AULIC s.n. Tribunal suprem în vechiul imperiu german. [Pron. a-u-. / < lat. aulicus].

BUNDESRAT s.n. 1. (Ist.) Adunare legislativă în Imperiul german. ♦ Consiliu federal. 2. Reuniune a membrilor puterii executive în Elveția. [< germ. Bundesrat].

GHIBELINI s.m.pl. Partizani ai unei fracțiuni politice a nobilimii florentine, care la începutul sec. XIII au susținut candidatura lui Frederic al II-lea la tronul Imperiului german. ♦ Partizani italieni ai împăraților germani în lupta dintre biserică și statele italiene după sec. XII. [Sg. ghibelin < it. ghibellino].

KRONPRINZ s.m. (Ist.) Titlu purtat de moștenitorul tronului din imperiile german și austriac; persoană care purta acest titlu. [Pron. cronprinț. [< germ. Kronprinz].

REICHSTAG s.n. Parlament al imperiului german. [Pron. raihs-tag. / < germ. Reichstag].

AULIC¹ s. n. tribunal suprem al vechiului Imperiu German. (< lat. aulicus)

BUNDESRAT s. n. 1. adunare legislativă în Imperiul German. ◊ consiliu federal. 2. reuniune a membrilor puterii executive în Elveția. (< germ. Bundesrat)

KRONPRINZ [-PRINȚ] s. m. titlu purtat de moștenitorul tronului din imperiile german și austriac. (< germ. Kronprinz)

DIÉTĂ² (< fr., lat. m.) s. f. 1. Veche adunare politică în unele state din centrul și estul Europei, organ de reprezentare a stărilor privilegiate (ex. Dieta Imperiului German, Dieta celui de-al II-lea Reich și a Republicii de la Weimar, Dieta Poloniei, Dieta Transilvaniei ș.a.). 2. Nume dat adunărilor câtorva ordine religioase.

OTTONIAN, Stilul ~, nume dat stilului definitoriu al artei (pictură, sculptură și alte arte vizuale) din Sfântul Imperiu German în sec. 10 și 11 (în timpul împăraților Ottoni și a primilor lor succesori din Casa Saliană, 950-1050), caracterizat prin importanța acordată reprezentării figurii umane și prin gesturile emfatice ale personajelor. Denumirea provine de la numele lui Otto I cel Mare.

REICHSTAG [ráiʃtag] (cuv. germ.) 1. (În Ev. med.) Denumire dată unuia dintre organele puterii centrale în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. 2. Denumire dată parlamentului german în Confederația Germană de Nord (din 1867), în Imperiul German (din 1871) și în Republica de la Weimar (1919-1933). După acapararea puterii de către naziști, R. a devenit un instrument al acestora.

LÜBECK, oraș în partea de N a Germaniei (Schleswig-Holstein), port la estuarul fl. Trave, în aval de confl. canalului Elba-Lübeck cu fl. Trave, la 56 km NE de Hamburg; 216,9 mii loc. (1996). Nod de comunicații. Șantiere navale. Ind. metalurgică, chimică (cauciuc sintetic), electrotehnică, constr. de automobile, de tractoare și avioane, de prelucr. a lemnului, textilă, a celulozei și hârtiei, alim. (conserve de pește). Export de cărbune, sare, oțel, produse chimice. Monumente: catedrală romanică (1173, reconstruită în stil gotic în sec. 13-14, cu unele transformări în sec. 16); Marienkirche (sec. 13-14), ridicată din cărămidă, în stil gotic, renovată în 1880; Katharinekirche (1250-1350); Petrikirche (1305-1330); Jakobikirche (1334); mănăstirea Sankt Annen (1502-1515); spitalul Der Heilige Geist (sec. 13); Primăria (1298-1308). Poarta Holstentor (1477-1478). Orașul vechi a fost declarat patrimoniu cultural mondial. Întemeiat în 1143 de Adolf II, conte de Holstein, devine oraș imperial liber în 1226. Negustorii din L. au avut un rol important în organizarea Hansei. Centru principal al comerțului hanseatic, L. a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în sec. 14-15, pentru ca apoi să decadă. Aici s-a semnat, în 1629, pacea care punea capăt „perioadei daneze” (1625-1929) a Războiului de 30 de ani și care sancționa înfrângerea regelui danez Cristian IV. În 1815, L. intră ca oraș liber în Confederația Germană, în 1866 în Confederația Statelor Germane de Nord, iar în 1871 în Imperiul German. L. și-a menținut statutul de oraș liber până în 1937.

FRISIA, reg. istorică în V Europei, de-a lungul coastei de SE a Mării Nordului, între Meuse și Weser, a cărei denumire provine de la populația frisonilor, stabilită aici în sec. 1 d. Hr. În sec. 4 F. a fost ocupată de franci, iar în sec. 8, inclusă în statul franc al lui Carol cel Mare. În componența Sfântului Imperiu German (din 870, definitiv din 925), terit. inițial al F. s-a separat treptat în: F. propriu-zisă (în prezent, prov. ad-tivă a Olandei – Friesland) și F. de Est (în prezent, în NV landului Saxonia Inferioară – Germania).

*particularízm n. (d. particular). Tendența de a-țĭ particulariza interesele, de a nu te solidariza cu interesu general (cum făceaŭ unele state din imperiu german): Bismarck a fost adversaru particularizmuluĭ. Teol. Doctrină după care Hristos a murit numaĭ p. ceĭ aleșĭ, nu p. toțĭ oameniĭ.

ISTRIA (ISTRA), peninsulă de formă triunghiulară pe țărmul de NE al M. Adriatice (Croația și Slovenia), între G. Triest și Rijeka; 3,9 mii km². Lungime: c. 100 km. Relief de podiș calcaros (pod. Karst), mai înalt în NE (alt. max.: 1.396 m, vf. Učka), cu sol steril. Climă mediteraneană. Expl. de cărbune, marmură și bauxită. Viticultură. Măslini și pomicultură. Stațiuni balneoclimaterice (Opatija și Pula). Turism. Locuiți inițial de istri, cucerită de romani în 177 î. Hr. și transformată în colonie, a fost invadată în sec. 5-8 de vizigoți, ostrogoți, bizantini și longobarzi, franci, slavi și avari. Înglobată în Sfântul Imperiu German în sec. 10, ulterior înfeudată patriarhilor de Aquileea (1208-1480). Dominată de Veneția (sec. 15-18) până la Tratatul de la Campo Formio (1797), când a fost cedată Austriei. Între 1805 și 1815 a făcat parte din Regatul Italic al lui Napoleon. Anexată de Italia în 1920; atribuită Iugoslaviei prin Tratatul de la Paris (1947). În 1954, în baza unui acord italo-iugoslav partea de NV a I. a fost împărțită în două zone, aparținând, respectiv, Italiei și Iugoslaviei. În 1991, ca urmare a dezmembrării federației iugoslave, I. a fost împărțită între Croația și Slovenia.

KAISER [káizər] (cuv. germ.; lat. Caesar) s. m. Denumire dată împăraților Sfântului Imperiu Roman (din sec. 15, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană) și apoi al Imperiului German.

egemonie f. 1. supremația unui oraș sau a unei țări, în Grecia antică; 2. supremația unui popor confederat asupra celorlalte: Prusia avea egemonia în imperiul german înainte de răsboiul mondial.

german a. relativ la Germanii moderni: imperiul german. ║ m. locuitor din Germania.

Alzacia-Lorena f. până la 1919 provincie a Imperiului german împărțită în trei districte cu capitalele Strasburg, Colmar și Metz: 1.720.000 loc. Fu înapoiată în l919 Franței prin tractatul din Versailles.

Bavaria f. fost regat al imperiului german: 7.176.000 loc. (Bavarez), cu cap. Munich. Bavaria fu bântuită în Februarie 1919 de o mișcare bolșevistă, ce fu reprimată de trupele prusiane. Azi Bavaria e constituită în republică.

Bismark (Otto, principe de) m. celebru om de stat și ministru prusian (1865), numit principe și cancelar al noului imperiu german (1871). Disgrațiat în 1890 de împăratul Wilhelm II, princiele Bismark trăi câțiva ani retras la reședința-i din Friedrichsruhe (1815-1893).

Würtemberg n. regat în fostul Imperiu German, între Baden și Bavaria: 2.569.000 loc. Cap. Stuttgard.

bundesrat sn [At: DN³ / Pl: ? / E: ger Bundesrat] 1 (Înv) Adunare legislativă în imperiul german. 2 (Înv) Consiliu federal în Germania. 3 Reunire a puterii executive în Elveția.

elector, ~oare [At: NECULCE, L. 160 / V: (îvr) al~ sm / Pl: ~i, ~oare / E: lat elector, fr électeur] 1 sm (Înv) Fiecare dintre cei șapte (sau nouă) principi (laici și ecleziastici) care aveau dreptul de a alege pe împărat în vechiul Imperiu German. 2-3 smf, a (Persoană) care participă la alegeri (cu mandat din partea unui grup de oameni) Si: alegător. 4-5 smf, a (Înv) (Persoană) care reușea să obțină un număr mare de voturi pentru partidul său. corectat(ă)

curfiurst sm [At: LET. II, 64/10 / Pl: ? / E: ger Kurfürst] (Înv) Prinț elector în imperiul german.

imperial, ~ă [At: (a. 1774) URICARIUL, I, 171 / P: ~ri-al / Pl: ~i, ~e / E: fr impérial, lat imperialis] 1-2 a Care aparține (împăratului sau) imperiului. 3-4 a Care se referă (la împărat sau) la imperiu. 5 a (Fig) Măreț. 6 smp Soldați ai vechiului Imperiu German. 7 sm (Înv; șîs vultur ~) Monedă rusească de aur, în valoare de 10 ruble, în epoca țarismului. 8-9 sf Etaj (acoperit) al unor vehicule de transport în comun.

bundesrat s.n. 1 Adunare legislativă din care făceau parte reprezentanții statelor din Federația Germană (1866-1871) și apoi din Imperiul German (1871-1918). ♦ Camera superioară a Parlamentului din Germania. 2 Reuniune a membrilor puterii executive în Elveția. • /<germ. Bundesrat „consiliu federal”.

*ELECTORAT sbst. 🔎 1 Demnitatea principilor electori din vechiul imperiu german ¶ 2 Teritoriul supus unui elector [fr.].

ELECTOR, -OARE, electori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care are mandat din partea unui grup de oameni să aleagă prin vot pe cineva. ♦ (Înv.) Persoană care reușea să obțină un mare număr de voturi pentru partidul său. 2. S. m. (În Imperiul Romano-German) Principe sau arhiepiscop făcând parte din colegiul care îl alegea pe împărat. – Din fr. électeur, lat. elector.

AULIC², -Ă adj. de curte; rafinat, elegant. ♦ consiliu ~ = tribunal suprem în Imperiul Romano-German; consilier ~ – sfetnic la curtea Habsburgilor. (< fr. aulique, lat. aulicus)

ELECTOR, -OARE I. s. m. f. persoană care are dreptul de a participa la o alegere. II. s. m. (în Imperiul Romano-German) principe sau prelat care avea dreptul de a-l alege pe împărat. (< fr. électeur)

BISMARCK, Otto prinț von (1815-1898), om politic german. Prim-min. al Prusiei (1862-1872; 1873-1890), a urmărit realizarea unificării Germaniei prin „fier și sînge”, purtînd războaiele împotriva Danemarcii (1864), Austriei (1866) și Franței (1870-1871). Cancelar al Imp. German (1871-1890), supranumit „cancelarul de fier”, a dus o politică internă dură. Fondator al Imperiului colonial german, a dominat viața politică europeană mai bine de două decenii, fiind organizatorul de fapt al Triplei Alianțe.

RĂZBOIUL DE TREIZECI DE ANI (1618-1648), război între principii protestanți din Imperiul Romano-German, pe de o parte, și principii catolici și împărat, pe de altă parte, transformat apoi într-un război european general. În acest război, împăratul urmărea întărirea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană sub steagul catolicismului, iar principii, fără deosebire de credința religioasă, voiau să-și întărească independența lor față de împărat, menținând fărâmițarea Germaniei. A început cu răscoala Cehiei împotriva dominației habsburgice. În cursul războiului s-au constituit două tabere: blocul Habsburgilor (Habsburgii spanioli și austrieci, principii catolici germani, sprijiniți de Papalitate, și Polonia) și coaliția antihabsburgică (principii protestanți germani, Franța, Suedia, Danemarca, sprijinită de Olanda, Anglia și Rusia). În funcție de intervenția diferitelor state, războiul s-a împărțit în patru perioade: cehă (1618-1624), daneză (1625-1629), suedeză (1630-1634) și franco-suedeză (1635-1648). La acest război a participat și Transilvania, sub conducerea principilor Gabriel Bethlen și Gh. Rakóczi I, împotriva Habsburgilor. Războiul s-a încheiat prin păcile de la Osnabrük și Münster (Pacea din Westfalia).

SAVOIA 1. Reg. istorică în SE Franței, în Alpii Savoiei, la granița cu Italia și Elveția. Oraș pr.: Chambéry. Expl. forestiere. Creșterea animalelor. Populată de celții allobrogi, sub stăpânirea romană (121 î. Hr.- 407 d. Hr.), anexată de Clovis (534), atribuită lui Lothar (843) a fost inclusă în Regatul Burgundiei (888), apoi a fost anexată Sfântului Imperiu Romano-German (1032-1038). Comitat (din sec. 11), în 1416 s-a transformat în ducat cu capitala la Torino (1563). Ducele S. Victor Amedeu II a primit Sicilia prin Tratatul de la Utrecht (1713) pe care a cedat-o Ausptriei pentru Sardinia (1720). În jurul Regatului Sardiniei, al cărui nucleu l-a constituit S. și Piemontul, s-a realizat unificarea Italiei. S. împreună cu Nisa, a fost cedată Franței în 1860. 2. Casa de S., familia care a domnit în comitatul S. din 1027 sub conducerea lui Humbert cel cu Mână Albă. În 1416 a devenit ducat; din 1720 Victor Amedeu II devine rege al Savoiei și ulterior al Sardiniei. A domnit în Italia din 1861 prin Victor Emmanuel II (1861-1878), Umberto I (1878-1900), Victor Emmanuel III (1900-1946) și Umberto II (mai-iun. 1946).

PAPALITATE (< lat.) s. f. 1. Instituția centrală de conducere spirituală și politică a Bisericii catolice. Recunoașterea creștinismului ca religie de stat (313), mutarea (330) capitalei Imperiului Roman la Constantinopol, dezmembrarea Imperiului (395), căderea Imperiului Roman de Apus (476) și constituirea statului pontifical și a puterii laice a p., prin donația din 756 a lui Pepin cel Scurt, regele francilor (751-768) au avut darul să contribuie la consolidarea și creșterea autorității spirituale și politice a p. În sec. 10 și în prima jumătate a sec. 11 ascensiunea p. a fost temporar stopată de subordonarea papilor față de împărații germani, consecință a constituirii (962) Imperiului Romano-German. Din a doua jumătate a sec. 11, p. (mai ales prin papii Grigore VII și Innocențiu III), întărită prin centralizarea și reorganizarea Bisericii catolice în urma Marii Schisme, a început lupta pentru învestitură, încheiată prin Concordatul de la Worms (1122) între papa Calixt II și împăratul german Henric V. Succesele obținute de primele cruciade patronate de p. și disensiunile dintre suveranii laici au creat condiții favorabile pentru întărirea puterii papale, care atinge apogeul la începutul sec. 13. În sec. 14 pretențiile de hegemonie mondial ale p. au suferit o grea înfrângere din partea regilor francezi, papii fiind siliți să-și mute sediul la Avignon (1309-1378). Parțial refăcută în sec. 15, p. a avut de înfruntat în prima jumătate a sec. 16 puternică mișcare a Reformei, care a avut drept consecință întemeierea unor biserici protestante, despărțite de Roma, în Anglia, o parte a Germaniei, Olanda, țările scandinave. În sec. 17 și 18, aservirea politică a Italiei de către Spania și Austria a grăbit diminuarea rolului politic internațional al p. În epoca modernă, în condițiile constituirii statelor naționale în Europa, p. renunțând la pretențiile de exercitare a dominației politice asupra statelor laice, a trecut la sprijinirea politicii acestora în cele mai diverse planuri. Prin Tratatul de la Lateran (1929) încheiat cu guvernul italian, p. i s-a recunoscut suveranitatea asupra statului Vatican. 2. Puterea, autoritatea papilor. 3. Demnitatea de papă; timpul cât un papă deține demnitatea pontificală; pontificat.

