolate sau lanțuri de conuri); m. vechi, constituiți din roci cristaline vechi, reprezentând fragmente sau blocuri de platforme reînălțate până la c. 800-2.000 m alt., având aspect de horst sau munți bloc; m. reziduali, de fapt resturi ale unor munți vechi, neerodați, cu aspect de inselberg sau munți insulari; m. tectonici, cuprind toate categoriile de munți, cu excepția celor vulcanici și insulari. Din asocierea mai multor masive muntoase rezultă grupe, ramuri, lanțuri muntoase etc. ◊ M.-bloc = munți formați într-o regiune cu structură tabulară, ridicată de mișcări pe verticală, de-a lungul unor linii de falie. ◊ M. submarin = ridicare a fundului oceanelor și mărilor, izolată sau în lanțuri, cu înălțimi ce rar depășesc 1.000 m. 2. Fig. Grămadă, morman (de ceva).

MUNCEL, muncele, s. n. Munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanț sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure. – Lat. monticellus.

depresiune, (engl.= depresion) formă de relief negativ și/sau zonă tectonică afundată în raport cu terenurile din jur, întotdeauna regiuni mai înalte. Din p.d.v. geologic principalele tipuri sunt: d. intermontane – închise de un lanț muntos și având ca fundament un așa-zis masiv median, ex.: D. Transilvaniei; d. intramontane – situate în interiorul unei arii orogene și formate ulterior momentului principal al tectogenezei, ex.: D. Petroșani și d. premontane – situate la exteriorul unei catene orogene adesea asime-trică și cu fundament mixt, tip orogen și plat. (vorland) ex.: D. Getică

MARITIMI, Alpii ~, lanț muntos în Franța și Italia, alcătuit din granite (masivul Mercantour) și fliș. Alt. max.: 3.297 m alt. (vf. Argentera). Vegetație de gariga și maquis. Pe culmi sunt ghețari și zăpezi veșnice.

sistem sn [At: (a. 1774) URICARIUL, VI, 425 / V: (asr) ~ă sf, (înv) sistim, sistimă sf, (reg) sus~ / Pl: ~e / E: ngr σύστημα, lat systhema, it sistema, fr système, ger System] 1 Ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementeză clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii, face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit. 2 Mod de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat Si: regim, (rar) orânduire. 3 (Îs ~ social) Totalitatea raporturilor stabilite între oameni în societate. 4 (Îs ~ economic) Mod de organizare a producției și a repartiției bunurilor materiale într-o societate. 5 Ansamblu de idei (științifice, filozofice, politice etc.) care, prin dispunere logică, formează un tot unitar Si: concepție (3), doctrină, învățătură, teorie¹. 6 (Ast; asr; îs) ~ul lumii (ori lumesc), (înv) ~ă a lumei Mod în care se credea, în Antichitate, în Evul Mediu și la începutul timpurilor moderne, că sunt dispuse planetele și stelele în univers. 7 (Ast; îs) ~ solar, (înv) ~a sorească (ori soarelui sau de sori) Ansamblu de corpuri cerești format din soare, din planetele care gravitează în jurul lui, precum și din cometele corpurilor meteoritice, ale gazului și pulberilor interplanetare. 8 (Ast; îs) ~ stelar, (înv) ~ă stelească Fiecare dintre grupurile de stele constituite în roiuri și în galaxii. 9 (Ast; pex) Ansamblu de corpuri cerești. 10 Ansamblul unităților de măsură alcătuit din unități fundamentale și derivate. 11 Clasificare făcută pe baza anumitor criterii a elementelor unui ansamblu, efectuată pentru a facilita studierea lor. 12 Ansamblu ordonat și unitar rezultat dintr-un sistem (11). 13 (Înv; îf ~ă, sistim, sistimă) Tagmă. 14 (Atm) Ansamblu de organe sau țesuturi având aceeași structură. 15 (Atm) Ansamblu de organe sau de țesuturi care îndeplinesc aceleași funcții în organism. 16 (Bot; îvr; îs) ~ radicular Totalitatea ramificațiilor rădăcinii unei plante. 17 (Bot; îs) ~ vascular Totalitatea vaselor prin care circulă seva în plante. 18 (Teh) Ansamblu de elemente sau de instalații, în interdependență și care formează un tot organizat. 19 (Ggf; șîs ~ muntos, înv, ~ă de munți) Grup de masive muntoase legate între ele genetic și structural, care prezintă caractere morfologice asemănătoare Si: lanț. 20 (Glg; șîs ~ geologic) Totalitatea depozitelor formate în timpul unei perioade geologice. 21 (Mat; șîs ~ de ecuații) Ansamblu de ecuații cu mai multe necunoscute ale cărui soluții trebuie să verifice simultan toate ecuațiile ansamblului. 22 (Lin) Ansamblul părților constitutive ale limbii sau ale diverselor aspecte ale ei, legate între ele prin raporturi de interdependență și subordonate în vederea realizării comunicării. 23 Formă care reprezintă un anumit grup de obiecte sau de fenomene Si: model, tip¹. 24 (Rar; pex) Fel (2). 25 (Pex) Tipar. 26 Marcă de fabrică. 27 (Glg; îs) ~ cristalografic (sau de cristalizare ori, înv, cristalin) Categorie în care sunt grupate cristalele după caracterele generale ale simetriei lor. 28 (Îvr) Ansamblu de specii (înrudite). 29 Ansamblu de principii, de reguli etc. formând un tot organizat, care face ca o activitate practică să se desfășoare potrivit unui anumit scop. 30 (Rar; prc) Principiu. 31 (Îs) ~ electoral Totalitatea normelor prin care se reglementează alegerea deputaților în organe reprezentative, precum și raporturile dintre deputați și alegătorii lor. 32 (Îs) ~ monetar Totalitatea monedelor existente la un moment dat într-un stat și a raporturilor stabilite între valorile lor. 33 (Îs) ~ informațional Ansamblu de procedee și de mijloace de colectare, prelucrare și transmitere a informației necesare procesului de conducere a întreprinderilor, instituțiilor, ministerelor etc. 34 Succesiune de operații, de faze etc. alese după anumite criterii și dispuse într-o anumită ordine pentru a se ajunge la un anumit rezultat, pentru a obține un anumit lucru etc. 35 Metodă de lucru Si: chip (78), fel (19), formă (16), manieră, mijloc, mod¹, modalitate, procedeu, procedură, (asr) procedare, (rar) putință, (înv) manoperă, marșă, mediu², mijlocire, (îvr) așezământ, mers¹. 36 (Mat; îs) ~ de numerație, (înv) ~a numerației (ori numărului) Complex de reguli pentru exprimarea (orală sau scrisă) a numerelor întregi. 37 Normă. 38 (Îs) ~ Braille Metodă de scriere pentru nevăzători, cu litere tipografice speciale scoase în relief, pentru a putea fi pipăite. 39 Mod de a se purta al cuiva. 40 (Rar; pex) Obicei. 41 Mecanism logic sau psihic. 42 Mod particular de a percepe, de a interpreta etc. Si: stil. 43 (Pgn) Complex de elemente intercorelate care îndeplinesc o funcție comună, conformându-se acelorași norme. 44 (Pgn) Ansamblu organizat și coerent Si: structură. 45-46 (Îljv) Fără (nici un) ~ (În mod) incoerent. 47 (Îlav) Cu ~ În mod ordonat, metodic. 48 (Îs) ~ audio Combină muzicală.

