Azore (Insule) pl. grup de insule în Oceanul Atlantic, aparținând Portugaliei: 260.000 loc. Produc vinuri, portocale și fructe delicioase.

PORTUGHEZĂ s. f. (cf. it. portoghese, fr. portugaise): limbă romanică din grupul occidental vorbită de portughezi (de actualii locuitori ai Portugaliei), de locuitorii insulelor Azore și Madeira, ai Guineei, Angolei și Mozambicului (Africa) și ai Braziliei (America de Sud). Este atestată pentru prima oară în secolul al XII-lea. În dezvoltarea ei se constată două mari perioade: a) portugheza arhaică, între secolele al XII-lea și al XVI-lea și b) portugheza modernă, care se constituie între secolele al XVI-lea și al XIX lea și în care a fost scrisă celebra epopee Lusiadele (Oa Lusiadas) a lui Camoes (pe la sfârșitul secolului al XVI-lea). P. s-a extins în această perioadă în Africa și America de Sud (Brazilia). Principalele grupuri dialectale ale acestei limbi sunt: cele de pe continentul european, cele din insulele Atlanticului (Azore și Madeira) și cele creole din Africa. În momentul de față se conturează tot mai mult portugheza braziliană (prin caracterul ei arhaic și dialectal și prin numeroasele sale împrumuturi din limbile indiene – mai ales din limba guarani) Caracteristicile p. sunt: structura ei arhaică (determinată de izolarea sa la extremitatea continentului), modificarea vocalelor latinești sub influența nazalelor; un vocabular împestrițat cu elemente arabe (în 7-8 secole de stăpânire arabă, între secolele al VIII-lea și al XV-lea, vocabularul p. s-a îmbogățit cu numeroase cuvinte din domeniile astronomiei, matematicii, medicinei și filozofiei), franceze, italiene, spaniole și exotice (din limbile africane, asiatice și amerindiene împrumutate în perioadele de colonizări); ortografie complicată, etimologică etc.

DABOECIA Don, DABOECIA, fam. Ericaceae. Gen originar din Irlanda pînă în Nordul Spaniei și Insulele Azore, 2 specii, erbacee sau arbuști. Frunze persistente. Flori (corolă ovală cu 4 crestături scurte, 8 stamine intercalate la baza florii fără apendix, antere în formă de tub, ovar cu 4 loji) campanulate, în spice lungi. Fruct, capsulă.

Henric Foarte rar la noi, prenumele masc. Hénric reproduce un frecvent Heinrich – nume pers. germ. Specialiștii sînt în mare parte de acord că forma actuală a acestui nume poate proveni fie dintr-un mai vechi Haímirich, fie din Háganrich, identic în ceea ce privește elementul secundar rich (cu valoare de adjectiv, acesta are sensul de „bogat, puternic”, cf. it. ricco, fr. riche, iar ca substantiv înseamnă „domn, stăpîn”). Haimirich, cu atestări destul de vechi, are ca prim element de compunere o bază germanică haim- „casă, țară” (germ. Heim „casă, cămin”, Heimat „patrie”; engl. home „casă”, tot de aici provin -ham și -heim, cu sensul inițial „sat”, întîlnite și în compunerea unor numeroase toponime engleze și germane: Birmingham, Nottingham, Mannheim etc.); pe de altă parte, Haganrich are în compunere pe hagan- „regiune închisă, incintă, proprietate” (germ. heche „gard viu”, hegen „a împrejmui, a îngrădi etc.”, engl. hedge „gard viu, a împrejmui” etc.). Aceste vechi nume germanice sînt răspîndite și frecvente la toate popoarele apusene, uneori în forme care cu greu pot fi bănuite ca înrudite. De exemplu, în italiană, păstrat probabil de la ostrogoți și atestat din sec. 11 – 12, este cunoscut Amerigo, dar puțini îl mai apropie astăzi de Arrigo sau Enrico, care fac parte din aceeași familie. Tot aici trebuie menționat magh. Imre, un nume foarte frecvent care are la bază o formă latinizată Emericus. Cîteva forme și derivate apusene ale numelui germanic (răspîndit la catolici și prin intermediul calendarului) au intrat în onomastica românească, pe cale cultă, încă din secolul trecut: Henri (din franceză), Henrieta (fr. Henriette, derivat fem. de la Henri). În secolul nostru au pătruns și Hénric, care reproduce o formă din latina medievală Henrícus, Enric etc. Toate aceste forme sînt foarte rare și apar numai în mediile orășenești. ☐ Engl. Henry, Harry, fr. Henri (Henry, mai ales ca nume de familie), Henriette, germ. Heinrich (cu foarte multe hipocoristice: Heinz, Hein, Hakon, Hentsch, Hinke, Hinner etc., fem. Henrike, Henriette), Henrik, it. Amerigo, Arrigo, Enrico, Enrica, sp., port. Enrique, Henrique, magh. Imre, Henriette(a), scr. Henrik, Enrik etc. Numele Henric a fost purtat de numeroși regi și împărați germani, englezi (mai cunoscuți fiind Henric al V-lea, învingător al francezilor în Războiul de 100 de ani, Henric al VII-lea, întemeietorul dinastiei Tudorilor), sau francezi (dintre care Henric al IV-lea, cunoscut printre altele, datorită edictului de la Nantes, 1598). Din istoria marilor descoperiri geografice sînt cunoscuți Henric Navigatorul, prinț portughez, descoperitorul insulelor Madeira, Azore, Capului Verde etc. și celebrul Amerigo Vespucci, după al cărui prenume a fost creat printr-o latinizare aproximativă toponimul America (folosit pentru prima dată într-o cosmografie din 1507), deși descoperirea „Lumii noi” se atribuia lui Vespucci în mod eronat. Poetul Heinrich Heine, fizicianul Heinrich Hertz, poetul maghiar Imre Madách, Paul Henri d’Holbach, enciclopedist francez, savantul român Henri Coandă etc.

sargasă sf [At: ALEXI, W. / V: (rar) sargas sn / Pl: ~se / E: fr sargasse] Algă de culoare brună care crește îndeosebi pe coastele Americii, de unde este smulsă de curenți și dusă în jumătatea nordică a Oceanului Atlantic, între insulele Bermude, Canare și Azore.