OXENSTIERNA [uksənʃærna] 1. Axel Gustafsson, conte de Södermöre O. (1583-1654), om politic suedez. Cancelar (din 1612) al regelui Gustav II Adolf, iar după moartea acestuia (1632) conducătorul de fapt al regatului, ca șef al Consiliului de Regență. A fondat (1638) în America colonia Delaware; a semnat (1938) cu Richelieu alianța de la Hamburg. Promotor al unei politici menite să asigure hegemonia Suediei în bazinul M. Baltice, impunând Danemarcii Tratatul de la Brømsebro (1645). 2. Bengt Gabrielsson, conte O. (1623-1702), diplomat și om politic suedez. Nepot de văr al lui O. (1). Guvernator al Poloniei (1654) și al Livoniei (1662-1666). A negociat alianța cu Țările de Jos și Sfântul Imperiu Romano-German (1681), conducând politica externă a statului (1680-1697). Membru al Consiliului de Regență al lui Carol XII (1697). 3. Johan Thuresson, conte de O. (1666-1733), moralist suedez. „Cugetările” sale, care au cunoscut o remarcabilă circulație în Țările Române, l-au influențat pe Eminescu.

SALZBURG [záltsburk] 1. Oraș în NV Austriei, centrul ad-tiv al landului cu același nume, situat pe cursul inf. al râului Salzach, la poalele m-ților Alpi, dominat de înălțimile Kapuzinerberg la E și Mönchsberg la V; 142,6 mii loc. (2001). Nod feroviar. Aeroport. Ind. constr. de mașini, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului și alim. Fabrică de instrumente muzicale. Faimos centru cultural, turistic și unul dintre marile centru muzicale ale Europei (aici are loc anual, din 1917, Festivalul internațional „Mozart”). Universitate (1622). Muzeul memorial „Mozart”. Monumente: Mănăstire (sec. 8); fortăreața Hohensalzburg (1077), construită de arhiepiscopul Gebhard; bisericile Sf. Petru (sec. 12), Sf. Treime (1694-1702), a Ursulinelor, construit după planurile arhitectului J.B. Fischer von Erlach în anii 1699-1705 și franciscană (sec. 13), în stil gotic; catedrală (1614-1628); palatele Hellbrunn (1613-1619) și Mirabell (1606), reconstruit după planurile arhitectului Johann Lukas von Hildebrandt în anii 1721-1727. Centru istoric al orașului a fost inclus (în 1996) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în anul 696 pe locul anticei așezări Juvavum. Arhiepiscopie (din 798), titularul acestei demnități a devenit principe al Sfântului Imperiu Romano-German în 1278, iar orașul sediul unui puternic principat. ecleziastic. A suferit grave distrugeri în timpul bombardamentelor Aliaților în al Doilea Război Mondial. 2. Lan în Austria; 7,2 mii km²; 520,2 mii loc. (2003). Centrul ad-tiv: Salzburg. Expl. forestiere, de min. de fier și zinc. Izvoare cu ape minerale. Pomicultură. Creșterea animalelor. Turism.

SAAR [za:r] (fr. SARRE [sar]) 1. Râu în V Europei, în NE Franței și SV Germaniei, afl. dr. al râului Moselle, în apropiere de Trier; 246 km. Se formează prin unirea a două pâraie (Saare Alb și Saare Roșu) care izv. din masivul Donon (m-ții Vosgi) curge pe direcție S-N, formând o mică distanță granița între Franța și Germania și străbate reg. industrială Saar, trecând prin Saarbrücken. Canalizat de la Völklingen, râul este navigabil pe c. 120 km. Comunică cu canalul Rin-Marna. 2. Reg. istorică în SV Germaniei, pe terit. căreia a existat (sec. 14-18) un comitat, în dependență față de Sf. Imperiu Romano-German. Disputa franco-germană asupra S. a fost de lungă durată, începând din sec. 17 și încheindu-se abia la mijlocul sec. 20, o dată cu includerea ei, la 1 ian. 1957, în Republica Federală Germană (deplin la 1 ian. 1960), devenind landul Saarland, cu centrul ad-tiv în orașul Saarbrücken. De-a lungul acestui conflict, în epoci diferite, bogata reg. s-a aflat sub stăpânirea celor două puteri competitoare, inclusiv sub controlul Societății Națiunilor (1920-1935).

PALATINAT (PFALZ), regiune istorică în Germania, pe malul stg. al Rinului, la N de Alsacia. Devenit stat al Sf. Imperiu Romano-German (electorat în 1356) cuprindea P. Rinului (P. Inferior) și P. Superior (la N de Bavaria, din care face parte începând cu 1648). Conducătorul P. Inferior era unul dintre principalii electori ai împăratului Sf. Imperiu Romano-German. Bastion al calvinismului, în fruntea Uniunii evanghelice, este devastat în timpul Războiului de 30 de Ani (1616-1648) iar mai târziu de către trupele lui Ludovic XIV (1673, 1674, 1699). Revine Bavariei (1777), după ce aparținuse lui Karl Theodor von Sulzbach. Împărțită din nou în perioada 1801-1815, astăzi face parte din landul Renania-Palatinat (Rheinland-Pfalz) constituit în 1946.

ELECTOR, -OARE, electori, -oare, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care are mandat din partea unui grup de oameni să aleagă prin vot pe cineva. ♦ (Înv.) Persoană care reușea să obțină un mare număr de voturi pentru partidul său. 2. S. m. (În Imperiul Romano-German) Principe sau arhiepiscop făcând parte din colegiul care alegea pe împărat. – Din fr. électeur, lat. elector.

SFÂNTUL IMPERIU ROMAN (SFÂNTUL IMPERIU ROMANO-GERMAN, de la sfârșitul sec. 15 – SFÂNTUL IMPERIU ROMAN DE NAȚIUNE GERMANĂ), denumire oficială, începând din sec. 12, a imperiului întemeiat de Otto I. Cuprindea terit. Germaniei, precum și o parte din Italia, Cehia, Burgundia, Țările de Jos și alte terit. care, în diferite perioade, nu erau subordonate împăratului decât nominal. A existat formal până în 1806, când a fost desființat de Napoleon I.

Carol Vechi la noi, dar puțin folosit astăzi, Carol este corespondentul românesc al lui Karl, cunoscut nume de origine germanică, frecvent și răspîndit sub diferite forme la toate popoarele din apusul și centrul Europei. Dar, spre deosebire de marea majoritate a antroponimelor germanice create prin compunere, Karl este la origine un nume simplu, format pe baza subst. comun karl, cuvînt atestat în toate limbile germanice vechi sau medii și păstrat, cu unele modificări pînă astăzi (vechiul nordic karl „om, bărbat, om liber, om din popor”; vechiul german de sus karl, charal sau charlo, cu aceleași sensuri; vechiul englez ceorl, vechiul frisian tzerl, tzirl, medio-germanul de jos kerle, medio-olandezul kerel „bărbat liber, fără rang, soț”; germ. Kerle „bărbat, om”, engl. churl „bădăran” etc.). De origine indo-europeană, karl, kerle ș.a.m.d. aparțin radicalului *ger-, fiind astfel înrudite cu gr. geron [-ghe-] „matur, bătrîn”, cunoscut și la noi din cîteva compuse, precum călugăr (din kalógeron) sau neologismele geriatrie, gerontologie etc. Folosit întîi pentru a-i denumi pe cei care deveneau maeștri la curtea regilor franci, karl a început apoi să fie probabil un nume de funcție și, în sfîrșit, titlu ereditar într-o singură familie. De aici pînă la valoarea de nume personal nu mai este decît un singur pas și, într-adevăr, în anul 689 se naște primul purtător cunoscut al numelui Karl, maestru al palatului și principe al francilor, învingător al sarazinilor și creștinător al germanilor din nord, Karl Martells, fiul lui Pepin de Heristall. Peste puțin timp numele va deveni celebru și cunoscut în toată Europa, datorită lui Carol cel Mare (742 – 814), rege al francilor și împărat al Occidentului, întemeietorul dinastiei carolingiene. Latinizat în Carolus (de aici provin formele numelui în engleză, franceză, română, maghiară), Karl devine nume calendaristic prin sanctificarea celebrului împărat și se răspîndește sprijinit de biserică, dar în primul rînd, de tradiție și faimă. Așa se face că astăzi Karl se bucură de o favoare deosebită la popoarele de limbi germanice (dar și la francezi, italieni, spanioli maghiari etc.). O statistică de acum cîteva decenii scotea în evidență faptul că a zecea parte din populația masculină a Germaniei purta acest nume. Ciudat este că, în anumite regiuni, Karl apare în documente destul de tîrziu: la Breslau nu înainte de 1400, în Rottweil (care făcea parte din vechea Confederație elvețiană), pînă la 1500, doar o singură atestare, iar în Elveția centrală prima atestare documentară datează doar din 1688. La români, prezența sub diferite forme a numelui în discuție poate fi pusă în legătură fie cu influența slavă, fie cu cea săsească sau maghiară. Variantele vechi atestate în documente începînd cu sec. 16, Cărlea, Cîrlă, Cărlan, sau numele de sate Cărlești, Cîrlești, Cîrlomănești atestă momentul inițial al pătrunderii numelui în onomastica românească (satul Cîrlomănești are la bază un nume pers. Cărloman, corespunzător unui vechi compus germanic Karlmann, redat în latina medievală prin Carlomannus). Numele de familie al primului poet român modern, Cîrlova, nu este decît un derivat cu sufixul slav -ov(a) de la o formă a numelui în discuție. Forma Cárol folosită astăzi la noi este modernă și savantă; fem. Cárola (corespunzătoare germ. Karla) are o frecvență mult mai redusă decît un derivat ceva mai nou, Carolína, format în limbile apusene de la radicalul formei latine medievale Carolus. Împrumutat din franceză, Charlota (Charlotte) deși apare în cîteva cazuri, nu a prins la noi (se folosește în schimb cuvîntul comun șarlotă pentru o prăjitură cu cremă). Tot aici trebuie amintite prenumele fem. Crăița, Crălița sau numele de familie Craia, Craiu, Crăiuțu, Craliu, Chirai, Chirali, formate pe teren românesc din subst. crai „rege” sau împrumutate de la slavi ori maghiari. Pentru a înțelege rostul acestor nume în articolul dedicat lui Carol, vom aminti că, datorită faimei regelui franc, numele său a redevenit, de astă dată, la popoarele slave, cuvînt comun cu sensul „rege, împărat”. De la slavi (bg. kral, scr. kralj, apoi rus. korol) cuvîntul trece la maghiari (kiraly) și la români (crai). ☐ Engl. Charles, Charley, fr. Charle(s), Charlotte, it. Carlo, Carla, Carolina, sp., port. Carlos, oland. Kárel, magh. Károly, Karola, Karolina, rus. Karl, Karolina, bg. Karl, Karlo, Karlio, Karolina, ceh. Kárel. ☐ Nenumărați regi și împărați cu acest nume în Franța, Anglia, Imperiul romano-german, Suedia, Ungaria, Spania, Țările de Jos etc. Carol Davila, organizatorul învățămîntului medical din țara noastră; scriitorul belgian Charles de Coster, autorul Legendei lui Ulenspiegel; poetul francez Charles Peguy; fizicianul american Carl David; scriitorul ceh Karel Čapek. ☐ Charlotte, Lotte din Suferințele tînărului Werther de Goethe, romanul Lotte la Weimar de Th. Mann, drama Bon Carlos de Fr. Schiller, Karl din Hoții de F. Schiller.

Maria Avînd o largă arie de răspîndire care acoperă Europa, cele două Americi, Australia, o parte a Africii și a Asiei, Maria, cel mai cunoscut și frecvent dintre prenumele feminine, comune unui mare număr de popoare și limbi, continuă în onomastica modernă un vechi nume biblic. Tradițional la vechii evrei, purtat de profetesa Maria, sora mai mare a lui Moise (menționată în Exod), numele în discuție este mult mai bine cunoscut din N.T., unde este purtat de mai multe personaje, celebră fiind Fecioara Maria. Crearea și răspîndirea cultului acesteia este în strînsă legătură cu celebrarea zeiței egiptene Isis (→ Isidor). Răspîndit în epoca elenistică și romană într-o foarte întinsă arie geografică ce includea și Dacia, cultul acesteia a concurat în mod serios creștinismul primitiv; pentru a-l înlătura, a fost instituit cultul Mariei, necunoscut iudaismului și nici creștinismului pînă în sec. 4. Cum se explică formele sub care este cunoscut numele în diferitele limbi vorbite în Europa? În greaca N.T., unul dintre intermediarii prin care s-a răspîndit onomastica biblică, apar două forme: una indeclinabilă, mai frecventă și probabil mai veche, Mariám și o alta declinabilă dar mult mai rară, María, gen. Marias. În textul ebraic este întîlnită însă forma Miryam (de aici prenumele feminin actual Miriam), spre deosebire de forma arameeană Maryam din Targum, considerată de unii specialiști o modificare a primei forme datorate apropierii de cuvîntul arameean mar „domn, stăpîn”. Luînd în considerație că în Septuaginta forma este Mariam și că același tratament – cu a în prima silabă – este propriu arabilor, sirienilor și etiopienilor, unii lingviști cred că forma inițială ebraică era Maryam, introducerea lui i în prima silabă fiind pusă pe seama Massoreților. Trecut din greacă în latină, Maríam (de remarcat obișnuita modificare a accentului) a fost simțit ca un acuzativ, pe baza acestei forme „reconstituindu-se” nominativul María, continuat, uneori cu mici modificări, de franceză, italiană, spaniolă, engleză etc. În mod normal, originea și semnificația originară a acestui nume celebru au fost mult dezbătute de-a lungul timpului; au fost propuse pînă astăzi peste 60 de soluții etimologice, Maria devenind cu siguranță cel mai discutat, dar și cel mai controversat nume. Cum nu ar fi nici posibil și nici util să refacem aici istoria încercărilor etimologice, vom oferi doar două dintre ele. Prima nu este decît una dintre numeroasele curiozități lingvistice, dar a avut o largă audiență în cursul ev. med. Hieronim (sec. 4-5 e.n.), primul traducător al Bibliei în limba latină (traducere cunoscută sub numele de Vulgata), vedea în Maryam un compus din cuvintele ebraice mar „picătură” și yam „mare”, deci „picătură de mare”, redat în latină prin stilla maris. Prin erorile copiștilor textului s-a ajuns la stella maris, ceea ce înseamnă „stea de mare”. N-ar fi exclus ca popularitatea acestei vechi explicații să fi sprijinit într-o vreme răspîndirea numelui feminin → Stela, considerat probabil un sinonim al lui Maria. Ca și explicația propusă de Hieronim, cea mai mare parte a încercărilor făcute pînă astăzi pornesc de la ebraică. Dar, așa cum am văzut mai sus, numele este atestat prima oară în Exod, și profetesa care îl poartă se născuse în această țară și chiar numele fratelui ei, → Moise, era de origine egipteană. Pornind și de la aceste elemente ale legendei, tot mai mulți specialiști consideră astăzi că Maryam nu aparține fondului onomastic ebraic, ci acelui egiptean. Din acest punct de vedere, mult discutatul nume ar putea fi pus în legătură cu verbul mrj (numai structura consonantică a cuvîntului), care în vechea egipteană însemna „a iubi” (în coptă merit „iubit”) sau chiar cu un nume personal ca mrj-imn (în coptă Merit Amun „iubit de Amon” – în religia vechilor egipteni Amon era considerat marele rege al zeilor). Maryam ar putea continua chiar pe acest mrj-imn (de unde actualul prenume Mariana); o altă soluție fiind interpretarea lui ca un derivat cu sufixul feminin ebr. -am de la mrj(t). Dacă legătura etimologică dintre Amon și Maria este justă, s-ar putea încerca și o aproximativă cronologie a numelui, cel puțin în ceea ce privește perioada generalizării lui. La origine un mic zeu local, în cultul căruia se păstrează și urme ale unor ritualuri agricole, Amon din Teba urcă în vîrful panteonului egiptean și este pus alături de Ra în timpul dinastiilor a 11-a și a 12-a (anii 2100 – 1800 î.e.n.) cînd statul se reunifică în jurul Tebei. Probabil în această perioadă se răspîndiseră și formațiile teoforice în care apare numele zeului. Preluat de evrei din egipteană, numele se răspîndește prin intermediar grec și latin la toate popoarele europene creștinate, devenind în cele din urmă cel mai cunoscut prenume feminin de sursă biblică. În apusul Europei, Maria apare în izvoare încă din sec. 4, dar stabilirea exactă a frecvenței în inscripțiile latine nu este posibilă, întrucît numele biblic se confundă cu forma de feminin a unui frecvent nume gentilic roman → Marius, cu care nu are nici o legătură etimologică. Deși cultul Fecioarei avea o largă răspîndire și popularitate în Occident, numele de botez Maria nu se generalizează decît destul de tîrziu. În Germania nu se produce înainte de sec. 16 și este legat în bună măsură de Reformă, care aduce o profundă modificare și în onomastică. În Franța, la sfîrșitul sec. 14, Maria era departe de a fi curent, iar în Elveția, unde astăzi este foarte popular, nu apare înainte de 1511, frecvența lui crescînd considerabil de-abia în sec. 17 – 18. În bună parte această situație se explică prin faptul că numele era atît de respectat, încît atribuirea lui curentă ar fi fost o impietate. Acest statut de tabu onomastic îl avea Maria, de exemplu, în Spania (→ Carmen). Ca o curiozitate vom aminti că și numele actualei capitale a Argentinei poate fi pus în legătură cu unul dintre culturile dedicate Mariei; cunoscutul călător spaniol Pedro de Mendoza numește așezarea întemeiată de el la 1536 pe malurile fluviului La Plata, Nuestra Senora del Buen Aire, – de aici Buenos Aires, după numele unei biserici din Sevilla, închinate Fecioarei „vînturilor bune”, ocrotitoare a navigatorilor cu pînze. Toate aceste nume își datorează popularitatea inițială legăturii lor motivate cu Maria; dar în sfera de atracție a acesteia au intrat și altele cu care nu se poate stabili nici o legătură etimologică sau istorică, ca Marius, Marian etc., considerate în mod greșit, datorită asemănării formale, corespondentele masculine ale lui Maria. Un alt fapt specific onomasticii apusene este folosirea numelui Maria alăturat de un alt nume de botez masculin, pentru băieți, astfel explicîndu-se prenumele duble de tipul Jean-Marie, Jose-Maria, Fernando-Maria, Xavier-Maria, Rainer-Maria etc. Și în sfîrșit o cifră ilustrativă pentru frecvența numelui în apusul Europei; în a doua jumătate a sec. 18, în Anglia, 25 %dintre femei erau numite Mary. În răsăritul Europei, Maria nu a avut niciodată statut de tabu. La români, deși atestările documentare nu apar înainte de sec. 15, numele este cu siguranță mult mai vechi. Probabil el a fost folosit chiar de populația romanizată și în parte creștinată de la nordul Dunării, înaintea contactului cu slavii. Dată fiind însă lunga perioadă slavonă din istoria culturii noastre, Maria nu poate fi considerat decît o formă de influență slavă, manifestată fie pe cale cultă, fie pe cale populară. Cel mai frecvent prenume feminim românesc, Maria are și o bogată familie de variante, derivate și hipocoristice, împrumuturi mai vechi sau mai noi ori creații pe teren românesc, toate folosite în mod curent și astăzi: Maia, Mara (poate avea și altă origine), Mari (franțuzism puțin folosit), Marica, Rica, Maricica, Cica, Maricuța, Cuța, Marieta (împrumutat din fr. Mariette, curent din secolul trecut), Marița, Rița, Marițica, Marula, Marușca, Mașa, Mărie, Mărioara (Oara), Măriuca, Măriuța, Uța, Măruța, Măruca, Meri [cu accent pe i] (împrumut recent din engleză), Mia, Mica, Mimi, Mioara, Mira, Mița etc. ☐ Engl. Mary, fr. Marie (Marielle, Mariette, Marion, Marionette), germ. Maria (Mizzi, Mia, Mimi, Ria etc.), it., port., magh., bg., rus etc. Maria, sp. Mária. ☐ Maria I Stuart, regină a Scoției, Maria Tudor, regină a Angliei, Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului romano-german, Maria Antoaneta, regină a Franței etc.; scriitoarea engleză Mary Ann Evans (sau George Eliot), Maria Sklodowska Curie, Marie Joliot-Curie. În combinație cu un prenume masculin numele a fost purtat și de François-Marie Arouet (sau Voltaire), Marie Henri Boyle (sau Stendhal), Marie Joseph Chénier, Rainer-Maria Rilke, Carl Maria von Weber, André-Marie Ampère etc. ☐ Viața celebrelor regine Maria Stuart și Maria Tudor i-a inspirat pe Schiller, respectiv pe V. Hugo; Marion Delorme – eroina dramei romantice cu același nume de V. Hugo și a romanului Cinq-Mars de A. de Vigny; Marie Arnoux din Educația sentimentală de Flaubert, Maria Chapdelaine, eroina romanului cu același nume de Louis Hémon, Marion Bloom sau Molly din romanul Ulysse de J. Joyce.