IBERICĂ sau PIRINEICĂ, Peninsula ~, peninsulă în extremitatea de SV a Europei, între Oc. Atlantic, G. Biscaya și M. Mediterană; 594,6 mii km². Importante zăcăminte de cărbune, min. de fier, wolfram, pirite, cinabru. În centru se află un podiș înalt (înconjurat la N, NE și S de lanțuri muntoase), în SV se extinde C. Andaluziei, iar în V, C. Portugaliei. Alt. max.: 3478 m (Vf. Mulhacén, din Masivul Sierra Nevada). În N și NV climă temperat-oceanică, în S și E mediteraneană, iar în pod. central, continental-umedă. Pr. râuri care o străbat sunt Duero, Tajo, Guandina, Guadalquivir și Ebru. În arealul său se află Spania, Portugalia, Andorra și Gibraltar.

GRAICI (GRAIE, GREES), Alpii ~, lanț muntos în Alpii vestici, la S de Mont Blanc, până la râul Dora Riparia (Italia și Franța). Alcătuit din șisturi cristaline. Alt. max.: 4.061 m (masivul Gran Paradiso). Turism.

KOLÎMA 1. Fluviu în NE Siberiei; 2.129 km. Izv. din masivul Suntar Haiata prin două izvoare, Kulu și Aian Iurah, și se varsă printr-o deltă în Marea Siberiei Orientale. Navigabil pe c. 2.000 km. 2. Lanț muntos în extremitatea de E a Federației Ruse, în Siberia, extins pe c. 1.300 km în lungul țărmului M. Ohotsk. Alt. max.: 1.962 m. Zăcăminte de aur. 3. Câmpia în NE Siberiei, străbătută de fluviul cu același nume și de râul Alazeja; c. 170 mii km². Alt. medie: 100 m.

SACRAMENTO [sækrəméntou] 1. Laț muntos în S M-ților Stâncoși, extins pe 260 km lungime, în partea central-sudică a statului New Mexico (S.U.A.). Cuprinde masivele Sierra Blanca (3.659 m, alt. max. a lanțului S.), Guadalupe (2.667 m) și Jicarilla. 2. Fl. în V S.U.A.; 615 km. Izv. din m-ții Cascadelor, din masivul Shasta, din NV statului California, curge pe direcție SSV, trece prin orașul omonim și se varsă în G. Suisun al G. San Francisco (Oc. Pacific) formând o deltă comună cu fl. San Joaquin. Navigabil pe 290 km. Pe cursul superior a fost construit (1945) barajul Shasta (183 m înălțime și 1.055 m lungime) în urma căruia s-a format lacul de acumulare omonim (56 km lungime: volum: 5,6 miliarde m³). Afl. pr.: Pit, McCloud, Feather. 3. Oraș în V S.U.A., centrul ad-tiv al statului California, situat pe fluviul omonim, la 116 km NE de San Francisco; 407 mii loc. (2000). Aeroport. Port fluvio-maritim. Nod rutier și feroviar. Centru comercial. Piață agricolă. Constr. de rachete spațiale, de motoare și subansamble pentru avioane, de armament, sisteme de apărare, radiatoare ș.a. Ind. chimică, electronică, textilă, poligrafică, mobilei, hârtiei și alim. Prelucr. diamantelor. Universitate (1947). Galerie de artă (1885) cu opere semnate de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rembrandt, Dürer ș.a.; Muzeul căilor ferate; Muzeul Indian de Stat, cu obiecte de artizanat aparținând amerindienilor; orchestră simfonică; 80 de parcuri (cel mai mare fiind William Land Park, 96 ha); Capitoliu (1869-1874). De la S. s-a lansat pe orbită primul satelit american construit aici. S. este legat de Oc. Pacific prin canalul S. este legat de Oc. Pacific prin canalul S.-Yolo Port (inaugurat în 1963), lung de 142 km, pe care au acces vase oceanice. În apropiere de S. sunt trei baze militare: Mother Air Force, McClellan Air Force și Sacramento Army Depot. În 1839, un grup de coloniști conduși de căpitanul elvețian de origine germană John Augustus Sutter, s-a stabilit în această zonă, construind un fort și întemeind o așezare pe care au numit-o inițial New Helvetia. La 24 ian. 1848, tâmplarul James W. Marshall a descoperit aur la 54 km NE de actualul oraș, astfel încât, în 1849, localitatea a devenit centrul unor intense activități miniere aurifere (populația a crescut repede de la 6.000 loc. la c. 10.000 în 1854), atribuindu-i-se denumirea de Sacramento după fluviul omonim. În 1850 a devenit oraș, iar în 1854 capitala statului California. Centrul orașului (Downtown) a fost reconstruit în anii 1960-1970. Turism.

ŠAR PLANINA (Munții Șar), lanț muntos în NV Macedoniei, alcătuit din șisturi cristaline, dolomit și calcar, extins pe direcție NE-SV, pe c. 160 km lungime, la NV de valea superioară a râului Vardar, la granița cu Albania și Serbia-Muntenegru. Include și masivele Korab, Bistra, Jablabica și Galicica. Alt. max.: 2.794 (vf. Golem-Korab). Prezintă pereții abrupți, vârfuri semețe (Titov 2.747 m, Turcin 2.702 ș.a.), văi adânci, circuri și lacuri glaciare, numeroase depr. intramontane ș.a. Păstorit pe culmile înalte. Versanții sunt acoperiți cu păduri. Stațiuni ale sporturilor de iarnă (Popova Šapka ș.a.). Turism.

HINDUKUSH [hindukúʃ], sistem muntos asiatic, ridicat în orogeneza terțiară alpino-himalayană, aflat pe terit. Afghanistanului și Pakistanului. Lungime: 800 km; lățime: 50-350 km. Alt. max.: 7.690 m (vf. Tirich-Mir). Formează cumpăna de ape dintre bazinele fl. Amu Daria, Ind și Helmand. Se împarte în masivele Kūh-e-Bābā, H. Central și H. Estic; culmile vestice formează, la N de primele, un lanț longitudinal, separat de ele prin zona depr. Parvan. Alt. medii: 4.000-6.000 m; caractere alpine, urme ale glaciației cuaternare, ghețarii actuali și numeroase văi longitudinale sau transversale. Limita zăpezilor permanent este în jur de 5.000 m, iar supr. acoperită de ghețari este de 6.200 km². H. sunt formați din granite, gnaisuri, gresii și calcare. Seismicitate accentuată.

RUWENZORI [rúənzori], lanț muntos în ESE Africii, extins pe c. 130 km lungime de la N la S, respectiv între lacul Edward și lacul Albert, și pe c. 65 km lățime max., la granița dintre R.D. Congo și Uganda, la N de Ecuator. Este un gigantic horst, mărginit de falii, alcătuit din roci cristaline intrusive, care culminează în vf. Margherita din masivul Stanley (Ngaliema); 5.109 m alt. (după alte surse 5.119 m), al patrulea vârf din Africa după Kibo (5.895 m), Kenya (5.199 m) și Kilimanjaro (5.150 m). Prezintă culmi largi (separate de trecători și văi adânci) și mici lacuri. Acoperit cu păduri tropicale, umede, până la c. 2.600 m alt., apoi cu vegetație de altitudine specifică Africii de E, cu numeroase endemite până la c. 3.300-4.500 m alt., după care urmează domeniul zăpezilor persistente, la peste 4.500 m alt., pe versanții de E și la peste 4.800 m alt., pe cei de V. Zăcăminte de cobalt și cupru. Precipitații bogate (c. 2.300 m/an în medie). În cadrul acestui lanț muntos se află Parcul Național Ruwenzori Mountains (1952), extins pe 1.979 km² în SV Ugandei, în care se găsesc păduri tropicale cu diverse specii de arbori, cratere vulcanice și o faună bogată (cimpanzei, leoparzi, lei, elefanți, hipopotami, bivoli, antilope ș.a.). A fost inclus (1994) în lista Patrimoniului natural universal. Lanțul muntos R. a fost identificat ca cel numit de Ptolemeu „Munții Lunii”. Mult timp s-a crezut că de aici izv. Nilul. R. a fost escaladat pentru prima oară la 18 iun. 1906 de o echipă de alpiniști italieni condusă de Luigi Amedeo Savoia-Aosta.