KAIZER¹, kaizeri, s. m. Denumire dată împăraților „Sfântului imperiu roman de națiune germană” și apoi împăraților Germaniei; persoană care purta acest titlu. [Scris și: kaiser. – Pr.: kaizăr] – Din germ. Kaiser.

CAROL, numele mai multor împărați ai Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană. Mai importanți: 1. C. IV (1355-1378); a promulgat „Bula de Aur” (1356) și a înființat universitățile din Praga (1348) și din Viena (1365). 2. C. V v. Carol V(Carol Quintul). 3. C. VI (1711-1740); a purtat, fără succes războaie împotriva Franței și Turciei; a promulgat Pragmatica Sancțiune din 1713.

CAROL V (CAROL QUINTUL), rege al Spaniei sub numele de Carol I (1516-1556) și împărat al Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană (1519-1556), din dinastia Habsburg. A reunit sub autoritatea sa teritorii atît de vaste (Germania, cea mai mare parte a Pen. Italice, Spania împreună cu posesiunile din America), încît se spunea că în imperiul său „Soarele nu apune niciodată”. Urmărind crearea unei monarhii catolice universale, a condus lupta împotriva Reformei și a purtat războaie cu Franța (pentru dominația în Pen. Italică), cu Imperiul Otoman și împotriva principilor protestanți; a abdicat și a împărțit imperiul între fratele său Ferdinand I (Germania) și fiul său Filip II (Spania, Țările de Jos, Italia și coloniile americane).

HABSBURG [ha:psburk], Casa de ~, dinastie care a domnit în Austria (1282-1918; duci din 1282, arhiduci din 1453 și împărați din 1804), în Cehia și Ungaria (1526-1918), în o parte a Italiei (sec. 16-1866), în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (1273-1291, 1298-1308, 1438-1740, 1745-1806), în Spania (1516-1700) etc. Numele acestei dinastii vine de la cetatea Habsburg (Habichtsburg), construită (sec. 11) în Elveția (cantonul Aargau). Cei mai cunoscuți suverani: Carol Quintul, Maximilian I, Maximilian II, Rudolf II, Leopold I, Filip II, Maria Tereza, Iosif II, Francisc II, Franz Joseph.

RĂZBOAIELE ITALIENE (1494-1559), denumire a războaielor purtate între Franța, pe de o parte, și Spania și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, pe de altă parte, pentru supremație în Pen. Italică, iar apoi în V Europei. Conflictul a avut loc mai multe perioade, în care succesele au alternat de o parte și de alta. Terminat prin Pacea de la Cateau-Cambrésis (1559), care a marcat instaurarea hegemoniei spaniole în V Europei.

REICH [raih] (cuv. germ. „imperiu”) subst. Termen folosit de la sfârșitul sec. 19 pentru a desemna Germania, în istoria căreia sunt cunoscute trei formațiuni statale, denumite astfel: Sfântul Imperiu Roman (de la sfârșitul sec. 15, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană) (962-1806); statul creat prin unificarea Germaniei sub autoritatea Prusiei (1871-1918); statul hitlerist (1933-1945), cunoscut și sub numele de al Treilea Reich.

FRANCHE-COMPTÉ [frãș cõté], prov. istorică în E Franței centrale, între Ron și Rin la granița cu Elveția, cuprinzând M-ții Jura și cursul superior al râului Saône; 16,2 mii km²; 1,1 mil. loc. (1991). Oraș pr.: Besançon. Expl. de sare și forestiere. Porumb și grâu; viticultură și pomicultură. Creșterea animalelor. Terit. prov. F.-C. a fost ocupat de sequani (sec. 2 î. Hr.), romani (sec. 1 î. Hr.). În sec. 10 a primit statutul de ducat, în sec. 11 a intrat în componența Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, iar apoi s-a aflat, succesiv, în stăpânirea Franței, ducatului burgund și a Habsburgilor austrieci și spanioli. Reunit cu Franța în urma Păcii de la Nimégue (1678).

FRANCISC, numele a doi împărați romano-germani: F. I (1745-1765), fondatorul ramurii dinastice Habsburg-Lorena. Căsătorit cu Maria Tereza (1736); a fost declarat coregent (1740), iar în 1745 încoronat ca împărat la Frankfurt; nu a avut un rol politic important. F. II, ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1792-1806) și primul împărat ereditar al Austriei (1804-1835), sub numele de Francisc I. A participat la majoritatea coalițiilor împotriva lui Napoleon I. Împreună cu Metternich a fost unul dintre creatorii Sfintei Alianțe. Congresul de la Viena i-a conferit președenția Confederației Germanice (1815).

MARIA TEREZA (Maria Theresia), împărăteasă a Imperiului Roman de Națiune Germană (1740-1780) și regină a Ungariei și Cehiei din dinastia de Habsburg. Tatăl ei, Carol VI, i-a asigurat prin „Pragmatica sancțiune”, dreptul la succesiune. În războiul provocat de urcarea ei pe tron (Războiul de Succesiune la Tronul Austriei, 1740-1748), pierde câteva posesiuni din Italia, precum și Silezia, pe care încearcă să o recucerească, fără a reuși, în Războiul de 7 Ani (1756-1763). A participat la prima împărțire a Poloniei (1772), ocupând Galiția. În 1775, în ciuda protestelor vehemente ale Moldovei, Austria ocupă Bucovina. Urmărind întărirea alianței franco-austriece, și-a căsătorit fiica, Maria Antoaneta, cu viitorul rege al Franței, Ludovic XVI. Pe plan intern a realizat, cu ajutorul fiului său, Iosif II, asociat la tron din 1765 și al cancelarului Kaunitz, o serie de reforme în spiritul absolutismului luminat.

MAXIMILIAN, numele a doi împărați germani: M I, rege roman (1486-1419) și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1493-1519). A dus o politică de întărire a autorității centrale, iar pe plan extern, de extindere a dominației habsburgice în Europa apuseană. Prin tratate și căsătorii, a pregătit intrarea sub dominația casei de Habsburg a Spaniei (inclusiv posesiunile italiene și coloniile), a Boemiei și Ungariei. În timpu său, au început războaiele cu Franța pentru stăpânirea Italiei (Războaiele italiene, 1494-1559). M. II, rege roman (din 1562), rege al Boemiei, Ungariei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1564-1576). În Ungaria, s-a lovit de opoziția nobilimii, partizană a lui Ioan Sigismund Zápolya. În 1573, a înăbușit o puternică răscoală țărănească în Croația. Politică de toleranță religioasă față de protestanți.

PRESSBURG, denumirea germană a orașului slovac Bratislava. Aici s-a încheiat, la 26 dec. 1805, pacea între Franța și Austria, după bătălia de la Austerlitz, prin care Austria ceda Franței Veneția, iar Bavariei (aliată Franței) Tirolul și Trentino. D-au creat regatele Bavaria și Würtemberg. Pacea de la P. consfințea destrămarea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Tratatul i-a permis lui Napoleon crearea unor state clientelare Franței – regatele Bavaria, Würtemberg ș.a.

IOSIF (JOSEPH [józef]), numele a doi împărați germani: I. I, rege roman (din 1690), rege la Ungariei și Boemiei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1705-1711); I. II, rege roman (din 1764), împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1765-1790) și rege al Ungariei și Boemiei (1780-1790). Coregent (1765-1780) al mamei sale, Maria Tereza. Adept al absolutismului luminat, în spiritul căruia a efectuat numeroase reforme (secularizarea unor averi mănăstirești, Edictul de toleranță, 1781, desființarea iobăgiei ș.a.); a stimulat dezvoltarea industriei. Politica sa de centralizare și de germanizare a popoarelor supuse a provocat împotrivirea acestora. În timpul domniei sale, și al Mariei Tereza, Bucovina a fost anexată de Habsburgi (1775) și a avut loc marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784).

KAIZER¹, kaizeri, s. m. Denumire dată împăraților Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și apoi împăraților Germaniei; persoană care purta acest titlu. [Scris și: kaiser. – Pr.: kaizăr] – Din germ. Kaiser.

SCHLESWIG-HOLSTEIN [ʃlésvih-hólʃtain], land în N Germaniei, pe cursul inf. al fl. Elba, cu ieșire la M. Baltică și M. Nordului; 15,7 mii km²; 2,8 mil. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Kiel. Expl. de petrol și gaze naturale. Constr. navale; produse textile. Culturi de secară, grâu, cartofi, sfeclă de zahăr, orz etc. Creșterea bovinelor. Pescuit. Din sec. 15 asupra ducatelor S. și Holstein și-au exercitat pretențiile Danemarca, Suedia, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, Prusia și Austria. În 1460 ducatul Schleswig și comitatul (din c. 1106 și ulterior ducat, din 1474) Holstein, au intrat în proprietatea personală a regelui Danemarcei. În urma Războiului Austro-Prusian (1866) au fost anexate de Prusia. Un plebiscit din 1920 a stabilit ca N Schleswig-ului să revină Danemarcei, iar S.-H., să formeze un land german.

kaizer^1[1] sm [At: DN³ / P: kaizăr / Pl: ~i / E: ger Kaiser] 1 Denumire dată împăraților Sfântului imperiu roman de națiune germană. 2 (Pex) Denumire dată împăraților Germaniei. 3-4 Titlul de kaizer (1-2). 5-6 Persoană care purta titlul de kaizer (3-4). corectat(ă)

roman³, ~ă [At: (a. 1660-1680) GCR I, 176/22 / Pl: ~i, ~e / E: lat romanus, -a, -um, fr roman, romain, it romano] 1-4 smf, a (Persoană) care facea parte din populația de bază a Imperiului Roman (9) sau era originară de acolo (și care se bucura de drepturi depline de cetățenie). 5 smf Persoană care facea parte din Sfântul Imperiu Roman de națiune germană. 6 smf Populația, poporul Imperiului Roman de națiune germană. 7 smf Locuitor al Romei. 8 a Originar din Roma sau din Imperiul Roman. 9 a Care aparține Romei, Imperiului Roman sau romanilor. 10 a Referitor la Roma, la Imperiul Roman (8) sau la romani (3) Si: (înv) râmlean, râmlenesc, romaicesc, romanesc², romanicesc. 11 a Specific Romei sau Imperiului Roman. 12-13 sn, a (Îoc arab; șîs cifre ~e) (Cifre) reprezentate prin litere din alfabetul latin. 14 a (Șîs litere ~) Litere latine. 15 a (Îs) Biserica ~ă Biserica catolică. 16 a Romano-catolic. 17 smf Un fel de cadril, care a devenit apoi dans popular. 18 sm (Trs) Dansul călușarilor. 19 sm Melodie pe care se dansează romanii 20 sfp Sandale cu talpa subțire. 21 sfp Sandale de lemn.

Cezar Nume cu adînci rezonanțe în istoria romană, Cézar își datorează răspîndirea și frecvența actuală nu atît faptului că este calendaristic, cît mai ales modei, care începe odată cu Renașterea, de a reînvia vechile nume eroice ale istoriei. Lămurirea originii și semnificației inițiale a numelui pers. lat. Caesar pune însă probleme deosebit de dificile. Încercările de a explica etimologic numele unuia dintre cele măi mari personalități ale istoriei și culturii romane sînt foarte vechi și, chiar dacă nu satisfac întrutotul exigențele filologice actuale, ele sînt interesante. O primă încercare apropie numele Caesar de un cuvînt dintr-o limbă a populațiilor nord-africane, caesa sau caesai, care ar însemna „elefant” (un ecou al faptelor militare ale celebrului general roman). Un secol după moartea lui Cezar, Pliniu cel Bătrîn explica numele prin faptul că s-ar fi născut prin „tăierea pîntecelui mamei” (în latină a caeso matris utero), naștere cunoscută astăzi sub numele de cezariană. Deși explicația este interesantă și are urmări în terminologia medicală modernă, ea nu rezistă nici măcar din punct de vedere istoric; nu împăratul roman este primul purtător al acestui nume. În sfîrșit, o altă explicație a fost propusă de gramaticul Sextus Pompeius Festus, care spune că dictatorul roman s-ar fi născut „cu plete, cu coamă” (în lat. a caesarie, cf. sanscr. kesara, „coamă”). Deși se știe că Cezar era chel, această explicație ar putea rezista din punct de vedere al semnificației, considerînd că porecla ar fi fost moștenită de la un strămoș (onomastica latină cunoaște și alte cognomene care se refereau la podoaba capilară; Crispus „creț”, Calvus „chel” – de aici calviție „chelie”, Cincinnatus „buclat” etc.). Deși această din urmă explicație a fost de multă lume acceptată și se pare că are cea mai mare circulație, ea este probabil doar o frumoasă etimologie populară. Caesar, gen. Caesaris era un vechi cognomen al celebrei ginți Iulia. Un prim purtător al acestui nume, pretorul Sextus Iulius Caisar apare în izvoarele latine încă din anul 208 î.e.n. Forma veche Caisar are aspect etrusc și poate fi încadrată într-o serie de nume proprii care apar în inscripțiile etrusce, Caesennius, Caesenus, Caesena etc. În ceea ce privește semnificația inițială a numelui s-au încercat apropieri de cuvîntul etrusc aisar, care însemna „divinitate”; acest înțeles pare foarte potrivit cu vechea tradiție romană care considera că ginta Iulia are ca strămoși pe zeița Venus și eroul Enea. Cunoscînd masiva influență a onomasticii etrusce asupra celei latine și luînd în considerare vechimea și originile mitologice ale ginții Iulia, originea etruscă a numelui pare cea mai apropiată de adevăr. Cognomenul Caesar trece la fiul adoptiv al dictatorului Caius Octavius (viitorul împărat roman Caius lulius Caesar Octavius Augustus), odată cu care se stinge linia directă a ginții Iulia. Numele este preluat prin adopțiune de descendenții casei Claudia (de la Tiberiu la Nero) ca un titlu distinctiv al familiei conducătoare. După împăratul Adrian, fostul cognomen devine titlu imperial ereditar și apoi nume comun, cu sensul „împărat”, valoare cu care este folosit de multe limbi vorbite în Europa. Din perioada cînd în latină era încă pronunțat caesar, trece în vechea germană sub forma keisar, modificat apoi în kaiser (denumire purtată pînă în 1806 de împărații Sfîntului imperiu roman de națiune germană și apoi de împărații Germaniei, pînă în anul 1918, cînd ultimul kaiser, Wilhelm al II-lea a fost răsturnat de Revoluția burghezo-democrată); după sec. 3, cînd consoana c- urmată de -e- provenit din (ae) se pronunța -ț-, cuvîntul a intrat în slavă (v. sl. cesar, pronunțat țezar, rus. țar, de unde rom. țar etc.). Popularitatea numelui în apusul Europei este legată, așa cum am arătat, de perioada Renașterii, cînd sînt readuse în uz o serie de nume celebre din istoria antică. Spre deosebire de Martirologiul catolic care nu cunoaște nici un Cezar (el apare totuși în izvoare hagiografice), calendarele ortodoxe inserează acest nume, fapt care explică apariția formelor Chesar, Chisariu, Chisar în documentele noastre încă din sec. 16 (venite din greacă prin filieră slavă). Forma folosită astăzi, Cezar este modernă și de origine apuseană; Cezára, mult mai puțin frecvent față de un derivat de origine apuseană Cezarína, este totuși în circulație datorită cunoscutei nuvele eminesciene Cezara. ☐ Fr. Cézar, it. Cezare, sp. Cesario, magh. Cézár și Cezarina, rus. Kesarii etc. ☐ Viața dar mai ales moartea lui Caius Iulius Caesar (100 – 44 î.e.n.) i-a inspirat pe Shakespeare (tragedia lulius Cezar), pe Corneille (tragedia Moartea lui Pompei), pe Voltaire (tragedia Moartea lui Cezar) sau pe G.B. Shaw (drama Cezar și Cleopatra).