CARPAȚI, sistem montan european, reprezentînd continuarea estică a M-ților Alpi. La Bratislava, în E Bazinului Vienei, Dunărea îl desparte de ultimele prelungiri ale Alpilor (M-ții Leitha), iar în cealaltă extremitate, după ce au descris un arc uriaș, lung de peste 1.300 km, culoarul Timok-Nišava îl separă din nou, de astă dată de Balcani. Formarea sistemului a început prin mișcările tectonice din faza de orogeneză austrică (Mezocretatic) care au dus la cutarea zonei interne a C. și au antrenat în unele sectoare porțiuni din fundamentul cristalin, acoperite de cuverturi sedimentare mezozoice, suprapunându-se reg. înconjurătoare (autohtone) sub forma pînzelor de șariaj (ex. în M-ții Tatra, M-ții Parîng și Masivul Retezat-Godeanu). Cristalinul și sedimentarul mezozoic al Pînzei Getice și al Autohtonului au fost apoi strîns cutate și fragmentate. În Paleocen (faza laramică) are loc o ridicare generală a zonei centrale a C. și retragerea definitivă a apelor marine din această zonă. La sfîrșitul Paleogenului, în mișcarea de ridicare și de cutare este antrenată și zona exterioară (a flișului) care se alătură zonei muntoase mai vechi. În Neogen s-au produs puternice erupții vulcanice, care au dus la formarea celui mai lung lanț vulcanic din Europa, situat pe rama interioară a arcului carpatic. La exteriorul sistemului montan s-a format cea mai nouă unitate de orogen a C., Subcarpații, o dată cu care s-a produs și o înălțare în bloc a întregului masiv. Caracteristică pentru C. este prezența platformelor de eroziune rezultate în urma acțiunii agenților modelatori externi și a ridicărilor succesive, pe verticală. Deși nu există ghețari actuali, urmele glaciațiunii cuaternare sînt evidente în relieful culmilor înalte (Tatra, Černogora, Rodna, Făgăraș, Retezat ș.a.), prin circuri, custuri, văi glaciare etc. În afara glaciațiunii de tip alpin, C. au suferit și influența ghețarului scandinav, care a pătruns pe văi, lărgindu-le și lăsînd acumulări de morene. Cu excepția zonei flișului, slab fragmentată și cu alt. reduse, C. sînt străbătuți transversal de numeroase rîuri. Din punct de vedere fizico-geografic, se împart în trei grupe pr.: C. Nord-Vestici, C. Centrali și C. Sud-Estici. 1. Carpații Nord-Vestici se întind între Dunăre (Bratislava) și Biała (afl. al Dunajecului) din SV Poloniei. Structura și morfologia sînt complicate, existînd atît masive cristaline, cît și eruptive puternic afectate de eroziune. Se întîlnesc numeroase culmi paralele alcătuite din fliș, separate prin depresiuni alungite de natură tectonică sau sculpturală. Alt. medii: 1.000-1.400 m, depășind foarte rar 2.000 m. Totuși în această grupă se află Tatra, cel mai înalt masiv cristalin din întregul sistem montan carpatic (2.663 m în vf. Gerlachovka), cu forme glaciare bine dezvoltate și păstrate. La S de Tatra, între rîurile Váh și Hron, se găsește masivul cristalin Tatra joasă, care culminează în vf. Dumbier (2.043 m), coborînd la periferie sub 1.000 m. Un culoar tectonic miocen, orientat E-V, și drenat de rîul Hron, desparte munții din N de M-ții Metaliferi ai Slovaciei, munți joși (alt. max.: 1.477 m), generați de vulcanismul neogen. Prin eroziunea conului vulcanic s-au format o serie de neckuri și bazine. Ocolind Tatra Înaltă pe la N se desfășoară C. flișului. Ei încep la Dunăre (Bratislava) prin C. Mici (alt. max.: 768 m), în a căror axă apare fundamentul cristalin, și se continuă cu C. Albi, mai înalți (c. 1.000 m) și mai largi, cuprinzînd numeroși martori din calcare jurasice, și cu Beskizii Slovaciei, munți mijlocii (1.725 m alt. max. în vf. Babia Gora), avînd mare lărgime și o structură asemănătoare Obcinelor Bucovinei. 2. Carpații Centrali constituie o unitate bine individualizată care separă C. Nord-Vestici de cei Sud-Estici. Ei se desfășoară între Biała și culoarul Rika-Sviča. În relieful lor, cu alt. ce depășesc rar 700-800 m, sînt caracteristice culmile paralele constituite din fliș în alternanță cu cîmpulunguri, fragmentate de văi transversale slab adîncite. Au aspect colinar, de muncei, cu interfluvii largi, pante domoale și trecători joase, de obîrșii. Către N, C. Centrali trec, prin intermediul unor pinteni din gresie, în dealurile precarpatice, pe care le domină cu 200-300 m. Către Depr. Panonică din sud, trecerea se face prin două șiruri de măguri (700-1.000 m) reprezentînd neckurile și masivele vulcanice ale M-ților Vihorlat, care încadrează o depr., subcarpatică. 3. Carpații Sud-Estici se desfășoară între culoarele Rika-Sviča la N și Timok-Nišava la S, avînd cea mai mare extindere pe terit. României și unde se deosebesc trei sectoare: C. Orientali, C. Meridionali și C. Occidentali. Carpații Orientali se întind ca unitate morfologică de la hotarul de N al României pînă la valea Prahovei, iar ca structură geologică pînă în valea Dîmboviței. Sînt alcătuiți din trei zone geologice, dispuse paralel: zona flișului (în E), cristalino-mezozoică (în centru) și vulcanică (în V). Alt. max.: 2.303 m (vf. Pietrosu Rodnei). Se caracterizează prin dispunerea paralelă a culmilor, numeroase pasuri (Prislop, Bicaz, Ghimeș-Palanca, Bratocea, Buzău, Predeal etc.), sînt bine împăduriți și au depr. interioare; alcătuiesc principala zonă forestieră a țării. Zăcăminte de petrol, sare, min. de mangan, fier, cupru, sulf etc. Resurse hidroenergetice. Zone turistice (masivele Rodnei, Rarău, Ceahlău, Cheile Bicazului – Lacul Roșu, Lacul Sf. Ana etc.). Partea de S a Carpaților Orientali, cuprinsă între valea Oituzului, valea Prahovei și Depr. Brașov, se individualizează ca o unitate aparte (Carpații Curburii). Carpații Meridionali se întind ca unitate morfologică, de la valea Prahovei pînă la culoarele Timiș-Cerna și Bistra-Strei, iar ca unitate geologică de la Dîmbovița la Dunăre. În alcătuirea lor intră ca unități tectonice Autohtonul și Pînza Getică. Predomină șisturile cristaline care au determinat masivitatea lor cu o cuvertură de calcare cretacice (uneori organogene) ce dau forme de relief spectaculoase. Se caracterizează prin existența unor noduri orohidrografice, a unui număr redus de depr. intramontane și de pasuri de culme (Bran, Vîlcan) și trecători de vale (Lainici, Turnu Roșu). Prezintă frecvente urme glaciare în zona crestelor înalte. Alt. max.: 2.544 m (vf. Moldoveanu). Importante zăcăminte de cărbuni, min. de fier, mică, grafit. Turism în masivele Bucegi, Făgăraș, Retezat etc. Carpații Occidentali se întind între Dunăre la S și Someș la N, constituind o sinteză geologică a celorlalte sectoare carpatice. Valea Mureșului îi împarte în două grupe pr.: M-ții Apuseni în N, mai înalți și, M-ții Banatului și Poiana Ruscă în S. Au un relief de culmi domoale, cu un ansamblu de nivele de eroziune etajate, puternic fragmentate de depresiuni-golf, care pătrund adînc în masa muntoasă. Nuclee de șisturi cristaline și granite alternează cu depozite sedimentare străbătute de roci eruptive. Prezența calcarelor a favorizat apariția fenomenelor carstice. Nodurile orografice au aspect de munți-bloc, fără urme glaciare, separate prin depr. tectonice de tip golf. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Zăcăminte de bauxită, min. de aur și argint. Obiective turistice: Cheile Turzii, Carașului, Nerei, peșterile Scărișoara, Meziad, Focul Viu, Cetățile Ponorului.