REICHSWEHR [ráihsve:r] (cuv. germ. „Apărarea Imperiului”) Denumire dată forțelor armate germane, create în 1919 prin Tratatul de Pace de la Versailles, care fixa efectivul acestora la 100.000 de oameni. R. era format din forțele armate de uscat (Reichsheer) și forțele militare maritime (Reichsmarine). Prin adoptarea legii cu privire la serviciul militar obligatoriu (16 mart. 1935), Germania nazistă a lichidat toate îngrădirile impuse prin clauzele militare ale tratatului, transformând R. în Wehrmacht.

Habsburg n. casă princiară germană, se urcă în 1273 pe tronul imperiului; apoi domnitoare în Austria. V. Austria.

SCHLUMBERGER [ʃlömberʒé], Gustav Leon (1844-1929), istoric francez de origine germană. Specialist în istoria bizantină („Sigiliografia Imperiului Bizantin”, „Epopeea bizantină la sfârșitul sec. X”, „Bizanțul și cruciadele”). M. de onoare al Acad. Române (1906).

Palatinat n. numit de Germani Pfalz, nume a două State din vechiul Imperiu germanic: Palatinatul de Sus și Palatinatul de Jos, pe ambele maluri ale Rinului.

Il ny a que le premier pas qui coûte (fr. „Nu-i decît primul pas care costă” – în sensul că: numai începutul e greu). Cuvintele aparțin Suzannei Necker, mama d-nei de Staël. Se presupune că ar fi prelucrarea în franceză a unui citat din opera istoricului englez Edward Gibbon (1737-1794) History of the decline and fall of the Roman Empire (Istoria decăderii și prăbușirii imperiului roman, vol. 4). Fraza a devenit proverb în diferite limbi. Germanii spun: „Jeder Anfang ist schwer”. Iar noi: „Începutu-i anevoie”. IST.

OTTO, numele a patru regi și împărați germani. Mai importanți: 1. O. I cel Mare, rege (936-973) și împărat (din 1962) din dinastia Saxonia. A înfrânt în 939 revolta marilor feudali, a supus triburile slavilor polabi (939-940), a obținut o strălucită victorie asupra maghiarilor la Lechfeld (955) și a întreprins în 951-952, 961-962. 966-972 campanii de cucerire în Pen. Italică. A pus bazele unui întins imperiu, care mai târziu s-a numit Sfântul Imp. Roman de Națiune Germană. 2. O. IV de Braunshweig, rege (1198-1215) și împărat (din 1209). S-a aflat într-un îndelungat conflict cu Filip de Suabia pentru tronul Germaniei, cu papa Innocențiu III, care l-a excomunicat (1210) și cu regele Franței, Filip II August, care l-a învins la Bouvines (1214). În 1215 a fost obligat de Frederic II de Hohenstaufen să renunțe la tron.

crainer, (grainer), s. m. – Nume dat etnicilor germani colonizați în Maramureș, care lucrau în exploatările forestiere. – Derivat din n. pr. Craina, fosta provincie aparținând Imperiului Austro-ungar [astăzi aparține RSF Iugoslavia, în apropiere de granițele Austriei și Italiei, cuprinzând bazinul râului Ljubljana înconjurat de munți împăduriți; aici trăiesc și 20.000 de germani, dintre care unii au venit în Maramureș în timpul stăpânirii austriece, când s-a început aici o exploatare intensivă a pădurilor]. Germanii veniți de aici în Maramureș, la muncile de exploatare forestieră, au introdus o serie de procedee tehnice necunoscute prin părțile noastre. Așa se explică sensurile multiple pe care le are termenul: „țapină de o construcție aparte”, „podeț ridicat peste uluc pentru circulat în timp ce se corhănesc buștenii”, „doi butuci groși la poarta haitului (barajului)” (Gh. Pop 1971: 86).

crainer, craineri, (grainer), s. m. – (reg.) Nume dat etnicilor germani colonizați în Maramureș, care lucrau în exploatările forestiere. – Derivat din n. pr. Craina, fosta provincie aparținând Imperiului Austro-Ungar [astăzi aparține RSF Iugoslavia, în apropiere de granițele Austriei și Italiei, cuprinzând bazinul râului Ljubljana înconjurat de munți împăduriți; aici trăiesc și 20.000 de germani, dintre care unii au venit în Maramureș, în timpul stăpânirii austriece, când s-a început aici o exploatare intensivă a pădurilor]. Germanii veniți de aici în Maramureș, la muncile de exploatare forestieră, au introdus o serie de procedee tehnice necunoscute prin părțile noastre. Așa se explică sensurile multiple pe care le are termenul: „țapină de o construcție aparte”, „podeț ridicat peste uluc pentru circulat în timp ce se corhănesc buștenii”, „doi butuci groși la poarta haitului (barajului)” (Gh. Pop, 1971: 86).

cráiner, craineri, (grainer), s.m. (reg.) Nume dat etnicilor germani (colonizați în Maram.), care lucrau în exploatările forestiere. – Der. din n. pr. Craina, fosta provincie aparținând Imperiului Austro-Ungar, în apropiere de granițele Austriei și Italiei, cuprinzând bazinul râului Ljubljana (aici trăiesc și 20.000 de germani, dintre care unii au venit în Maram., în timpul stăpânirii austriece, când s-a început o exploatare intensivă a pădurilor, Gh. Pop, 1971: 86).

GALIȚIA, regiune istorică situată pe pantele de nord-est ale Carpaților, pe cursurile superioare ale râurilor Nistru, Prut și Siret. În sec. 9-11, a făcut parte din Rusia Kieviană, apoi din cnezatul Halici-Volînia. În 1349 a fost cucerită de poloni, iar din 1352 a fost inclusă în componența Poloniei. Între 1772 și 1918, G. s-a aflat în stăpânirea Imperiului Habsburgic. În timpul primului război mondial, a fost teatrul unor operațiuni militare de anvergură între trupele austro-germane și cele ruse. Din 1920, G. răsăriteană a intrat în componența Poloniei, iar din 1939 în cea a Ucrainei.

Francisc Prenume modern, împrumutat din apus pe cale cultă, Fráncisc, fem. Francísca păstrează amintirea francilor, populație din familia germanilor apuseni, care în sec. 5 – 6 au cucerit aproape toată Galia formînd statul franc, ajuns în timpul Carolingienilor mare imperiu. În latina tîrzie era folosit adj. franciscus cu sensul „franc”. În sec. 7, în Spania se folosea adj. franciscae pentru a desemna toporiștele de război folosite de franci (în românește o astfel de secure e numită franciscă). În vechea franceză, adj. devine franceis și este folosit pentru a-i desemna pe franci (în cunoscuta epopee Chanson de Roland). În Infernul, Dante folosește franceschi (pluralul lui francesco) pentru a-i desemna pe francezi. În franceză sau italiană, adj. începe să fie folosit în sec. 10 – 11 și ca nume personal, la început cu valoarea de supranume (așa cum la noi sînt astăzi nume de familie Bulgaru, Rusu, Sîrbu etc.). Faima lui Francesco d’Assisi (1182 – 1226), sanctificat de biserica apuseană, precum și dezvoltarea mișcării franciscanilor (ordin religios fondat de acesta în 1204) au contribuit la rapida popularizare a numelui Franciscus, devenit frecvent în apus încă din sec. 14. Cît privește semnificația originară a subst. franc, el este curent interpretat ca „liber, îndrăzneț, impetuos, prompt etc.” (adj. rom. franc „cinstit, loial, neascuns” corespunde fr. franc, it. franco, germ. frank). Vechiul adj. franceis, devenit apoi françois, era folosit în Franța și ca nume etnic și ca nume personal, separarea celor două valori s-a făcut destul de tîrziu, cînd François rămîne numai personal, numele etnic fiind scris français; diferențierea se produce și în italiană între Francesco și etnicul francese. Deși Francisc și Francisca sînt la noi împrumuturi culte recente, onomastica românească cunoaște o formă mult mai veche, Frîncu (fost supranume devenit nume de familie), care are aceeași origine și semnificație ca și Francisc. Acest Frîncu, atestat încă din sec. 15 (cu o bogată serie de derivate și variante: Francea, Frînce, Frînciuc, Frîncoaie, Frînculea, Frangu, Frangulea, Freng, Frîngotă, Frînghiul, Frînghiș etc.) are la bază cuvîntul frînc, denumire generică pentru populațiile romanice din Occident (francezi, italieni; Gaspar-Vodă, italian de origine, era supranumit „frînc”). Cuvîntul românesc reproduce, printr-un intermediar slav, gr. frangos, atestat în Bizanț încă din sec. 6, cînd frangoi desemna, în mod vag, un popor din Italia, din apropierea Alpilor, deabia în sec. 10 fiind atestată semnificația „francez”. Sensul evoluează și se extinde mai ales după Cruciade și după formarea, în Bizanț, în 1204, a unui Imperiu latin, în care majoritatea demnitarilor erau francezi și italieni. Germ. Franz sau magh. Ferenc au influențat și ele onomastica noastră care înregistrează formele Franț, Frențe, Fercu, Rențea, Freanță, Ferenț etc. ☐ Engl. Francis, Franny, Frank, Franklin, Fanny, fr. François, fem. Françoise, Franc, Francis, germ. Frank, Franka, Franz [franț], Franziskus, Franziska (pron. franțisca, cu hipoc. Franzi, Fanny, Zissi etc.), it., sp. Francesco, Francesca, bg. Frango, Franko, Franțiska, pol. Franciszek, magh. Franciska, Fanny, Ferenc [ferenț] etc.; în toponimie France (Franța), Frankfort (oraș în S.U.A.), Frankfurt pe Main (oraș în R.F.G.), Frankfurt pe Oder (oraș în R.D.G.) etc. ☐ Dintre foarte mulți purtători celebri ai numelor în discuție îi amintim pe Francisc I, rege al Franței, Franz Joseph I, împărat al Austriei și rege al Ungariei din dinastia Habsburgilor, Francesco d’Assisi, teolog și poet italian, poetul renascentist portughez Francisco Sá de Miranda, filozoful englez Francis Bacon etc. ☐ Din literatură este binecunoscută tragedia lui Gabriele d’Annunzio, Francesca da Rimini.

KAUNAS, oraș în Lituania, la 90 km V de Vilnius, port pe Nemunas; 415,3 mii loc. (1995). Nod de comunicații. Principalul centru industrial al țării. Metalurgie; constr. de mașini; produse electrotehnice, chimice, textile și alim.; hârtie. Pescuit. Hidrocentrală. Universitate. Muzee. Teatre. Cetate (sec. 13-17); Catedrală (sec. 15-17). Biserica Sf. Vitautas (sec. 15). Fundat în 1030, a făcut parte din Marele Ducat al Lituaniei, din Rzecspospolita (între 1539 și 1795), din Imperiul Rus (1795-1918). Capitala Lituaniei Independente (1919-194o) și a R.S.S. Lituania (1940-1991). Între 1941 și 1945 a fost ocupat de trupele germane. Până în 1917 s-a numit Kovno.

FRUNDSBERG [frúndsberk] (FRONSBERG sau FREUNDSBERG), Georg von (1473-1528), militar german. Devotat împăraților Maximilian I și Carol V. Organizator și comandant al armatei de mercenari (Landsknechten), F. a adus mari servicii Imperiului în luptele purtate de acesta în perioada 1499-1525. Unul dintre creatorii trupelor regulate și ale infanteriei de linie.

LASKER, Eduard (1829-1884), om politic german. Cofondator și lider (din 1866) al Partidului Național-Liberal. A contribuit prin inițiativele sale legislative și administrative în Reichstag, la consolidarea Imperiului. În divergență cu Bismarck pe probleme financiare și economice.

SAXONILOR, Ducatul ~, ducat al triburilor saxone din N Germaniei constituit, în condițiile împărțirii Imp. Carolingian, pe terit. Regatului francilor de E (viitoarea Germanie). A avut ca prim titular pe ducele Liudolf (?-866). Henric I Păsărarul, duce al s. (912-936) din familia Liudolfingilor, a devenit rege al Germaniei (din 919), întemeind Dinastia Saxonă de regi (912-1024) și împărați (din 962) ai Germaniei. Cel mai de seamă conducător al acestei formațiuni statale a fost ducele Otto I (936-961), rege al Germaniei, ca Otto I cel Mare (936-973), rege al Italiei (din 1951) și împărat (962-973); el a repurtat o strălucită biruință asupra maghiarilor la Lechfeld (955) și, în urma a numeroase campanii de cuceriri victorioase, a pus bazele unui întins imperiu, numit Sfântul Imperiu Roman; Otto I a delegat, în 961, puterea în ducat markgrafului Hermann Billung, ai cărui urmași au cârmuit aici până în 1106. Încercării regelui german Henric IV de Franconia (1056-1106) de a îngrădi libertățile s. și de a transforma ducatul în domeniu regal, țăranii și seniorii din Saxonia și Thuringia, în frunte cu Otto de Northeim, s-au răsculat (1073-1075); după ce regele a fost constrâns să accepte condițiile răsculaților prin compromisul de la Gerstungen, pe râul Werra (2 febr. 1074), în cele din urmă răscoala a fost înfrântă prin victoria regelui la Homburg (9 iun. 1075). În 1180, după ce puternicul duce Henric III Leul (1142-1180) a fost înfrânt și depus de împăratul Frederic I Barbarossa, Ducatul s. s-a destrămat. Din stăpânirile sale, reg. istorică Ostfalen, sub numele de Ducatul s., a revenit lui Bernhard III (1180-1212) din familia Askaniană. La moartea askanianului Albrecht I (1260), Ducatul s. stăpânit de el s-a împărțit în Saxonia – Lauenburg (ținutul dintre cursul inferior al Waserului și cursul inferior al Elbei, cu centrul în Lanenburg) și Saxonia-Wittenberg (ținutul din partea dreaptă a cursului mijlociu al Elbei, cu centrul în Wittenberg). În 1423, ca răsplată pentru participarea la Războaiele husite, Frederic I cel Viteaz, markgraf de Meissen (ca Frederic IV, din 1407), a primit o mare parte din ducatul s. (Saxonia-Wittenberg), împreună cu titlul de principe-elector (6 ian. 1423). Din ce în ce mai mult, din această vreme, asupra acestei stăpâniri se va fixa denumirea de Saxonia.

Atila m. regele Hunilor, supranumit Biciul lui Dumnezeu, pustii imperiul de Orient, apoi Galia și Italia și muri pe neașteptate în Panonia (453). Sub numele de Etzel, Atila deveni unul dintre eroii epopeii germane medievale Nibelungen.

HAMBURG, oraș cu rang de land în N Germaniei, pe Elba, la 109 km de Marea Nordului; 755 km²; 1,7 mil. loc. (1995), peste 2,2 mil. loc. cu suburbiile Altona, Harburg, Wilhelmsburg, Wandsbek, Bergedorf etc. Unul dintre marile porturi ale lumii, cu un trafic anual de c. 55 mil. t. Nod de comunicații. Aeroportul „Fuhlsbüttel”. Metrou. Important centru comercial și financiar al Europei Occidentale (peste 80 de bănci, bursă fundată în 1585). Mari șantiere navale (1/3 din producția de nave a țării). Ind. de prelucr. a petrolului (cinci rafinării cu o capacitate de 13,4 mii t. anual), siderurgică și de metalurgia neferoaselor, constr. de mașini grele, echipament electronic și electrotehnic, autovehicule, avioane, chimică (cauciuc sintetic, petrochimie, coloranți), prelucr. lemnului, poligrafică și alim. (conserve de pește, ulei, tutun, bere). Centru cinematografic. Operă (1678). Universitate, institut hidrografic. Muzee (Altona, Kunsthalle, de etnografie, de arte și meserii). Grădină zoologică. Primărie în stilul Renașterii (sec. 19), Jacobikirche (sec. 16), Michaeliskirche, cu un turn de 132 m, biserică protestantă (sec. 18), monumente din sec. 19 și 20 (Chilehaus, 1922-1924). În 811 Carol cel Mare a întemeiat cetatea H., din care s-a dezvoltat viitorul oraș, ca sediu al unui episcopat (831; din 834, arhiepiscopat), devenind un important centru misionar; prin uniunea dintre H. cu orașul Lübeck (1158) s-au pus bazele Hansei. Oraș liber din 1292, inclus în imperiu (1510); a aderat la Reformă (1521-1529). În sec. 16-17, H. a devenit unul dintre cele mai importante porturi din Europa. În 1815, a intrat în componența Confederației Germane, păstrându-și statutul de oraș liber și suveran, iar în 1866, în cea a Confederației Germane de Nord. Declarat porto-franco (1881). La 26 ian. 1937, localit. Altona, Harburg și Wandsbeck au fost incluse în orașul H. Puternicul bombardament anglo-american (iul.-aug. 1943), s-a soldat cu peste 50.000 de morți.

SANKT-PETERSBURG (SANKT-PETERBURG) (între 1914 și 1924 s-a numit PETROGRAD, iar între 1924 și 1991, LENINGRAD), oraș în V părții europene a Federației Ruse, situat pe țărmul de E a G. Finic, în delta fl. Neva, la 640 km NV de Moscova. Aflat la c. 7° S de Cercul polar, S.-P. este renumit pentru „nopțile albe” din a doua jumătate a lunii iun., când lumina difuză se menține până după miezul nopții; 4,6 mil. loc. (2002), al doilea mare oraș al Federației Ruse, după Moscova. Important nod de comunicații. Aeroportul Pulkovo. Poret fluvio-maritim. Legat cu M. Albă și Volga printr-un sistem de canale. Metrou (din 1955). Hidrocentrală. Centrală nucleară. Rafinărie de petrol. Constr. navale (spărgătoare atomice de gheață, tancuri petroliere, vase de pescuit, ș.a.), constr. de utilaje grele, material rulant feroviar, reactoare nucleare, generatoare electrice, turbine, refrigeratoare, mașini-unelte, mașini tipografice, aparate TV și de radio, armament, echipamente electrice și electronice, aparate optice ș.a. Ind. chimică (cauciuc sintetic, superfosfați, mat. plastice, fire și fibre sintetice), metalurgică, de prelucr. a lemnului și a cauciucului, cosmetică, farmaceutică, textilă, pielăriei și încălțămintei, porțelanului, a celulozei și hârtiei, confecțiilor, tipografică și alim. Universitate (1819); Academie de Arte (1757); Academie militară medicală (1798); Institut de mine (1773); Institut politehnic (1899). Teatrul „Mariinski” (fostul Teatru de operă și balet „Kirov”, 1860), Conservatorul „Rimski-Korsakov” (1862), Teatrul dramatic „Pușkin”, Teatrul Mic, Filarmonică; celebră școală de coregrafie. Biblioteca Academiei de Științe; Biblioteca publică „Saltîkov-Șcedrin”, fundată ca bibliotecă imperială de țarina Ecaterina a II-a, cu o clădire construită în anii 1791-1795 care adăpostește astăzi c. 12 mil. volume; Observatorul astronomic Pulkovo; Muzeul „Pușkin”; Muzeu naval; Muzeu etnografic ș.a. Grădină botanică; Grădină zoologică. Parcul Taurida (sec. 18); Grădina „Mihailovski” (30 ha). Cimitirul Tikvin al fostei mănăstiri Aleksandr Nevski în care sunt înmormântați Dostoevski, Musorgski, Ceaikovski, Rimski-Korsakov ș.a. Structura urbanistică a S.-P. se caracterizează prin spații vaste, cu bulevarde foarte largi (cel mai mare este Nevski Prospekt) care se intersectează perpendicular în piețe imense, dominate de palate maiestuoase și monumente istorice și de arhitectură, multe dintre ele realizate după planurile unor arhitecți italieni. Orașul S.-P. a suferit mari pagube de pe urma inundațiilor catastrofale din anii 1777, 1824 și 1924 provocate de revărsările fl. Neva, fapt care a impus construirea unor diguri în lungime de c. 30 km, cât și a unor canale de drenaj, traversate de c. 600 de poduri, ceea ce i-a atras denumirea de „Veneția Nordului”. Pod peste Neva (sec. 19). Monumente: Palatul de Iarnă „Ermitaj”, construit în anii 1732-1736, ca reșed. a familiei imperiale, a fost reconstruit în perioada 1754-1762, după planurile arhitectului italian Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, având 1057 de camere. Distrus de un incendiu în 1837, palatul a fost refăcut până în 1839, acoperișul lui fiind mărginit de 176 de statuete. În prezent, o aripă a acestui palat adăpostește muzeul „Ermitaj”, cu colecții de sculpturi antice grecești și romane, de artă islamică, renascentistă, de artă barocă, picturi aparținând maeștrilor impresioniști ș.a. În piața Palatului de Iarnă se află Columna lui Aleksandru, realizată în 1830-1834 din granit monolit (50 m înălțime), cea mai mare de acest fel din lume. Fortăreața lui Petru I cel Mare, ridicată în 1703 pe ins. Vasilievski din delta fl. Neva, transformată în muzeu, în 1922; catedrala Sf. Isaac, construită în stil clasic rusesc, în anii 1818-1858, după planurile arhitectului Auguste Montferrand, dominată de o masivă cupolă din aur înaltă de 102 m și cu un diametru de 27 m; catedrala Kazan (1801-1811); catedrala Sf. Treime, construită după planurile lui Ivan Starov; catedrala Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ridicată în anii 1714-1733 după planurile arhitectului italian Domenico Trezzini (123 m înălțime). Aici se află mormintele lui Petru I cel Mare, Ecaterinei a II-a și Aleksandru II; bisericile Buna Vestire (1720) și luterană (1833-1838); biserica romano-catolică Sf. Ecaterina (1763-1783); complexul de clădiri Smolnîi, format din catedrală (1748) – construită după planurile lui Bartolomeo Rastrelli – și clădirea Institutului Smolnîi, ridicată în 1806-1808 după planurile arhitectului italian Giacomo Quarenghi; Palatul de Vară, construit în 1710-1714, în stilul barocului rusesc, după planurile lui Domenico Trezzini. Grădina care îl înconjură a fost amenajată în 1704, conținând 250 de statui și busturi aparținând maeștrilor venețieni; Palatul de marmură (1768-1785); clădirea Primăriei (1754); Palatul Iusupov, unde a fost otrăvit Rasputin și apoi împușcat în dec. 1916; Palatele nobiliare Stroganov (1754), Șuvalov, Anikov ș.a.; clădirea menajului (1804-1807); statuia ecvestră a a lui Petru I cel Mare, turnată în bronz în 1782 de Étienne Falconet; cartierul Amiralității, construit în 1704, reconstruit în 1806-1823 și restaurat după al Doilea Război Mondial după planurile arhitectului rus Andreian Zaharov, dominat de un turn de 73 m înălțime. În apropiere se află localitățile Petrodvoreț și Țarskoe Selo, reședințe de vară ale țarilor Rusiei. Turism dezvoltat. Centrul istoric și grupurile de monumente alăturate au fost incluse (în 1990) în Patrimoniul cultural universal. În 1703, țarul Petru I cel Mare a cucerit această zonă de la suedezi, construind o fortăreață și întemeind așezarea Sankt-Petersburg, care în 1712 a devenit reședința imperială și, totodată, capitala Imperiului Rus (până în 1917). În cel de-al Doilea Război Mondial orașul a rezistat eroic unui îndelungat asediu („Blocada Leningradului”) (sept. 1941 – ian. 1944) al trupelor germane în timpul căruia au murit peste 1 mil. de oameni V. și Leningrad (2).

LAMPRECHT [lámpreht], Karl Gottfried (1856-1915), istoric german. Prof. univ. la Marburg și Leipzig. Promotor al unei istoriografii germane riguroase (opuse celei promovate de Leopold Ranke), fiind preocupat îndeosebi de istoria civilizației („Introducere în gândirea istorică”, „Metoda cultural-istorică”). Lucrări cu caracter economic („Viața economică germană în Evul Mediu”). Capodopera sa rămâne monumentala „Istoria Germaniei” (12 vol.). A inițiat publicarea în Germania a operelor lui N. Iorga „Istoria poporului român” și „Istoria Imperiului Otoman”. M. de onoare al Acad. Române (1913).

KÖLN, oraș în V Germaniei (Renania de Nord-Westfalia), port pe Rin, în bazinul Ruhr; 963,3 mii loc. (1995). Nod de comunicații. Aeroport care deservește și orașul Bonn. Expl. de cărbune brun. Ind. siderurgică. constr. de locomotive, vagoane, tractoare și automobile (uzine ale firmei „Ford”), chimică (întreprinderi ale trustului „Badische Anilin und Sodafabrik A.G.”), de medicamente („Bayer”), poligrafică, electrotehnică, textilă și alim. Produse de parfumerie (renumita „apă de Colonia”). Centru bancar. Grădină botanică. Universitate (1388). Conservator (1850). Teatre. Muzeul de Artă Wallraf-Richartz. Monumente. Domul cu hramul Sf. Petru, de mari dimensiuni (144 m lungime și 157 m înălțime), construite în sec. 13, cu adăugiri și refaceri ulterioare, bisericile Sankt Pantaleon (sec. 10), Sankt Georg (sec. 11) și Sankt Maria im Kapitol (sec. 11), Gross Sankt Martin (sec. 12-13), Sankt Andreas (sec. 13) și Sankt Aposteln (sec. 13); primărie (sec. 14-15). Fundat în 38 d. Hr. sub numele de Oppidum Ubiorum și apoi sub acela de Colonia Claudia Ara Agrippinensium (49 d. Hr.), mai târziu Colonia. Cucerit de franci (462); sediul unui arhiepiscopat (795). După 1356 arhiepiscopatul de K. a fost confirmat ca elector al Sfântului Imperiu Roman. Oraș imperial (din sec. 13), a făcut parte din Hansă, cunoscând o deosebită prosperitate economică. Cucerit de francezi (1794), a intrat în componența Prusiei (1815), iar din 1871 a Imp. German. A suferit mari distrugeri în urma bombardamentelor Aliaților (1942-1945).

guelf sm [At: DEX / A: nct / Pl: ~i / E: fr guelfe, it guelfo] (Înv) 1 Membru al unei grupări politice din Italia (din sec. XII-XV), care sprijinea pe papi împotriva împăraților germani și a ghibelinilor. 2 Membru al unei fracțiuni politice a nobilimii de la Florența, care susțineau în sec. XIII candidatura unui principe din casa de Bavaria la tronul Imperiului Roman contra partidei casei Hohenstaufen.

Festina lente (lat. „Grăbește-te încet”) – Istoricul latin Suetoniu, care a scris Viețile celor 12 cezari, povestește, făcînd portretul lui Augustus (cap. 25), că acest împărat era de părere că nimic nu-i mai puțin recomandabil pentru un cap de oștire decît graba. De aceea deseori spunea: „σπεῦδε βραδέως” (cuvintele sînt citate de Suetoniu în grecește, căci „pătura de sus” din imperiul roman strecura în vorbire expresii din vechii elini). Multe popoare și-au însușit ideea și au tălmăcit-o în limba lor. Francezii folosesc un vers celebru din Boileau: „Hâtez-vous lentement”. Germanii: „Eile mit Weile” ș.a.m.d. Se apropie de vorba noastră: „graba strică treaba”. Gala Galaction, în Profir și Policarp, a utilizat expresia ca un corectiv la Carpe diem. Policarp: Atunci grăbește-te, Profire. Carpe diem, cum a zis meșterul ăla de Orațiu. Profir: Da, mă, a mai venit unul după el, mai încoace, și a spus: Hâtez-vous lentement. IST.

HENRIC, numele mai multor regi și împărați germani. Mai importanți: 1. H. I Păsărarul, rege al Germaniei (919-936), întemeietor al dinastiei saxone. Victorios asupra slavilor (929) și ungurilor (933). În 925, a alipit Lorena la Germania. 2. H. II cel Sfânt, rege (1002-1014) și împărat (1014-1024, încoronat la Roma) al Sfântului Imperiu Roman. Ultimul reprezentant al dinastiei saxone. Canonizat în 1146. 3. H. IV, rege (1056-1105) și împărat (din 1084). Prin politica de întărire a autorității centrale, a provocat revolta marilor seniori feudali. A intrat în conflict și cu papa Grigore VII în problema acordării învestiturii episcopilor germani. Victoria asupra feudalilor, l-a depus pe Grigore VII (Worms, 1076); excomunicat, la rândul său, de papă, care i-a dezlegat pe supușii săi de jurământul de credință, a fost nevoit să se umilească la Canossa (1077). Perioada domniei sale se caracterizează prin slăbirea puterii centrale și tendința de creștere a fărâmițării teritoriale a Germaniei. 4. H. V, fiul lui H. IV, rege (1105-1125) și împărat (din 1111). A încheiat cu papa Calixt II Concordatul de la Worms (1122), care punea capăt luptei pentru învestitură. Ultimul reprezentant al dinastiei franconiene.

Constantin Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume actuale, Constantin reproduce cognomenul lat. Constantínus, atestat destul de tîrziu (împăratul Constantin cel Mare, sec. 4 e.n.). După cum ușor se poate observa, Constantinus este un derivat cu suf. -inus de la Constantius (fem. Constantia), cognomen roman frecvent dar și nume gentilic, răspîndit în epoca post-clasică. Constantius provine, la rîndul lui, din cognomenul Constans, gen. Constantis, atestat prima dată în sec. 2 e.n., prezent și în inscripțiile din Dacia (la 138, un procurator cu acest nume), format pe baza adj. constans, constantis „constant, ferm”, participiul verbului lat. consto „a fi ferm, puternic” – compus al verbului sto „a sta”, după model grecesc. Dacă în apusul Europei sînt mai frecvente formele provenind din Constantius (biserica catolică păstrează amintirea unui martir din timpul lui Marcus Aurelius și a unei martire din timpul lui Nero), în răsăritul Europei s-a răspîndit forma Constantin, mai ales datorită faimei împăratului Constantin cel Mare, sprijinitor al creștinismului, considerat de biserica de rit grecesc egal al apostolilor. Forma gr. Konstantinos pătrunde, prin intermediar slav, și în română, unde numele este atestat, împreună cu o bogată serie de hipocoristice și derivate, încă de la finele sec. 14 și începutul sec. 15. Printre primele care apar în documentele din Țara Românească (prezente și în antroponimia popoarelor sud-slave; bulgari, sîrbi, croați) cităm pe Coia (1492), Coica (1424), Constandin (1412), Costea (cel mai vechi, din 1389), Costinca (1469). În Moldova, în actele emise în timpul lui Ștefan cel Mare, apar și Costachi, Coste, Costin etc. În general, hipocoristicele și derivatele lor, în mare majoritate identice sau asemănătoare cu cele din limbile slave, albaneză, greacă etc., se formează din temele obținute printr-o falsă analiză – Costa – (prima parte a numelui) și – din – (partea finală a numelui). Iată seriile formate din cele două teme: Costa, Costea, Costache, Tache, Tăchel, Tăchiță, Costăchel, Costăchiță, Costan, Costel, Costică, Costin sau Cota, Costaș, Tică, Ticu, Ticuș, Ticuță, Costilă, Costiță, Codin, Codina, Cotan, Cotea, Cotinel, Cocea, Cociu, Coia, Coica, Condea, Coța, Coca, Conea etc., Dinu și Dina, Dinică, Dincea, Diniță, Dinuț, Dinuță, Dincu, Dincă, Dincuță, Dicu, Dică, Dicuț, Didea, Dițu, Dița; Tin, Tina, Tinică etc. Multe din numele înșirate mai sus sînt cunoscute astăzi și ca nume de familie; dintre hipocoristicele foarte frecvente, folosite și independent, în general cunoscute, notăm pe Costică, Costel, Dinu și Dina, Dinuțu, Codin. Pentru feminin este frecventă și forma Constánța (cu hipoc. Tanța, Tănțica, Tănțel, Tanți etc.), provenită dintr-un mai vechi Constántia. În ultima vreme pentru masculin este folosit și Constant (împrumutat probabil din franceză). ☐ Fr. Constans, Constant, Constantin, Constance, it. Constanzo, Constanza, germ. Konstantin (hipoc. Kunst), Konstanze (hipoc. Stanzi), sp. Constancio, Constancia, Constantius, rus. Konstantin, Konstantina, magh. Konstancia, Konstantina, Konstantin etc. ☐ Împăratul roman Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), 306-337, primul împărat creștin (a decretat creștinismul religie de stat), a unificat Imperiul roman, a recucerit regiunile de la nord de Dunăre (în timpul său a fost construit valul de apărare cunoscut sub numele „Brazda lui Novac”). Dintre mulții împărați bizantini cu numele de Constantin, îi amintim doar pe Constantin Porfirogenetul (autor al unor scrieri care oferă informații prețioase asupra românilor de la sud de Dunăre) și Constantin al Xl-lea Dragases, ultimul împărat bizantin, pierit odată cu căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453. În Țara Românească și Moldova, între 1607 și Unire sînt cunoscuți 10 domni cu acest nume, dintre care îi amintim pe Constantin Șerban Basarab, Constantin Brîncoveanu și Constantin Cantemir. Oameni de știință și cultură români: Constantin Cantacuzino, Dinicu Golescu, C(onstantin) A. Rosetti. În toponimie, numele lui Constantin cel Mare a fost păstrat în Constantinopolis „orașul lui Constantin”, ridicat de celebrul împărat pe locul vechiului Byzantion, între 326 și 330 e.n., devenit capitală a întregului imperiu, din anul 395 numai a Imperiului roman de răsărit, iar, ulterior, din 1453, cînd este cucerit de turci, capitala Imperiului otoman sub numele de Stambul (pînă în 1923). Forma feminină Constanța este numele cunoscutului nostru oraș (pe locul coloniei grecești Tomis), al unui lac alpin situat între R.F. Germania, Austria și Elveția și a orașului vest-german așezat pe malul acestuia.