SIERRA NEVADA 1. Masiv muntos în extremitatea de S a Spaniei, în Cordillera Betica, alcătuit din roci cristaline, dolomite și calcare, extins pe 150 km lungime și 41 km lățime; alt. max.: 3.478 m (vf. Mulhacén, cel mai înalt din Pen. Iberică). Relief variat, cu forme rotunjite și cu câteva vârfuri ascuțite de tip alpin. Mici ghețari și zăpezi persistente la peste 3.000 m alt. Expl. de pirite și mercur. 2. [sierə nəvædə] Lanț muntos în V S.U.A. cuprins între depr. internă a Californiei și pod. Marelui Bazin, orientat NV-SE, reprezentând un horst format din granodiorite, asimetric, ridicat, extins pe 692 km lungime și 80-140 km lățime. Versantul de V, abrupt, domină depr. internă a Californiei cu c. 1.500 m, cel de E, mai domol, coboară treptat spre Marele Bazin. Vârfurile sunt peneplenizate și păstrează urme ale glaciației cuaternare. Alt. max.: 4.418 m (vf. Whitney). Reprezintă o reg. de seismicitate ridicată, cu numeroase izv. termale și vulcani noroioși. Climă de tip mediteranean montan cu precipitații abundente iarna. Versantul de V este acoperit cu păduri de foioase și conifere, local arborete de sequoia, iar cel de E cu păduri rare de pin. Între c. 2.200 și 2.800 m se desfășoară pajiștile alpine, iar la peste 3.000 m alt. este domeniul zăpezilor persistente și al ghețarilor. În acest lanț muntos se găsesc numeroase cascade, lacuri, canioane adânci, pasuri (Sonora 2.935 m, Ebbetts 2.680 m, Carson 2.620 m, Donner 2.175 m ș.a.) și parcuri naționale (Yosemite, Sequoia, Kings Canyon). Zăcăminte de minereuri polimetalice. Descoperit în mart. 1772 de căpitanul Pedro Fages și explorat în 1874 de Josiah D. Whitney (1819-1896). Stațiuni ale sporturilor de iarnă.

ASIA, cel mai mare continent al Pămîntului; 43,95 mil. km² (1/3 din suprafața uscatului); 3,05 miliarde locuitori (1988). Este cuprins între Oc. Înghețat (la N), Oc. Pacific (la E), Oc. Indian (la S) și Marea Roșie, Marea Mediterană, Marea Neagră, M-ții Caucaz, Marea Caspică și M-ții Ural (la V); se întinde de la 26°10′ long. E (capul Baba din Asia Mică) la 169°10′ long. V (Capul Dejnev) pe c. 9.000 km și de la 77°44′ lat. N (Capul Celiuskin) la 1°16′ lat. N (Capul Piai din Pen. Malacca), pe 11.000 km. Relieful: A. este extrem de variat, cu lanțuri montane, podișuri și cîmpii de dimensiuni foarte mari și cu alt. medie ridicată (960 m). Continentul asiatic este constituit din două grupe de cîmpii și platouri, grupate de o parte și de alta a unei zone montane. Aceasta se întinde din Pen. Asia Mică și trece prin nodul orografic al Pamirului, de unde se desparte în două ramuri: de N, formată dintr-o serie de masive muntoase care se orientează în centru pe direcția V-E (M-ții Tian-Shan), la o direcție SV-NE, ca ulterior să se îndrepte spre E pînă la str. Bering, și de S cu o direcție V-E în M-ții Himalaya, iar din nodul orografic al Pod. Iunnan spre S prin Pen. Indochina, continuîndu-se din nou pe direcția V-E în Arh. Malaez. Fațada orientală a A. este alcătuită dintr-o suită de pen. și arh., care se unesc în S cu arcul Filipinelor și cu Arh. Malaez. Sectoarele de orogeneză precambriană sînt destul de rare (Pen. Arabia și în Pod. Deccan). Mișcările orogenice care au lăsat urme sînt cele caledoniene (M-ții Ural), hercinice și mai ales alpine (M-ții Himalaya). Se pot distinge cîteva ansambluri geomorfologice mari. În N se dezvoltă un ansamblu format din cîmpii, depr., platouri și masive vechi reînălțate. La V de fl. Enisei se desfășoară C. Siberiei Occidentale, iar în centru, Pod. Siberiei Centrale. În S și în E acestui pod. se ridică munții caledonieni și hercinici. Legătura dintre complexul muntos caledoniano-hercinic și cel alpin din S o face depr. endoreică Aralo-Caspică. În SV și S se dezvoltă ansamblul Pen. Arabia și și pod. Deccan, resturi ale soclului precambrian. Ansamblul alpin din S continentului se întinde din Pen. Asia Mică pînă în Arh. Sondele Mici. Din Anatolia spre E se despart două sisteme montane hercinice, Caucaz și Kopetdag la N și Zagros, Belucistan și Suleiman la S, care încadrează Pod. Iran. Sistemul Himalaya, constituit din mai multe culmi paralele orientate spre V-E, atinge în vf. Chomolungma cea mai mare alt. a Pămîntului (8.848 m). Ansamblul Extremului Orient este constituit de o succesiune de arcuri montane, care formează ins. sau pen. alungite. Resursele naturale. Subsolul A. este bogat în zăcăminte de cărbuni (Siberia și E Chinei), petrol (Orientul Apropiat și Mijlociu și Indonezia), gaze naturale (Asia Centrală, Siberia), minereu de fier (Siberia. NE Chinei, India, Filipine, Turcia), aur (Siberia, India, Birmania, Sri Lanka), mangan (Caucaz, India, E Chinei), plumb, zinc, wolfram, antimoniu, crom (Turcia), cositor (Malaysia, Indonezia), bauxită (Indonezia). Clima. Pe întinsul continentului sînt prezente toate tipurile climatice. Lipsa lanțurilor montane latitudinale în N favorizează pătrunderea adîncă a maselor de aer arctice spre interiorul continentului. Temperaturile cele mai coborîte (- 70 °C) s-au înregistrat în NE Siberiei. În centrul A. se instalează iarna un anticiclon termic, din care curenții de aer înaintează sub forma alizeului de NE, transformat în musonul de iarnă, spre Oc. Indian, către NV în Siberia Occidentală, către SE în Siberia Orientală și Pen. Indochina. Vara situația se schimbă, locul anticiclonului fiind luat de o arie ciclonală, unde temperaturile depășesc 50 °C, iar curenții de aer au o circulație inversă, alizeul de SV transformîndu-se în musonul de vară. Precipitațiile sînt abundente la S de M-ții Himalaya (c. 12.000 mm/an la Cherrapunji în India) și în Asia de SE datorită musonilor de vară și barajelor montane din calea acestora. Arh. Malaez are un regim pluviometric tipic ecuatorial, în timp ce pustiurile tropicale din Pen. Arabia, India, Pod. Iran, ca și cele temperate din A. Centrală, primesc cantități de precipitații extrem de reduse. Hidrografia. Deși 1/3 din A. este endoreică, rețeaua hidrografică este bine reprezentată. În Oc. Înghețat se varsă marile fl. ale Siberiei: Obi cu Irtîș, Enisei, Lena, Kolîma și Indighirka. În Oc. Pacific se varsă fl. Amur, Huanghe, Yangtze, Xijiang și Mekong. În Oc. Indian se varsă fl. Saiween, Irrawaddy, Gange, cu afluentul său din zona de vărsare, Brahmaputra, Ind, Tigru cu Eufrat, unite în Shatt al’Arab. Lacurile cele mai importante sînt: Aral, Balhaș și Baikal (cel mai adînc din lume).