limbă s.f. A I 1 (anat.) elice, pendulă, șubă. Limba are rol important în perceperea gustului, în procesul de masticație și de deglutiție a alimentelor, iar la om și în articularea sunetelor. 2 (med.) limbă cerebriformă = limbă plicaturată, limbă scrotală. Limba cerebriformă este o boală caracterizată prin îngroșarea limbii, a cărei față dorsală se acoperă cu numeroase pliuri transversale neregulate; limbă plicaturată = limbă cerebriformă, limbă scrotală; limbă scrotală = limbă cerebriformă, limbă plicaturată. 3 (anat.; reg.; și, art.), limba beregatei v. Luetă. Omușor. Omușorul gâtlejului (v. omușor). Uvulă. BI (lingv.) 1 idiom, sistem lingvistic, glosie, <înv. și pop.> vorbă. Româna este o limbă romanică. Latina este o limbă moartă. 2 limbă-bază limbă de bază, limbă-mamă. Limba-bază este limba din care provin limbile aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de limbi; limbă comună = koine, limbă obștească. Limba comună este varianta unei limbi care servește comunicării între vorbitori de dialecte sau de graiuri diferite; limbă curentă = limbă de conversație = vorbire cotidiană, vorbire curentă, vorbire obișnuită, vorbire zilnică, <înv. și pop. > vorbă comună, vorbă de obște, vorbă de rând, vorbă de toate zilele limbă de toate zilele, vorbire de toate zilele. Limba curentă este aspectul limbii obișnuit în relațiile dintre oameni. Folosește acest termen cu sensul său din limba curentă; limbă de bază = limbă-bază, limbă-mamă; limbă de lemn = limbaj de lemn; limbă de stat = limbă oficială = <înv.> limbă oficioasă. Limba de stat este limba utilizată în administrația unui stat și în instituțiile acestuia; limbă internațională =limbă universală. Limba internațională este o limbă națională cu largă circulație în afara granițelor națiunii, care este folosită în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice; limbă literară = vorbire cultă, vorbire literară. Limba literară este aspectul cel mai corect și mai îngrijit al limbii unei comunități, codificat prin existența unor norme și consolidat prin scris; limbă-mamă = limbă-bază, limbă de bază; limbă maternă = limbă natală = <înv.> limba maicei, limba-mumă. Limba maternă este limba care se învață în primii ani ai copilăriei, de la părinți; limbă modernă = limbă vie. 0 limbă modernă este o limbă vorbită în zilele noastre sau într-o epocă apropiată de noi; limbă națională = <înv.> limba maicei patrie, limbă naționalicească. Limba națională este limba comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni; limbă universală = limbă internațională; limbă populară = limbă vorbită = limbă vulgară = vorbire populară, vorbire dialectală, vorbire regională, <înv.> limbă a obștii, limbă a poporului, limbă poporală. Limba populară este aspectul limbii naționale propriu felului de a vorbi al poporului; limbă vie = limbă modernă; (rar) limbă obștească v. Koine. Limbă comună; (fam.) limbă de toate zilele v. Limbă curentă. Limbă de conversație. Vorbire cotidiană. Vorbire curentă. Vorbire obișnuită. Vorbire zilnică; (înv.) limbă a obștii = limbă a poporului = limbă poporală v. Limbă poporală. Limbă populară. Limbă vulgară. Vorbire populară; limbă naționalicească = (art.) limba maicei patrie v. Limbă națională; limbă oficioasă v. Limbă de stat. Limbă oficială; (art.) limba maicei = limba-mumă v. Limbă maternă. Limbă natală. 3 limbă ariană = limbă indo-ariană = limbă indo-iraniană = ariană (v. arian¹). Limba ariană se vorbește în prezent în India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Afghanistan, Sri Lanka; limbă armeană = armeană (v. armean²). Limba armeană aparține familiei de limbi indo-europene; limbă franceză = franceză (v. francez). Limba franceză este o limbă romanică; limbă germană = germană (v. german), < astăzi rar> nemțească (v. nemțesc). Vorbește destul de bine limba germană; limbă latină = latină, <înv.> latinească (v. latinesc), latinie. Limba latină este o limbă indo-europeanâ din grupul italic; limbă latină clasică = limbă latină literară = latină clasică, latină cultă, latină literară, latină savantă. Limba latină clasică era limba latină folosită în Imperiul Roman, mai ales în scris, de persoanele instruite; limbă latină populară = limbă latină vulgară = latină populară, latină vulgară, latină rustică, <înv.> latină poporană, limbă latină poporană, limbă latină rustică. Limba latină vulgară era limba latină folosită în toate provinciile Imperiului Roman de populația neinstruită; limbă macedoneană = macedoneană (v. macedonean), veche macedoneană (v. vechi²). Limba macedoneană este o limbă indo-europeană înrudită cu greaca veche, vorbită de vechii macedoneni; limbă maghiară = maghiară (v. maghiar), <înv. și reg.> ungurie. Limba maghiară face parte din familia limbilor fino-ugrice; limbă maldiviană = maldiviană. Limba maldiviană se vorbește în Maldive și în India; limbă neogreacă = limbă romaică greacă modernă (v. grec), neogreacă (v. neogrec), romaică. Limba neogreacă este limba greacă din perioada modernă, formată începând cu sec. al XVI-lea, care este diferită de greaca veche și de greaca bizantină; limbă occitană = limbă provensală = occitană, provensală. Limba provensala se vorbește în sudul Franței, în Spania și în Italia; limbă polonă = limbă poloneză = polonă (v. polon), poloneză (v. polonez); <înv. și pop.> limbă leșească. Limba poloneză face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă română = limbă românească = română (v. român), românească (v. românesc), <înv.> românie. Limba română este singura limbă romanică din aria sud-est europeană; limbă sanscrită = sanscrită (v. sanscrit), <înv.> limbă sanscritică. Limba sanscrită este vechea limbă indo-europeană din India, în care sunt redactate majoritatea operelor din literatura clasică a acestei țări; limbă sardă = sardă (v. sard). Limba sardă este o limbă romanică vorbită de sarzi; limbă sarmată = sarmată (v. sarmat). Limba sarmată este limba iraniană veche vorbită de sarmati; limbă sârbo-croată = sârbo-croată. Limba sârbo-croată este limba slavă vorbită de sârbi și de croați în fostul spațiu iugoslav; limbă siriană = siriană (v. sirian), <înv.> limbă sirienească. Limba siriană este o limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică, de origine arabă, vorbită de sirieni; limbă slavă comună = slavă comună. Limba slavă comună este limba vorbită de slavi până la începutul sec. al IX-lea, înainte de a se despărți în limbi și dialecte; limbă slavă de cultură = limbă slavonă = slavă de cultură (v. slav), slavonă (v. slavon), slavonă bisericească (v. slavon), <înv.> limbă slavonească, limbă slovenească, slavonie, slovenie. Limba slavă de cultură a fost utilizată, în Evul Mediu, și în Țările Române, ca limbă liturgică și de cancelarie; limbă slavă veche = limbă veche slavă = paleoslavă, slavă veche (v. slav), veche slavă (v. vechi²), <astăzi rar> limbă slavică, <ieșit din uz> bulgară veche (v. bulgar), slavă bulgară (v. slav), slavă bulgărească (v. slav), slavă bisericească (v. slav), slavă veche bisericească (v. slav). Limba slavă veche este o limbă dispărută, de origine indo-europeană; limbă slovacă = slovacă (v. slovac). Limba slovacă face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă slovenă = slovenă (v. sloven). Limba slovenă face parte din familia limbilor slave, grupul meridional; limbă spaniolă = spaniolă (v. spaniol). Limba spaniolă este vorbită în Spania și în toate țările Americii Centrale și ale Americii de Sud, cu excepția Braziliei; limbă sumeriană = sumeriană. Limba sumeriană era scrisă cu litere cuneiforme; limbă tătară = tătară (v. tătar). Limba tătară face parte din familia altaică, ramura turcică de vest; limbă toharică toharică. Limba toharică este o limbă indo-europeană vorbită în Antichitate în Asia Centrală și cunoscută din texte scrise cu alfabet hindus, datând din secolele al V-lea-al VH-lea d.Hr.; limbă turcă = turcă (v. turc), turcească (v. turcesc). Limba turcă face parte din familia limbilor turcice; limbă vedică = sanscrită vedică, vedică. Vedele și comentariile vedice sunt scrise în limba vedică; (lapl.) limbi mon-khmere = limbi mon-khmerice; limbi mon-khmerice = limbi mon-khmere. Limbile mon-khmerice alcătuiesc familia de limbi din sud-estul Asiei, vorbite de khmerii din Cambodgia și de alte populații din Vietnam, Laos, Thailanda, Myanmar și din peninsula Malacca; limbi paleoasiatice = limbi paleosiberiene. Limbile paleoasiatice sunt limbile vorbite în Siberia, care nu pot fi grupate într-o familie comună; limbi paleosiberiene = limbi paleoasiatice; (astăzi rar) limbă slavică v. Limbă slavă veche. Limbă veche slavă. Paleoslavă. Slavă veche (v. slav). Veche slavă (v. vechi²); (înv. și pop.) limbă leșească v. Limbă polonă. Limbă poloneză. Polonă (v. polon). Poloneză (v. polonez); (înv.) limbă latină poporană = limbă latină rustică v. Latină populară. Latină vulgară. Limbă latină populară. Limbă latină vulgară; limbă sanscritică v. Limbă sanscrită. Sanscrită (v. sanscrit); limbă sirienească v. Limbă siriană. Siriană (v. sirian); limbă slavonească = limbă slovenească v. Limbă slavă de cultură. Limbă slavonă. Slavă de cultură (v. slav). Slavonă (v. slavon). 4 grai, limbaj, limbaj articulat, vorbire, vorbit¹, <înv. și reg.> vorbă, <înv.> voroavă, langaj. 5 (și limbă naturală) grai, limbaj, limbaj natural. 6 vorbă, vorbire, vorbit¹. Îl recunoaște după limbă. Are o limbă colorată. 7 (art.; fam.) limba șmecherilor = (înv.) limba cârâitorilor = limba hoțească v. Argou. 8 (înv.) v. Cuvânt. Item. Lexem. Termen. Vorbă. II 1 (înv. și pop.) v. Glas. Grai. Voce. 2 (înv.) limbă strâmbă v. Bârfe. Bârfeală. Bârfire. Bârfit¹. Calomnie. Calomniere. Cleveteală. Clevetire. Clevetit. Defăimare. Denigrare. Detractare. Detractie. Discreditare. Infamare. Ponegreală. Ponegrire. Șoaptă. Vituperare. Vituperație. Vorbă. Vorbă de rău. Vorbă rea. III 1 (adesea la pl. limbi; înv. și pop.) v. Neam. Popor. 2 (înv.) v. Iscoadă. Spion. 3 (arg.) v. Delator. Denunțător. Informator. Pârâtor. 4 (arg.) v. Adulator. Lingușitor. C I 1 (la ceasuri) arătător, manoș, mutatău, țaigăr, țărcălam. Limba ceasului indică ora zece. 2 (tehn.; la meliță) cuțit, bătător, condei, fofelniță, cordenci, limboi, lopată, lopătâc, lopățică, tocător. A cumpărat o nouă limbă la meliță. 3 (la cataramă; înv. și pop.) limburuș, limbuș. Limba este cuiul cataramei. 4 (art.; tehn.; la plug; pop.) limba cracilor = craci cu limbă (v. crac). Cu ajutorul limbii cracilor se reglează schimbătorul plugului. 5 (tehn.; pop.) v. Ivăr. încuietoare. Zăvor. 6 (la hădărag; reg.) v. îmblăciu. 7 (la fântână; reg.) v. Cumpănă. 8 (gosp.; reg.) v. Pilug. Pisălog. II 1 ascuțiș, lamă, lamină, pană, pânză, tăiș, custură, gură, leafa², plasă¹, tăiuș, <înv. și reg.> ascuțit¹, cuțitură, buză. Apucă securea de limbă. 2 (la ciocan; înv.) v. Pană. III (tehn.) 1 (la car, la căruță sau la sanie) furcă, pisc, cârlig, grui², popârțac², splină. De limbă se fixează proțapul. 2 (la car; reg.) v. Tânjală. 3 (la tânjala carului; reg.) v. Cătușă. Tanjăluță. IV (Muz.) 1 (la instrumente muzicale de suflat; rar) v. Ancie. Pană. 2 (la pian, orgă etc.; rar) v. Clapă. Tastă. Tușă¹. 3 (la instrumenele cu coarde; pop.) v. Tastieră. V 1 încălțător. Folosește o limbă pentru a-și pune pantofii. 2 (pesc.; la plasa de pescuit) gârlici, pridvor, tindă. 3 (pesc.) ureche, zâmboc. Limba este ciocul cârligului de undiță care reține peștele prins. 4 (art.; constr.; la acoperișul casei; reg.) limba-caprei v. Cătușă. Chingă. 5 (tehn.; la fierăstrău; reg.) v. Cheie. Cordar. Întinzător. Strună¹. 6 (înv.) v. Bară. Lingou. VI 1 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”) bucată, fâșie, petic, sprânceană, <înv.> platoviță. I-a luat abuziv o limbă de teren. O limbă de pădure a fost tăiată. 2 (rar) v. Șuviță. 3 (rar) v. Fâșie. Panglică. Șuviță. D I (bot.) 1 (și, reg, limba-boului, limba-vecinei) Phyllocactus ackermanni; talpa-ursului (v. talpă), bostan, broască, palmă, stoletnic. 2 (art.) limba-boului = a Anchusa officinalis; miruță, otrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limba-boului-cea-mică, roșii (v. roșu); b Anchusa italica; miruță, orcanetă; c Agave americana; agavă, haluz, roadă, săbor, spin; d (reg.) v. Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); e (reg.) v. Dragavei. Ștevie. Ștevie-creață (Rumex crispus); f (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); g (reg.) v. Limba-peștelui (Limonium vulgare); h (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); i (reg.)v. Sică (Statice gmelini); limba-cerbului = a Scolopendrium vulgare; năvalnic, scolopendră², cerbar, ferigă, iarba-ciutei (v. iarbă), limar, limba-boului, limba-oii, limbariță, limba-vacii, limba-vecinei, podbal, razele-soarelui (v. rază), spasul-dracului (v. spas), spata-dracului (v. spată); b (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); c (reg.) v. Splină. Splină-de-aur (Chrysosplenium alternifolium); d (reg.) v. Turiță (Galium aparine); e (reg.) v. Unghia-ciutei (v. unghie¹) (Ceterach officinarum); limba-cucului = a Botrychium lunaria; colan, dragoste, iarba-dragostei (v. iarbă), limba-șarpelui, limbar, lunarie, <înv.>lunărică, lunăriță; b (reg.) v. Iarbă-mare (Stellaria holostea); c (reg.; și limba-căii) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); d (reg.) v. Palma-Maicii-Domnului (v. palmă) (Orchis maculata); e (reg.) v. Palma-pământului (v. palmă) (Gymnadenia conopea); f (reg.) v. Poroinic (Orchis mascula); limba-mării = a Iberis semperflorens; lilicele (v. lilicea); b Iberis umbellata; iberis, lilicele (v. lilicea), limbușoară, omățăl, punga-ciobanului (v. pungă), saști, traista-ciobanului (v. traistă); limba-mielului = a Borrago officinalis; boranță, boranță-roșie, otrățel, alior, arăriel, arățel, laptele-câinelui v. (lapte), limba-boului, limba-câinelui, limba-mielușelului, mierea-ursului (v. miere); b (reg.) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); limba-oii = a Cirsium canum; pălămidă¹; b (reg.) v. Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); d (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); e (reg.) v. Pătlagină (Plantago gentianoides); f (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); g (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-peștelui = a Limonium vulgare; limba-boului; b (reg.) v. Sică (Statice gmelini); limba-soacrei = Opuntia ficus-indica și Opuntia vulgaris; broască, opunția, palmă-cu-spini, stoletnic; limba-șarpelui = a Ophioglossum vulgatum; grăitoare-de-rău (v. grăitor); b Peucedanum latifolia; floarea-țigăncii (v. floare), leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic; c (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); d (reg.) v. Limba-cucului (Botrychium lunaria); e (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); f (reg.) v. Stupitul-cucului (v. stupit) (Cardamine pratensis); (reg.) limbă-de-piatră Pinguicula vulgaris și Pinguicula alpina; foaie-grasă, îngrășătoare; (art.) limba-apei v. a Broasca-apei (v. broască) (Potamogeton lucens); b Broscariță (Potamogeton natans); limba-bălții = limba-bălților v. a Limbariță (Alisma plantago-aquatica); b Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-boierului v. Avrămeasă. Avrămească. Barba-boierului (v. barbă) (Ajuga laxmanni); limba-boului-cea-mică v. Limba-boului. Miruță. Otrățel (Anchusa officinalis); limba-broaștei v. a Iarba-broaștei (v. iarbă) (Hydrocharis morsus-ranae); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Pătlagină (Plantago major); d Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-câinelui v. a Otrățel (Cynoglossum officinale); b Pieptănariță (Cynosurus cristatus); c Măseaua-ciutei (v. măsea) (Erythronium dens caniș); d Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); limba-gâștei v. Bob-de-țarină (v. bob¹) (Lathyrus sylvester); limba-mielușelului v. Boranță. Boranță-roșie. Otrățel. Limba-mielului (Borrago officinalis); limba-mânzului v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); limba-păsării v. Liliuță (Anthericum ramosum); limba-păsăricii v. Cuscută. Torței (Cuscuta epithymum); limba-șopârlei v. Dornic (Falcaria vulgaris); limba-vacii v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); limba-vecinei v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Podbal (Tussilago farfara); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); d Lemnul-Maicii-Domnului (v. lemn) (Santolina chamaecyparissus). II (iht.) 1 limbă-de-mare = a Solea nasuta sau Solea lascaris; șoarece-de-mare; b Solea impar; glosă², șoarece-de-mare. 2 (rar) v. Cambulă. Cambu-lă-de-liman (Pleuronectes flesus).

Tractatul din Versailles (28 Iunie 1919) fu încheiat între Statele-Unite, Imperiul britanic, Franța, Italia și Japonia. Acest pact recent a modificat profund harta Europei, instituind state noue (Ceco-Slovachia și Polonia), impunând retrocedarea provinciilor răpite Franței, Alzacia-Lorena; României, Basarabia, Bucovina, Transilvania, mărind unele teritorii (Iugo-Slavia, Grecia) și stabilind principiul că fiecare nație poate dispune de soarta-i proprie; recurgând la plebiscit în caz de complicare etnică (Silezia disputată de Germani și de Poloni). Tractatul din Versailles constitue azi documentul capital al politicei europene contemporane.

IMPERIUL ROMAN DE APUS, stat de creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman, la moartea lui Theodosiu cel Mare (395), între cei doi fii ai acestuia, Honoriu și Arcadiu. I.R. de A., condus de Honoriu (395-423), grupa provinciile din V și centrul Europei și din N Africii. A dăinuit până în 476, când ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, conducătorul mercenarilor germani.

Baldovin Foarte rar în onomastica noastră contemporană, Baldovin (fem. Baldovina) este un vechi nume de origine germanică, atestat încă din sec. 7 în Franța sub formele Baldavin, Baldovin, Badovin și în sec. 8, în Italia, sub forma longobardă Paldoin (în anul 568, longobarzii, din triburile germanilor răsăriteni, cuceresc nordul Italiei, amintirea lor fiind păstrată pînă astăzi în numele provinciei Lombardia). Compus din elementele bald „îndrăzneț, puternic”, și win „prieten”, frecvente în antroponimia germanică, numele ar avea sensul „prieten îndrăzneț, prieten puternic”. Devenit calendaristic și răspîndit mai ales în regiunile germanice și Franța (aici numele a fost popularizat și de către literatura medievală), Baldovin devine cunoscut în sec. 13 și în răsăritul Europei, ca urmare a Cruciadelor (în istoria Imperiului latin de răsărit sînt cunoscuți doi împărați cu acest nume: Baldovin I (Boudouin) conte de Flandra, conducătorul Cruciadei a patra și cuceritorul Constantinopolului și Baldovin II, izgonit în anul 1261 de împăratul bizantin Mihail Paleologul). În aceeași perioadă numele este atestat și la slavii de sud (la sîrbi și croați în sec. 12-13, hipoc. Balde, iar în sec. 14, Baldovin) și la români (între 1391 – 1415 un logofăt Baldovin, făcea parte din sfatul domnesc al Țării Românești, în 1559 un alt Baldovin era împroprietărit de domn la Fundeni, lîngă București, iar la 1571 apare în documente și o jupîniță Baldovina, soția unui mare pîrcălab). Cum în secolele următoare sînt atestate și hipoc. Baldea, Baldeș, Bălde (probabil slavii au considerat terminația – ovin drept un sufix compus -ov + -in) sau derivatele toponimice Baldovinești și Băldești, se poate afirma că, deși puțin frecvent, numele a pătruns în onomastica noastră dintr-o epocă veche prin intermediul slavilor de sud (bulgari și sîrbi), pentru Transilvania trebuind să fie luată în considerație influența latino-catolică.

LORENA (LORRAINE, LOTHARINGIA) 1. Provincie istorică în NE Franței. Oraș pr.: Metz. Expl. forestiere, de cărbuni și de min. de fier. Veche regiune ind. (metalurgie, produse chimice și textile, constr. de mașini). Cereale, Pomicultură. Creștere intensivă a animalelor. Locuită în Antichitate de celți, a fost cucerită de romani, făcând parte din provincia Gallia Belgica și apoi de franci (sec. 5). Creată în 843 prin Tratatul de la Verdun, ducatul, a fost împărțit (870) între Carol cel Pleșuv și Ludovic II Germanicul. În sec. 15, a fost încredințată ca ducat al Imperiului familiei de Lorena, iar în 1552 a obținut recunoașterea independenței. Henric II a ocupat o parte din L., care a fost anexată la Franța prin Pacea Westfalică (1648). Prin Tratatul de la Viena (1738) drepturile asupra L. au fost cedate viager lui S. Leszczyński, la moartea căruia (1766) este anexată Franței. Prin Tratatul de la Frankfurt (1871) o mare parte din L. este anexată de Germania; revine la Franța în 1919, prin Tratatul de la Versailles. Ocupată temporar (1940-1944) de germani în timpul celui de-al doilea război mondial. 2. Casa de ~, familii domnitoare succesiv în ducatul de Lorena, înainte de urcarea pe tron a lui Stanislav Leszczyński. Acestea au fost: Lorena-Alsacia (1048-1431); Loran-Anjou (1431-1473); Lorena-Vaudémont (1473-1738).

LUDOVIC, numele mai multor regi și împărați germani. Mai importanți: L. I cel Pios, rege al francilor și împărat al Occidentului (814-840, încoronat în 816). Domnia i-a fost tulburată de răscoala fiilor săi (Lothar, Pepin și Ludovic Germanicul), provocată de problema succesiunii la tron. Detronat (830, 833) și readus la tron. 2.L. II Germanicul, rege al Germaniei (843-876). Împreună cu fratele său, Carol cel Pleșuv, a înfrânt pe Lothar I la Fontenoy (841). Prin tratatul de la Verdun (843) devine rege al părții de est a fostului Imperiu Carolingian. A luptat în S Italiei împotriva longobarzilor. 2. L. IV de Bavaria, rege al Germaniei și împărat (1314-1347, încoronat în 1328), din dinastia Wittelsbach. S-a aflat, între 1314 și 1322, în conflict cu Frederic de Austria, pe care l-a învins și l-a luat prizonier în bătălia de la Mühldorf (1322). A întreprins o campanie în Italia (1327-1330), a cucerit Roma și a instalat în scaunul papal pe Pietro Rainalducci (antipapa Nicolae V).

Bulgari m. pl. popor barbar, venit de pe țărmul Voltei, se așeză către sec. VII în ținuturile coprinse între Nistru, Dunăre și Balcani, unde se contopi cu desăvârșire în mijlocul populațiunilor slave, adoptându-le traiul, limba, religiunea și supraviețuindu-le singur numele. Astfel contopiți, ei fundară pe ambele maluri ale Dunării un regat puternic, care dură aproape două secole (880-1018). Imperiul româno-bulgar, întemeiat de Asanești, dură până la 1393, când Bulgaria căzu sub stăpânirea Turcilor și rămase astfel până la 1878. Astăzi, în număr de peste 5 mil., Bulgarii formează o ramură a Slavilor meridionali, în Peninsula balcanică. După răsboiul balcanic din 1912-1913, la început victorios iar la urma dezastros pentru Bulgari, aceștia cedară României Cadrilaterul; ei înșiși obținură o însemnată augmentare teritorială în Macedonia și Tracia, populația lor sporind în acelaș timp cu aproape un milion locuitori. Aliații Germanilor în răsboiul mondial (1914-1918), Bulgarii au invadat Muntenia și Serbia. Siliți să capituleze, ei suferiră în 1919 consecințele Tractatului dela Versailles.

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

RUDOLF, numele a doi împărați germani din dinastia de Habsburg; R. I de Habsburg (1273-1291) împărat (neîncoronat) și rege al Germaniei (1273-1291), landgraf al Alsaciei (1239-1291), întemeietorul dinastiei de Habsburg. încoronat rege german (1273), el a fost recunoscut de papa Grigore X numai după ce a promis că va organiza și conduce o cruciadă și că va renunța la drepturile imperiale în Pen. Italică, inclusiv asupra stăpânirilor papale. În 1276-1278, a supus autorității sale Austria, Stiria, Carintia și Carniola. L-a înfrânt pe Otokkar II al Boemiei la Marchfeld (1278). R. II, împărat (1576-1612), rege al Boemiei (1576-1611) și al Ungariei (1576-1608). Fiul împăratului Maximilian II. Preocupat de artă și astronomie (la Curtea sa din Praga au lucrat Tycho Brahe și Johannes Kepler), a neglijat conducerea Imperiului. A purtat războaie cu turcii și a încheiat tratate de alianță cu Sigismund Bäthori și cu Mihai Viteazul.

SEVASTOPOL, oraș în SE Ucrainei, în SV pen. Crimeea, pe țărmul golfului omonim al Mării Negre, la 64 km de Simferopol; 378 mii loc. (2001). Port comercial și bază militară navală. Arsenal. Constr. navale. Ind.textilă, de prelucr. a lemnului și alim. Staqțiune balneară. Muzeu de istorie. Teatre. Catedralele Sf. Vladimir (1888) și Sfinții Petru și Pavel (1843-1848). Pe un promontoriu din apropierea orașului se află ruinele coloniei grecești Chersones, întemeiată în 421 î. Hr. perioadă în care întreținea relații comerciale cu orașele Tomis, Histria și Callatis de pe țărmul de V al Mării Negre. A făcut parte din Regatul Bosporan sau Bosporul Cimmerian, apoi din Regatul Pont; anexat de Imp. Roman în anul 63 î. Hr., iar mai târziu, de la sfârșitul sec. 4, de Imp. Bizantin (până în sec. 10), când a cunoscut o dezvoltare economică remarcabilă; în Ev. med. s-a numit Herson sau Corsun. Cucerit în 989 de Vladimir I Sveatoslavici, mare cneaz de Kiev (980-1015), care l-a inclus în stăpânirile sale; după 1204 a intrat în dependență de Imperiul Bizantin de Trapezunt. Din a doua jumătate a sec. 13 aici s-au așezat negustori genovezi, ca au făcut un negoț bănos invidiat de puternicii locului. În 1299 a fost devastat de căpetenia mongolă-tătară Nogai, iar la sfârșitul sec. 14 de către conducătorul Edighei; pentru mai multe sec. s-a aflat sub stăpânirea tătarilor crâmleni. În 1783 Imperiul Rus a cucerit Crimeea, și al 3 iun. același an, aici s-a încheiat construirea unei fortărețe, iar apoi orașul și portul s-au numit S. în amintirea anticului oraș grecesc (10 febr. 1784), inaugurat în 1804, unde a fost instalată o puternică bază militară navală. În timpul Războiului Crimeei (1853-1856) a rezistat aproape un an (1854-1855) asediului anglo-franco-sard. Orașul devastat de bombardamente a fost reconstruit; în timpul Războilui Civil din Rusia (1918-1920) a fost sediul trupelor albgardiste ce luptau împotriva bolșevicilor. În al Doilea Război Mondial, în 1941-1942, S. a luptat eroic, timp de 250 de zile, împotriva încercuirii armatelor germane, fapt titlul de oraș-erou. Reconstruit din nou după distrugerile suferite de pe urma asediului german, a devenit principala bază navală rusească la Marea Neagră. Parlamentul Federației Ruse l-a proclamat oraș rusesc în 1993; mai târziu, la 9 iun. 1995, s-a semnat un acord între Federația Rusă și Ucraina referitor la împărțirea flotei exsovietice din Marea Neagră cu baza la S. (reconfirmat la 28 mai 1997), Federației Ruse revenindu-i 4/5 din flotă, iar Ucrainei 1/5, stipulându-se că baza navală de la S. să fie folosită în comun. Săpăturile arheologice începute în 1827 (sistematic din 1876) au dat la iveală numeroase vestigii ale civilizațiilor care s-au succedat aici din sec. 5 î. Hr. până în sec. 11-13.

Valentin Răspîndit în toată Europa, apreciat și frecvent în epoca noastră, Valentín, fem. Valentína continuă numele pers. lat. Valentínus, cunoscut numai din epoca creștină. Cum ușor se poate bănui, numele este un derivat în -inus, sufix foarte frecvent în onomastica romanilor din perioada imperială, de la un alt nume personal Valéntis (care apare alături de Válens) sau Valéntius, acesta din urmă fiind folosit încă dinaintea erei noastre. Cum valens, valentis, este participiul verbului valere, toate numele amintite au fost explicate chiar de către romani prin acest verb care însemna „a fi puternic” apoi „a fi sănătos” (imperativul vale este un cunoscut salut roman corespunzător rom. sănătate! și din aceeași familie de cuvinte fac parte și valid sau invalid, validitate sau invaliditate, valență, valoare etc.). Conform acestei etimologii, Valentin ar fi deci înrudit și cu → Valeriu, dar în ultima vreme unii specialiști au început să se îndoiască de legătura acestor nume cu valere, mai ales că etruscii, care au influențat masiv onomastica latină, foloseau cîteva nume destul de asemănătoare cu cele în discuție. Valentius, Valentinus și Valentina pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc prin cultul cîtorva martiri, amintiți de calendare, atît în apusul, cît și în răsăritul Europei; cum numele sînt calendaristice, în mod normal ele ar fi trebuit să ajungă și la noi prin filieră greco-slavă, dar inventarele onomastice existente nu înregistrează decît sporadic forme de proveniență latino-catolică, prin intermediar maghiar sau german. Este vorba de Bálint sau Bălínt (de aici toponimele Balintele, Balintești, Balinți și probabil chiar Bolintin – de unde numele poetului Dimitrie Bolintineanu) și de Féltin (foarte apropiat de hipoc. germ. Velten). Situația se schimbă în epoca noastră, cînd sub influența onomasticii apusene, Valentin și Valentina (cu hipoc. Vali, Tina) devin prenume foarte frecvent folosite. ☐ Fr. Valens, Valentin, fem. modern Valentine, germ. Valentin (hipoc. Valtin, Velten, Vaitl, Vali), Valentine, it. Valentino, Valentina, sp. Valencia, magh. Balint, Valentin, Valentina, bg. Valentin, Valentina, rus. Valent, Valentin, Valentina. ☐ Flavius Valens, împărat roman din Orient (364-378), Valentinian, trei împărați ai Imperiului roman de apus, Valentinus, sec. 2 e.n., gnostic din Roma, șeful unei școli cunoscute și în Orient, Valentin Aleksandrovici Serov, cunoscut pictor realist rus. Toponimul Valencia (Spania) reproduce forma Valentia Edetanorum din Hispania.

JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° și 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km²; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î. Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul Orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în urma morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km². Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12°C (iarna) și 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

CEHO-SLOVACIA, Republica Federativă Cehă și Slovacă, stat în Europa Centrală; 127,9 mii km²; 15,64 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: ceha și slovaca. Cap.: Praga. Orașe pr.: Bratislava, Brno, Ostrava, Pizeň, Košice, Olomouc. Este formată din două republici federale: Cehia și Slovacia. Împărțită în 10 reg. și două orașe autonome. Relieful de podiș cuprinde 4/5 din supr. țării. Trei reg. geografice sînt bine conturate: Cehia, Moravia și Slovacia. Cehia cuprinde Pod. Boemiei cu alt. de 350-550 m, încadrat de M-ții Sudeți, Metalici, Pădurea Boemiei Šumava, și în E Colinele Moraviei. Moravia, în partea centrală a țării, este formată din depr. Ostrava (la N) și bazinul Moraviei (în S), culoar de trecere între Oder și Dunăre. Slovacia este predominant muntoasă: Carpații Mici, Tatra Înaltă (vf. Gerlachovka, 2.663 m alt. max. din C.) și Tatra Joasă, Beskizii de Vest și de Est, M-ții Metaliferi ai Slovaciei; în S Slovaciei se află C. Dunării și a Tisei. Ape importante: Dunărea (172 km) cu afl. său Morava, Váh, Hron, apoi Oder și Labe (Elba) cu afl. săi Ohre și Vltava. Lacuri alpine în Tatra. Climă temperat-continentală cu influențe oceanice în V. Resurse importante de cărbune (mai ales lignit); rezerve mici de de min. de fier, metale neferoase, caolin, uraniu, nisipuri cuarțoase ș.a. C. are dezvoltată ind. energetică (cărbuni 119 mil. t. 1989), a energiei electrice (86,1 miliarde Kw/h, 1989), siderurgică (15,5 mil t. oțel și 10,1 mil. t. fontă, 1989), electrotehnică, material feroviar, avioane, autovehicule (279.600 buc., din care 188,4 mii autoturisme, 1989), mașini-unelte, instalații și utilaje ind., produse chimice, ciment (10,9 mil t. 1989); tradiție în prod. de porțelanuri, ceramică, sticlărie, prelucr. lemnului (creioane), textilă, alim. (bere, zahăr, carne, lactate), poligrafică, marochinărie, încălț. Terenuri arabile (39 %), pășuni și fînețe (12,9 %), păduri (36 %). Se cultivă grîu (6,4 mil t. 1989), orz (3,55 mil t. 1989), secară, porumb (1 mil t., 1989), sfeclă de zahăr (6,4 mil. t. 1989), cartofi (3,2 mil. t. 1989), in, hamei, tutun, plante furajere. Pomicultură și viticultură. Creștere intensivă a animalelor: porcine (7,4 mil. capete, 1989), bovine (5,1, il. capete, 1989), ovine (1 mil. capete, 1989), păsări. Cf.: 13,3 mii km (dintre care 3.798 km electrificate, 1988). Căi rutiere non-urbane: 73.112 km (489 km autostrăzi, 1989). Căi navigabile interioare: 483 km. Flotă fluvială: 615.000 trb (1988). Moneda: 1 koruna (coroană) = 100 haléřu. Exportă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 60%), produse metalurgice, textile, încălț., bere, produse ceramice, coloranți și importă petrol și gaze naturale, produse chimice, mașini și utilaj ind., min. de fier, produse siderurgice ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi celtice, terit. C. a fost ocupat în sec. 1 d. Hr. de triburi germanice: începînd din sec. 5 s-au așezat aici triburi ale slavilor de apus. În 623 a apărut primul stat al acestora (destrămat în 658). În sec. 9 s-au pus bazele statului feudal, cunoscut în istorie sub numele statul Marilor Moravi, care a existat pînă în anul 906, cînd s-a destrămat în urma atacurilor triburilor maghiare. În prima jumătate a sec. 11, Slovacia a fost inclusă în componența statului ungar. Statul ceh, apărut la sfârșitul sec. 9, sub conducerea dinastiei Přemysl, a devenit nucleul în jurul căruia s-a constituit, în a doua jumătate a sec. 12, regatul Cehiei (Boemiei), intrat ulterior în componența „Sfîntului Imperiu Roman”. În prima jumătate a sec. 15, în Cehia a avut loc mișcarea cunoscută sub numele de războaiele husite (1419-1434). În sec. 16-17 Cehia și Slovacia au ajuns în stăpînirea Habsburgilor. Înfrîngerea răscoalei antihabsburgice (1618-1620), prolog la Războiul de 30 de ani (1618-1648) a dus la pierderea totală a independenței Cehiei (care se bucurase de o oarecare autonomie în statul habsburgic). Lupta popoarelor ceh și slovac pentru independență, împotriva asupririi feudale, s-a intensificat în sec. 17-19, culminînd cu revoluția de la 1848-1849, reprimată cu cruzime. La 14 nov. 1918, după înfrîngerea Austro-Ungariei în primul război mondial și ca urmare a luptei de eliberare națională a popoarelor ceh și slovac, s-a format Republica Cehoslovacă independentă (președinte Tomáš Masaryk). În sept. 1938, în urma acordului de la München, C. i-au fost răpite regiunile sudete, iar în nov. 1938 partea de sud a Slovaciei a fost anexată de Ungaria; în mart. 1939 țara a fost ocupată de Germania fascistă. Hitleriștii au înființat pe terit. ceh așa numitul „Protectorat al Cehiei și Moraviei”, Slovacia fiind proclamată stat „independent”. În anii celui de-al doilea război mondial s-a desfășurat o puternică mișcare de rezistență, culminînd cu insurecțiile armate din Slovacia (1944) și Praga (1945). În luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, alături de armata sovietică au participat și trupele române. La 9 mai 1945, în urma insurecției naționale, cu sprijinul armatei sovietice, Praga a fost eliberată de sub ocupația germană. Edvard Beneš (aflat în exil între 1940 și 1945) a revenit în țară, preluînd prerogativele prezidențiale (deținute pînă în 1948). În alegerile generale din 1946, partidul comunist s-a plasat pe primul loc (38% din voturi). Guvernul de coaliție, prezidat de C. Gottwald s-a dezagregat prin demisia miniștrilor ce s-au opus intervențiilor sovietice în politica țării și a metodelor brutale ale comuniștilor. Criza politică a fost soluționată prin acțiunile de forță ale partidului comunist, care și-a asigurat controlul puterii („Lovitura de la Praga” din 25 febr. 1948). Regimul comunist s-a caracterizat prin măsuri represive, care au avut un larg spectru politic (de la executarea fostului secretar general al partidului comunist, R. Slansky, la arestarea arhiepiscopului de Praga, monseniorul Beran). Dificultățile economice și tensiunile politice au determinat schimbări majore în conducerea de partid și de stat. Noul secretar general al P.C.C., Al Dubček (ales la 5 ian. 1968) a inițiat o politică de reformă („Socialismul cu chip uman”), care a alertat Pactul de la Varșovia. Membrii acestuia, cu excepția României, au invadat C. în noaptea de 20/21 aug. 1968 punînd capăt „Primăverii de la Praga”. La 1 ian. 1969, Republica Socialistă Cehoslovacă a devenit stat federal compus din două republici egale: Republica Socialistă Cehă și Republica Socialistă Slovacă. Politica represivă și stagnarea economică au provocat mari nemulțumiri, care și-au găsit expresia în mișcarea contestatară „Carta 77”. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului au avut loc manifestații de stradă în urma cărora regimul comunist a fost înlăturat („revoluția de catifea”, nov. 1989). Alegerile generale din 1990 au fost cîștigate în Cehia de Forumul Cetățenesc și în Slovacia de Opinia Publică împotriva Violenței, Vaclav Havel devenind președintele republicii. Puterea executivă este deținută de președinte și un cabinet de miniștri, iar cea legislativă de Adunarea Federală. Alegerile parlamentare din 5-6 iun. 1992 au fost câștigate de Partidul Democrat Cetățenesc al lui Vaclav Klaus și de Mișcarea pentru o Slovacie Democrată a lui Vladimir Meciar. După patru runde de negocieri bilaterale (19-20 iun.) s-a semnat un acord politic care prevede declanșarea procesului de separare a Ceho-Slovaciei în două state independente începînd cu 1 ian. 1993. Președintele Vaclav Havel, nereușind să stopeze acest proces de destrămare a statului federal, a demisionat la 20 iul. 1992.

corn (-oarne), s. n. – 1. Fiecare din cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. – 2. Instrument muzical de suflat. – 3. Obiect, vas din corn. – 4. Materie cornoasă. – 5. Simbol al călcării credinței conjugale. – 6. Parte a plugului. – 7. Dinte al furcii. – 8. Braț al crucii. – 9. Produs de panificație în formă de semilună. – 10. Semilună. – 11. Vîrful unei stele. – 12. Colț, ungher, margine. – 13. Punct cardinal. – 14. Aripă de oaste. – 15. Capăt, extremitate. – 16. Bucată, codru de pîine. – 17. Vîrf de pălărie. – 18. Filacteriu. – 19. (Înv.) Putere, stăpînire, imperiu. – 20. (Banat) Prost, nătîng. – Mr., istr. cornu, megl. corn. Lat. cǒrnu (Pușcariu 400; Candrea-Dens., 394; REW 2240; DAR); cf. it. corno, prov., cat. corn, fr. cor(ne), sp. cuerno, port. corno. Sensul 4 este sing. tantum, 5 pl. tantum. Pl. coarne servește numai pentru sensurile 1, 5, 6 și 7; în celelalte cazuri, se folosește pl. cornuri, și în ultimul, corni, m. Der. cornuleț, s. m. (plantă, Ceratocephalus orthoceras); cornuță, s. f. (plantă, Xanthium spinosum); corniță s. f. (cornuleț; minciună, exagerare; coc; corn de cerb; varietate de struguri); corniț, s. n. (Banat, sac folosit ca tipar pentru brînză); cornaci, adj. (cu coarne); cornaci, s. m. (plugar care ține coarnele plugului; plantă acvatică, Trapa natans; diavolul); cornac, s. m. (bondar); corneci, s. m. (bondar; corn pentru praf de pușcă); coarneș, adj. (încornorat, cu coarne); goarneș, adj. (cu coarne; varietate de struguri); cornea, s. m. (diavolul); cornici, s. m. (persoană care ține coarnele plugului); cornișor, s. m. (Arg., bou); cornos, adj. (cu coarne; dur, tare); cornovină, s. f. (Banat, om prost); cornuros, adj. (ascuțit, cu vîrf); cornorat (var. încornorat), adj. (cu coarne; ascuțit, crestat; exagerat, imposibil, evident fals); (în)cornorat, s. m. (diavolul); cornut, s. m. (care are coarne; prost); corni, vb. (a pune bîrnele care alcătuiesc colțul unei clădiri); încorna, vb. (a alcătui colțul unei construcții; a pune coarne); cornar, s. m. (vînzător de cornuri, chifle; plugar care ține coarnele plugului; înv., perceptor care strîngea darea pe vite); cornar, s. m. (plug cu un singur corn; stîlp care alcătuiește colțul unei construcții); cornărie, s. f. (plăcintărie); cornări, vb. (a răni cu coarnele; a pune coarne; a ține coarnele plugului; a alcătui colțul unei construcții; înv., a strînge, darea pe vite; refl., a-și rupe un corn); cornărit, s. n. (veche dare de un leu pentru fiecare bou vîndut la tîrg, impusă în Moldova de Antioh Cantemir, în 1706); cornat, adj. (cu coarne); cornățel, s. m. (nume al mai multor plante, Galium Aparine; Lycopodium selago; Xanthium strumarium), la care este evidentă încrucișarea cu corn „plantă”; cornățar, s. m. (insectă, Naucornis cinicoides); cornișor, s. n. (colț; plantă); încornora, vb. (a pune coarne). Der. neol. cornalină, s. f., din fr.; cornee, s. f., din fr.; cornet, s. n. (coarne de animal; instrument muzical; hîrtie răsucită în formă de corn; lame osoase în formă de cornet situate pe pereții celor două nări), din fr.; cornet, s. m. (goarnă), din fr. cornette, în parte prin intermediul rus. sau pol. kornet, cf. germ. Kornett; cornist, s. m. (trompetist), din fr. corniste; cornișe, s. f., din fr. corniche, cu dubletele corniz, s. n. (rindea), din bg. korniz, și acesta din germ. Karnies (DAR); și corniză, s. f. (vergea de draperie), din același cuvînt german, prin intermediul ngr. ϰορνύζα. Adj. cornut, considerat în general ca reprezentant direct al lat. cornūtus (Pușcariu 405; Candrea-Dens., 397; REW 2242; DAR), cf. it. cornuto, prov., cat. cornut, sp., port. cornudo), pare a explica alb. kërrutë (Philippide, II, 639), ca și ngr. ϰορούτα, rut. hornuta, slov., ceh. kornuta, ceh. kurnota, pol. kurnuty (Candrea, Elemente, 400; Berneker 573).

LUDOVIC (LOUIS), numele a 18 regi ai Franței. Mai importanți: L. I cel Pios, împărat (814-840). V. Ludovic, împărați și regi germani. 2. L. VI cel Gros (1108-1137). A promovat o politică de centralizare, restabilind ordinea în domeniul regal (mai ales Île-de-France). A luptat împotriva regelui Henric I al Angliei și a împăratului Henric V. 3. L. VII cel Tânăr (1137-1180). A condus, fără succes, a doua cruciadă (1147-1149). În 1152, în urma divorțului de ducesa Aliénor dAquitania și a căsătoriei acesteia cu regele englez Henric II, a pierdut Aquitania. 4. L. VIII Leul (1223-1226). A luptat cu englezii, cucerind Poitou, Saintonge, Limousin, Périgord ș.a. 5. L. IX cel Sfânt (1226-1270). A desfășurat o politică de centralizare a statului, reorganizând justiția, armata și sistemul monetar. În urma luptelor cu englezii, prin Pacea de la Paris (1259) a obținut Normandia, Anjou, Maine și Poitou. A întreprins două cruciade; a șaptea (1248-1254) în Palestina, pentru a o elibera de sub dominația Egiptului și a opta (1270, în Tunisia, unde moare de ciumă). Canonizat (1297), este comemorat la 25 aug. 6. L. XI (1461-1483). A întărit considerabil puterea regală centrală, înfrângând, cu ajutorul cantoanelor elvețiene, o coaliție a marilor seniori feudali francezi, în frunte cu Carol Temerarul. În urma Tratatului de la Arras (1482) a anexat ducatul Burgundiei. Adept al unei politici economice mercantiliste. 7. L. XII (1498-1515). Printr-o serie de războaie a urmărit să anexeze teritorii în Italia, dar a fost înfrânt. 8. L. XIII (1610-1643). A fost tutelat în actele sale de autoritate monarhică de cardinalul Richelieu și de mama sa, Maria de Medici. În timpul său, Franța a intrat în Războiul de 30 de Ani (1635). 9. L. XIV cel Mare (supranumit Regele Soare) (1643-1715). În timpul minoratului său (până în 1661), statul a fost condus de cardinalul Mazarin și mama sa, Ana de Austria. Prin înăbușirea Frondei și datorită activității unor colaboratori iluștri, ca Mazarin, Louvois, Colbert, a netezit calea spre instaurarea absolutismului regal, care a atins apogeul în timpul domniei lui (îi este atribuită celebra expresie „statul sunt eu”). În 1685 a revocat Edictul din Nantes. A promovat o politică externă de anexiuni: Războiul de Devoluție împotriva Spaniei, încheiat cu Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1668), războiul împotriva Olandei, încheiat prin Pacea de la Nijmegen (1678), războiul cu Liga de la Augsburg, terminat prin Tratatul de la Ryswick (1697), Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei, sfârșit cu tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714). Aceste războaie și luxul Curții regale au ruinat Franța. În timpul domniei lui au înflorit artele, literatura și științele („secolul lui L. XIV”). 10. L. XV (1715-1774). Sub regența lui Filip II duce de Orléans (1715-1723). În prima parte a domniei sale se remarcă guvernarea cardinalului de Fleury (1726-1743). A participat la Războiul de Succesiune la Tronul Poloniei (1733-1735), la Războiul de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748) și la Războiul de 7 Ani (1756-1763). 11. L. XVI (1774-1792). A încercat să stăvilească criza regimului feudal absolutist, dar a fost detronat (1792) de Revoluția Franceză (1789-1794), condamnat și ghilotinat (1793). 12. L. XVIII (1814-1815 și 1815-1824). A promovat o politică internă de restaurare a privilegiilor pierdute în timpul Revoluției Franceze și a Imperiului. Unul dintre inițiatorii Sfintei Alianțe. În ultimii ani, sub influența ultraregaliștilor conduși de Villèle, a intervenit în Spania, înăbușind revoluția de aici.

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.