RILA (RILA PLANINA), Munții ~, lanț muntos în SV Bulgariei, prelungire spre NV a m-ților Rodopi, alcătuit din roci cristaline, cu relief glaciar (circuri, lacuri, văi). Alt. max.: 2.925 m (vf. Musala), cel mai înalt din Pen. Balcanică. Păduri de stejar, fag și conifere până la 2.100 m, apoi pajiști alpine. Numeroase lacuri de retenție. De aci izvorăsc fl. Marița și Mesta și râul Iskăr. Parcul Național Rila (81.000 ha), în partea centrală a masivului, adăpostește o faună montană bogată, o serie de endemite balcanice și locale. La poalele acestui masiv (la 1.147 m alt.) se află mănăstirea Rila fondată de Ivan Rilski (876-946), refăcută după incendiile din sec. 14 și din 1833, inclusă (din 1983) în lista Patrimoniului cultural universal, important centru cultural și religios al Bulgariei medievale. Actualul complex a fost ridicat între 1836 și 1860.

JURA [ʒürá] 1. Lanț muntos, de înălțime mijlocie, în Europa de V, extins pe direcția SV-NE, pe o lungime de peste 600 km și c. 80 km lățime, pe teritoriile Franței, Elveției și Germaniei și cuprinde: J. propriu-zisă (Franța, și Elveția), situată între văile Isère și Aare, constituită din calcare jurasice. Lungime: c. 230 km. Culmi paralele cu direcția SV-NE, cu alt. mai mari spre SE. Alt. max.: 1,718 m (Crêt de la Neige). Carst dezvoltat. De aici izv. râurile Ain și Doubs. Rezervații; J. Suabă (Schwäbische Alb), situată între cursul superior al Dunării (la SSE) și cel al Neckarului (la NNV). Alt. max.: 1.015 m (vf. Lemberg). Lungime: c. 200 km. Relief de podișuri calcaroase și dolomitice, mai înalte spre valea Neckarului; J. Franconiană (Fränkische Alb), situată între văile Dunării (la S) și Mainului (la N), ca o continuare spre NE și N a M-ților Jura Suabă, de care este despărțită prin valea râului Wörnitz. Alt. max.: 652 m (vf. Poppberg). Lungime: c. 200 km. 2. Canton în NV Elveției, drenat de cursul superior al Rinului, la poalele masivului muntos omonim; 836,5 mii km²; 69,2 mii loc. (1996). Centrul ad-tiv: Delémont. Expl. lemnului. Creșterea bovinelor.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71°11′ lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36° lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9°30′ long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67°20′ long. E). Supr.: 10,4 mil. km²; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28°C în S până la 3-5°C în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12°C în S și SV până la -18°C și -20°C în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18°C), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35°C), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km², dintre care 109,8 mii km² se află în insulele arctice, 5 mii km² în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km² în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km² (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.

MUNTE s. m. 1. Formă de relief convexă sau ascuțită, a cărei culme are înălțimi care în general depășesc 800 de metri, dominînd fundul văilor învecinate cu peste 500 de metri. Să preimească codrii pacele oamerilor și munții dereptatea. PSALT. 140, cf. 321, 332. Și s-aș avea toată credința ca munții a muta, dragoste nu voi avea. CORESI, EV. 338. Codrii jucară ca berbecii și munții ca miei[i] oilor. id. PS. 321/5. A treia zi. . . tocmi iazerele și izvoarăle și văile și munții. MOXA, 345/24. Soarele . . . loveaște în munții cei mari (a. 1645). GCR I, 114/22. Să va avea un om o sută de oi și va rătăci una dintr-înse, au nu va lăsa noaozeci și noao în munți . . . ? N. TEST. (1648), 23^v/16. Munții cei înalți și malurile ceale înalte. . . să năruiescu. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/28. La viia lui Agrippa pre potica muntelui. DOSOFTEI, ap. GCR I, 254/36. Va arde temeliile munților. BIBLIA (1688), 150²/59. Să fugă la munți (cca 1700). GCR II, 22/24. Începură a să arăta vîrvurile munților. N. COSTIN, L. 60. A lui iaste ceriul și pămîntul, munții, dealurile, lemnele, dumbrăvile (a. 1785). GCR II, 146/31. Munții nasc metaluri în sînurile sale. MOLNAR, RET. 76/25. Un bătrîn s-au gătit să treacă preste un monte. ȚICHINDEAL, F. 170/22. Se tîraște de iznoavă spre vîrful muntelui. MARCOVICI, C. 14/3. Ploaia răsuna tocma ca un șuvoiu de apă, ce cu repegiune să răvarsa din vîrful unor prea înalți munți. DRĂGHICI, R. 9/16. Adeseori în pustiul acest de munți ocolit, Gîndul meu zburînd colindă. CONACHI, P. 212. Cîmpii frumoase împrejurate de munți verzi se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, S. 24. Rîul înapoi se trage . . . munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. Un lanț de munți goli și arși de soare închide orizondul de-a dreapta noastră ALECSANDRI, O. 313. Astfel după dealuri verzi și numai flori Stă bătrînul munte albit de ninsori. BOLINTINEANU, O. 36. Naintea lor se-nalță puternic vechii munți, EMINESCU, O. I, 98. Cînd să pună mîna pe dînsa, zbîr ! pe vîrful unui munte și se ascunde după o stîncă. CREANGĂ, P. 268. În urma lor se-nalță deodată un munte de piatră. ISPIRESCU, L. 25. A poftit toți tinerii să vie și care se va putea sui pe muntea neagră, după acela va da și pe fata cea mică. PAMFILE, VĂZD. 41. În depărtare. . . după dealuri munții negri-și-nalță fruntele cărunte. MIRONESCU, S. A. 70. A plîns Dănilă și s-a suit în creierii munților. GALACTION, O. 156. Și-a petrecut. . . mîhnit și tăcut zilele. . . privind pe gînduri pîcla Moldovei și munții care zimțuiau zarea asfințitului. SADOVEANU, O. VII, 361. Piciorul muntelui se încalță pînă la gleznă cu satul roșu, ca un pantof cu vîrful întors. ARGHEZI, P. T. 104. Cum să trăiești fără munți și fără păduri ? STANCU, R. A. III, 17. Cu ăl cobor mai în apus, Cu-atît mai dragi mi-s munți și ape. BENIUC, M. 143. Dincoace muntele, namilă naltă . . . Își saltă-n tărie gurguiele gemene. DEȘLIU, G. 26. Jelui-m-aș munților, De dorul părinților. POP., ap. GCR II, 234/5. Eu toți munții am călcat, Mură-albastră n-am aflat. ALECSANDRI, P. P. 53. Așa-mi vine cîteodată, Să mă sui la munți cu piatră. JARNIK-BÎRSEANU, P. 201. Sus la munț cărunț, Jos la văi adînci. MAT. FOLK. 1 472. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. PAMFILE, R. II, 155. Am un bou bălan, Paște pe munte de ciolan (Briciul). GOROVEI, C. 31. ◊ (De obicei la pl.; urmat de un nume propriu de șir, de masiv muntos, sau, cu valoare de nume propriu, făcînd parte din nume de șiruri, de masive muntoase) Colonii romani. . . se traseră în munții Carpați. BĂLCESCU, M. V. 7. În fața noastră, Munții Dobrogei stăteau nemișcați, cu frunțile posomorîte. DUNĂREANU, N. 28. ◊ (În comparații, sugerînd ideea de înălțime și de masivitate) S-au auzit deodată în urma lor un val ca un munte, huind cu mare groază. DRĂGHICI, R. 34/2. Unul dintre dînșii, Hanțl, un neamț cît un munte, îl căuta pe la marginea pădurii. SLAVICI, O. I, 167. Cel mai bun prieten al căprarului Fior ea era. . . Gavril Panciuc, o namilă de rezervist cît un munte. SADOVEANU, O. II, 75. Omul cît muntele se înfățișă. CAMIL PETRESCU, O. III, 170. (F i g.) Suflarea mi se curmă-n piept, ca vîntul ce se curmă prin ruinele zdrobite de munții anilor. EMINESCU, G. P. 27. Și l-am aflat la o fată, La porțile dorului, La munțîle somnului. ARH. FOLK. I, 168. ◊ Expr. Prin munți și văi = pretutindeni, peste tot. (Rar) A se face munte și punte = a depune toate sforțările spre a reuși; a se face luntre și punte. Omul vrednic să face munte și punte. PANN, P. V. II, 49/10. Trebuie sa ne facem munte și punte și să-i venim de hac ispravnicului. ALECSANDRI, T. I, 217. ♦ (Cu sens colectiv) Regiune, zonă muntoasă. Cîndu am sosit la Cîmpu Lungu, ei intra în munte (a. 1601). IORGA, D. B. I, 6. Ispititu-s-au turcii. . . să margă preste munte în țâra Ungurească. NECULCE, L. 353. Iat-o ! Plină, despre munte Iese luna din brădet. COȘBUC, P. I, 48. A doua zi dimineață și eu și Pisicuța apucarăm drumul muntelui. HOGAȘ, M. N. 51. Se-ntorcea Turmele de-și aduna Și la munte le pornea. TEODORESCU, P. P. 513. Noaptea-i mică, stele multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ E x p r. (Regional) A trăi ca calul la munte = a trăi în libertate, fără să depindă de nimeni. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ Munte de gheață = aisberg. Cf. BARCIANU, DM. 2. (Regional) Pășune (la munte 1). După Sînjorz. . . , vitele se scot la munte, adică pe ogoarele și livezile rămase neoprite. FRÎNCU-CANDREA, M. 25, cf. PAMFILE, A. R. 26, H V 189, X 153, 188, XI 438. Am dat boii la munți. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, cf. CHEST. IV 117/15, V 21/75. 3. (Prin exagerare; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare, grămadă (înaltă). Munți de nea. KLEIN, D. 221. Trimițînd sultanului vorbe pașnice și, în secret, făgăduind munți de aur. BĂLCESCU, M. V. 417. La răsărit se grămădiseră munți de nouri. SADOVEANU, O. II, 40. Pe lîngă zidurile uzinei, adevărați munți de oțel și fier, de fontă și aramă. STANCU, U.R.S.S. 195, cf. PLOPȘOR, C. 38. ◊ F i g. El își dădu sama că are în față-i un munte de neștiință, munte care trebuie luminat părticică cu părticică. CAMILAR, N. II, 124. 4. (Calc după fr. m o n t – d e – p i é t é; în sintagma) Munte de pietate = așezămînt aflat sub controlul statului, unde se dădeau altădată bani împrumut, pe amanet; casă de lombard. Cocoșul ținea loc ceasornicului amanetat la muntele de pietate. C. PETRESCU, C. V, 23, cf. id. Î. II, 229. (Neobișnuit, la pl.) Munții de pietate au început să funcționeze la 1777 în Franța. ȘĂINEANU, D. U. – Pl.: munți. – Art. și: (regional, f.) muntea (pl. munțile). – Gen.-dat. și: (regional) muntiului (ALR SN III h 808), (f.) munții (ib., ALR II 2 466/723, 2 468/723). – Și: (învechit și regional; probabil formă latinizantă) monte s. m. – Lat. mons, -tem.

INDIA 1. Uniunea Indiană (Bhārat Juktarashtra), stat federal în S Asiei, cuprinzând cea mai mare parte a pen. Hindustan și o serie de ins. grupate în arh. Andaman, Nicobar și Laccadive; 3,3 mil. km²; 913, 2 mil. loc. (1996), locul 2 pe glob după China. Limba oficială: hindi (uzuală engleza). Religia: hinduism (80%), islamism (11%), creștinism (catolici 2%), budism, sikh. Cap.: New Delhi. Orașe pr.: Bombay/Munbay, Calcutta, Delhi, Madras, Hyderābād, Bangalore, Ahmedabad, Kānpur, Nāgpur, Lucknow, Poona/Pune ș.a. Este împărțit în 25 de state federale și 7 teritorii autonome. Relieful acestei țări (care formează practic un subcontinent) are o deosebită varietate morfologică (lanțuri montane cu extindere și înălțimi mari, vaste câmpii, podișuri, coline și deșerturi), hidrografică, climatică, floristică și faunistică. În parte de NV, N și NE a I., în zonele de frontieră, se desfășoară, pe c. 2.400 km lungime, M-ții Himalaya, fiind formați din trei șiruri paralele, separate prin podișuri și văi, iar în cea de NV se află prelungirile M-ților Karakorum, cu alt. max. de 8.611 m (vf. K2, cel mai înalt de pe terit. I.). M-ții Himalaya culminează pe terit. I., în vf. Kanchenjunga (8.598 m), situat la granița cu Nepalul. La poalele M-ților Himalaya se află colinele prehimalayene Siwalik. Sectorul peninsular al I. este dominat de Pod. Deccan (c. 1 mil. km²), cu aspect de platformă, compus din platourile joase (400-500 m alt.) ce se întind la S de M-ții Vindhya și râul Narmada. Podișul urcă spre margini în sisteme muntoase: Vindhya în N, M-ții Gații de Est și, respectiv, Gații de Vest, ce se unesc în S și domină câmpiile litorale Malabar (de-a lungul țărmului M. Arabiei) și Coromandel (spre țărmul G. Bengal). În NE țării se desfășoară Pod. Shillong, iar în NV, Deșertul Thar. În arealul de NNE al I., între M-ții Himalaya la N și Pod. Deccan la S, se desfășoară o parte din C. Indo-Gangetică, deosebit de netedă, una dintre cele mai mari din lume, Clima este tropical-musonică, cu un anotimp secetos (nov.-mai) și altul ploios (iun.-oct.). Precipitații bogate (până la 12.000 mm/an în NE), cu excepția Pod. Deccan (din cauza barierei muntoase) și a Deșertului Thar. Rețeaua hidrografică este dominată de fl. Gange și Brahmaputra, navigabile pe mari distanțe; în Pod. Deccan, mai importante sunt fl. Narmada, Godavari, Krishna și Mahanadi. Vegetație diversificată: pădure deasă pe coasta Malabar și în Assam (NE), junglă în piemontul himalayan, savană în C. Bengal, stepe cu plante xerofite, deșert (în NV). Faună deosebit de bogată, ocrotită într-o importantă rețea de zone. Variate resurse minerale. În 1994, pe terit. I. se exploatau: huilă (254,4 mil. t, locul 4 pe glob; c. 100 miliarde t rezerve), lignit și cărbune brun (19,3 mil. t), min. de fier (60,7 mil. t, locul 5 pe glob; peste 20 miliarde t rezerve), mangan (1,8 mil. t), cupru, plumb, zinc, magneziu, tungsten, uraniu (200 t), bauxită (5 mil. t), cromite (1,1 mil. t), sare (11 mil. t), fosfați naturali, ilmenit, cianit, grafit, azbest, dolomită, mică, gips (1,9 mil. t) ș.a. Expl. forestiere (bambus, teck, santal – 282,4 mil. m³ lemn). Ind. prelucrătoare, foarte diversificată (împreună cu ind. minieră realizează aproape 1/3 din PNB), plasează I. între primele 10-12 state ale lumii (1994): energie electrică (350.5 miliarde kWh, locul 9 pe glob), cocs metalurgic (10,74 mil. t), fontă și feroaliaje (13 mil. t, locul 8 pe glob), oțel (13,9 mil. t), plumb, cupru rafinat, zinc, cadmiu, cositor, aluminiu (480,8 mii t), locomotive și vagoane, utilaj energetic (motoare electrice, transformatoare), nave, avioane, biciclete (8,9 mil. buc.) și motociclete (2,2 mil. buc.), autoturisme (238,2 mii buc., 1994) și vehicule utilitare (141,6 mii buc, 1992), aparate radio, televizoare (1,19 mil. buc., 1992), mașini de scris și de cusut, tractoare, îngrășăminte chimice (114 mil. 4), derivate petroliere, coloranți, mase plastice și rășini sintetice, acid azotic, clorhidric și sulfuric, amoniac și sulfat de amoniu, sodă caustică, cauciuc sintetic, anvelope, hârtie (2,7 mil. t) și celuloză, fire și fibre artificiale și sintetice, ciment (63 mil. t, locul 5 pe glob), fire și țesături de bumbac și lână, țesături de iută și mătase, confecții, cherestea, pielărie și încălț., produse alim. (zahăr 10 mil. t, locul 2 pe glob, ulei, ceai, conserve, produse lactate, unt, locul 2 pe glob, carne 4,12 mil. t, locul 7 pe glob, bere, țigarete); ind. cinematografică (910 filme de lung metraj, 1991, locul 2 în lume); artizanat. Terenurile agricole ocupă 55,1% din supr. țării (cele arabile c. 50%); irigații pe 43 mil. ha teren. Agricultura concentrează peste 60% din populația activă și contribuie cu c. 1/3 la PNB. I. este al treilea mare producător de cereale din lume (211,52 mil. t 1992; c. 10% din producția mondială). În 1994, se cultivau grâu (65,2 mil. t, locul 3 pe glob), porumb (10,5 mil. t, locul 7 pe glob), orez (117,6 mil t., locul 2 pe glob), mie (11,7 mil t, locul 1 pe glob, peste 1/3 din producția mondială), sorg (12,5 mil. t, locul 2 pe glob), orz, precum și cartofi (16,32 mil. t, locul 6 pe glob), semințe de in (locul 2 pe glob), fibre de cânepă (locul 1 pe glob), rapiță (5,4 mil t, locul 2 pe glob), ricin (locul 1 pe glob), soia, floarea-soarelui ș.a. În același an, dintre culturile tropicale se cultivau: trestie de zahăr (260 mil. t, locul 2 pe glob), semințe și fibre de bumbac (2,26 mil. t, locul 3 pe glob), ceai (737 mii t, locul 1 pe glob), cafea (170 mii t, locul 7 pe glob), manioc, batate, arbori pentru cauciuc natural (locul 4 pe glob), arahide (7,9 mil. t, locul 1 pe glob), iută (1,62 mil. t, locul 1 pe glob), chenaf, tutun (580 mii t, locul 3 pe glob), susan (locul 1 pe glob), năut (4,23 mil. t, locul 1 pe glob), nuci de cocos (6,3 mil. t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob). Mare producătoare de legume: fasole uscată (4 mil. t, locul 2 pe glob) și verde, linte (locul 1 pe glob), tomate (5 mil. t, locul 5 pe glob), usturoi (locul 2 pe glob), ceapă (3,35 mil. t), conopidă (locul 2 pe glob), varză. Unul dintre marii producători mondiali de fructe: mere (1,24 mil. t), nuci de acaju, papaya (locul 3 pe glob), banane (locul 2 pe glob), citrice, în special portocale și lămâi (602 mii t, locul 6 pe glob), ananas, mango (9,5 mil t, locul 1 pe glob), viță de vie (750 mii t struguri), castane. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (192,9, locul 1 pe glob), bubaline (78,8, locul 1 pe glob), caprine (44,8, locul 5 pe glob), cabaline (0,99), asini (1,6), cămile (1,5, locul 3 pe glob), porcine. Sericicultură. Apicultură (51 mii t miere, 1994, locul 6 pe glob). Vânătoare. Pescuit intens (c. 2,5 mil. t pește/an). C. f. (1990): 62 mii km (din care 8,2 mii km linii electrificate). Căi navigabile interne: 3,7 mil. km. Flota comercială: 6,62 mil. t. r. b. (1994). Turism dezvoltat: 2,2 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: orașe bogate în monumente (palate, temple, moschei, cetăți și alte construcții vechi, iar în unele și edificii coloniale și moderne), între care Delhi, Bombay, Agra (renumitul Taj-Mahal), Madras, Jaipur, Hyderābād, Ahmedabad, Varanasi ș.a. Stațiuni climaterice (Simla și Darjeeling, ambele în Himalaya, Mount Abu în M-ții Arravalli) și balneoclimaterice (pe țărmul G. Bengal – Puri și ale Arabiei – în apropiere de Bombay); parcurile naționale și rezervațiile naturale, unele renumite pentru vânătoare și pescuit. Moneda: 1 rupee (rupie) = 100 paisas. Export: produse textile din bumbac și iută, conf., produse agricole (ceai, cafea, fructe, tutun), pește și produse din pește, diamante, perle, pietre prețioase și semiprețioase, produse chimice, mașini și utilaje ind., min. de fier, oțel, piei, covoare, furaje ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, petrol și derivate petroliere, fontă și oțel, produse alim. și chimice, hârtie, min. de cupru, produse semifabricate ș.a. – Istoric. Locuit încă din Paleolitic pe valea fluviului Ind – de la care derivă denumirea țării (mărturie stau culturile Mohenjo-Daro și Harappa), parte de N a I. a fost invadată, spre mijlocul milen. 2 î. Hr., de arieni, populație indo-europeană care a introdus sistemul celor patru caste, limba vedică și brahmanismul. Tot în această perioadă a fost elaborat cel mai vechi monument de literatură „Rig-Veda”. Pe măsura declinului castei brahmanilor (clerul), s-a afirmat o nouă religie, întemeiată de Buddha Sakya Muni (560-480 î. Hr.). În sec. 6 î. Hr., NV peninsulei s-a aflat sub dominație persană. Alexandru cel Mare a efectuat o expediție în valea Indului (327-326 î. Hr.). Spre sfârșitul sec. 4 î. Hr. s-a constituit în aria dintre Ind și Gange, un mare stat, condus de dinastia Maurya, al cărui fondator a fost Chandragupta, și a ajuns la apogeu sub Ašoka (c. 273-232 î. Hr.), zelos propagator al budismului, care a devenit cea mai importantă religie în I. (sec. 3 î. Hr.-6 d. Hr.). Implantările grecești în zona de NV a I. au fost spulberate de invazia sciților, originari din Asia Centrală. În sec. 1 d. Hr., Imperiul Kușanilor, cu centrul în Afghanistan, ocupă Punjabul, apoi, sub Kanișka, întreaga Indie septentrională. De la începutul sec. 4, statul Magadha (bazinul Gangelui) cunoaște o perioadă de expansiune și mare progres cultural sub dinastia Gupta, întemeiată de Chandragupta I (c. 320-335). Invazia hunilor heftaliți (sec. 6) a pus capăt acestei perioade de avânt cultural. La începutul sec. 7, regele Harșa din Kanuaj și-a extins stăpânirea asupra N Indiei, punând bazele unui imperiu în care artele și literele au cunoscut din nou o mare înflorire. După moartea sa, imperiul s-a dezmembrat. Fărâmițarea politică din sec. 10-15 a concis cu pătrunderea și răspândirea islamului. Perioada 1206-1526 este dominată pe plan politic, în N, de Sultanatul din Delhi, în S, de statul Uijayanagar, iar pe plan artistic de debutul artei indo-musulmane (sinteză a tradițiilor indiană și iraniană). În anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul. În 1498, navigatorul portughez Vasco da Gama atinge coasta Malabar, portughezii punând stăpânire pe o mare parte a coastei de V. Sub conducerea lui Babur, un mongol descendent al lui Timur Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moghuli (1526-1858), cu capitala la Agra și, ulterior, la Delhi, consolidat sub domnia lui Akbar (1556-1605), susținător al hinduismului. Perioada este caracterizată de o înflorire fără precedent a artelor. În 1600 este înființată Compania britanică a Indiilor Orientale, iar în 1664, Compania franceză a Indiilor Orientale. După încercările de implantare și expansiune ale portughezilor (Goa, Damān și Diu) și olandezilor (Kochi), care au creat mici colonii. I. a fost disputată între Franța (Pondichéry, Chandernagor) și Marea Britanie (Bombay, Calcutta, Madras), care reușește, în cele din urmă, începând din 1763, în urma Războiului de 7 Ani, să-și extindă stăpânirea asupra întregii I. Dominația britanică a contribuit la progresul și occidentalizarea I., dar, prin caracterul ei brutal, a provocat proteste și răscoale, dintre care cea mai importantă a fost Răscoala șipailor (1857-1859), reprimată sângeros. Pentru a face față nemulțumirilor, autoritățile britanice au declarat I. colonie a Coroanei (1858), condusă de un vicerege. Mișcarea de emancipare națională a înregistrat însemnate progrese, grație constituirii partidelor: Congresul Național Indian (1885) și Liga Musulmană (1906). După Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului Național Indian, Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru, mișcarea anticolonialistă s-a intensificat și diversificat (rezistență pasivă, boicotul produselor britanice etc.). Sub presiunea acestei mișcări, în 1935, britanicii au promulgat o Constituție (India Act) care acorda o oarecare autonomie; ulterior, Marea Britanie a fost constrânsă să admită independența I. (15 aug. 1947), pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în dominioanele: Uniunea indiană, locuită de hinduși, și Pakistan, locuită de musulmani (Kashmirul devenind o sursă de tensiuni continue între cele două state). La 26 ian. 1950, I. s-a proclamat republică federală, rămânând membră a Commonwealth-ului. În anii confruntării dintre cele două blocuri militare (N.A.T.O.și Tratatul de la Varșovia), I. a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de nealiniere. În 1961 au fost incluse în statul indian coloniile portugheze Goa, Damān și Diu, iar în 1975 a fost inclus și fostul regat Sikkim. Aflat timp îndelungat la putere (din 1947, cu întreruperi, 1977-1980, 1989-1991), Congresul Național Indian, prin liderii săi, J. Nehru și fiica acestuia, Indira Gandhi, a reușit să facă din I. o țară democratică, datorită bunei funcționări a instituțiilor statului, în ciuda existenței unui mozaic de limbi și dialecte (peste 200) și a rivalității dintre confesiunea hindusă (majoritară) și cea musulmană, și a decalajelor economice dintre reg. Deși potențialul economic al țării a progresat masiv, un mare număr de locuitori trăiesc în condiții materiale precare. Situația I. a fost agravată în interior de acțiunile separatiștilor sikh (care au asasinat-o pe Indira Gandhi), iar în exterior de conflictul cu China (1956, 1959, 1962), care a îmbrăcat forma unor războaie de frontieră, și cu Pakistanul (1947-1948, 1965, 1971), pentru stăpânirea Kashmir-ului. Asasinarea fiului Indirei, Rajiv Gandhi (1991), prim-min. (1984-1989), de către separatiștii tamili, a relevat amploarea mișcărilor subversive, dar nu a destabilizat regimul democratic, care nu a putut eradica însă corupția. Anii ’80-’90 au fost marcați de tensionarea treptată a vieții interne. Mișcări insurecționale, teroriste locale, cu tendințe secesioniste, s-au manifestat în Punjab, Assam, Jammu și Kashmir. În urma alegerilor parlamentare din 1993, 1996 și 1998, partidul Congresul Național Indian și-a pierdut supremația în defavoarea partidului de dreapta, Bharatiya Janata. În 1998, I. a realizat mai multe experiențe nucleare prin care și-a confirmat statutul de țară deținătoare a armei nucleare. Acțiunea a provocat repica imediată a Pakistanului și dezaprobarea din partea opiniei publice internaționale. Republică prezidențială potrivit Constituției din 26 ian. 1950. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Consiliul Statelor și Camera Poporului, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. V. Hindustan.