CLUJEAN, -Ă, clujeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană născută și crescută în municipiul Cluj-Napoca sau în județul Cluj. 2. Adj., s. m. (Locuitor) din municipiul Cluj-Napoca sau județul Cluj. – Cluj (n. pr.) + suf. -ean.

CLUJEANCĂ, clujence, s. f. Femeie născută și crescută în municipiul Cluj-Napoca sau în județul Cluj. ♦ Locuitoare din municipiul Cluj-Napoca sau județul Cluj. – Clujean + suf. -că.

BISTRIȚA-NĂSĂUD, jud. în N României, în jumătatea septentrională a Transilvaniei, în bazinul superior al Someșului Mare; 5.305 km² (2,23% din supr. țării); 329.124 loc. (1991), din care 36,39% în mediul urban; densitate: 56,1 loc/km². Reșed.: municipiul Bistrița. Orașe: Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi. Comune: 53. Relief predominant muntos (M-ții Țibleș, Rodna, Bîrgău, Călimani), de dealuri și podiș (Dealurile Bistriței, Piemontul Călimanilor, partea de N a Pod. Transilvaniei și cea de NV a Pod. Someșan) în cadrul cărora se individualizează cîteva depr. de tip subcarpatic (Bistrița, Dumitra, Șieu, Budac ș.a.). Climă temperat-continentală, moderată, cu diferențieri în funcție de unitățile de relief, supusă uneori, în timpul iernii, influenței maselor de aer polar. Temp. medie anuală este de 9°C în zona deluroasă și de 0°C în reg. montane înalte. Precipitațiile atmosferice variază între 650 și 1.400 mm anual. Vînturi predominante dispre V. Rețeaua hidrografică este reprezentată de cursul superior al Someșului Mare care colectează numeroase rîuri mai mici (Anieș, Ilva, Cormaia, Sălăuța, Ilișua, Șieu, Meleș ș.a.). Resursele naturale: cărbuni (Budacu de Jos, Galații Bistriței), gaze naturale (Matei, Enciu, Stupini, Urmeniș, Monor ș.a.), min. neferoase sub formă de polimetale în care predomină plumbul, zincul și piritele cuprifere (Valea Vinului, Rodna, Parva, Valea Borcutului), grafit (Anieș, Maieru), marmură (Anieș, Cormaia, Parva, Sîngeorz-Băi), caolin (Parva, Sîngeorz-Băi), sare (Parva), roci de constr. (andezite, dacite, tufuri vulcanice, argile) la Măgura Ilvei, Sîngeorz-Băi, Anieș, Zagra ș.a., păduri (peste 1/3 din supr. jud.), izv. cu ape minerale bicarbonatate, calcice, sodice, magneziene, feruginoase, carbogazoase, clorurate (Sîngeorz-Băi, Anieș, Măgura Ilvei, Ilva Mare, Sanț, Rodna, Parva, Dumitra, Josenii Bîrgăului ș.a.). Economia: în 1989, industria era reprezentată prin 34 de întrep. aparțînînd metalurgiei feroase, care produc oțel moale și laminate subțiri (Beclean, Rodna), constr. de mașini și prelucr. metalelor, în cadrul căreia se realizează mașini și utilaje, motoare electrice, instalații tehnologice complexe pentru ind. metalurgică etc. (Bistrița), mat. de constr. (armături ind. din oțel, prefabricate din beton, cahle de teracotă) cu centrul la Bistrița, Beclean, Sîngeorz-Băi, Măgura Ilvei, chimică (materiale plastice la Năsăud), expl. și prelucr. lemnului (Bistrița, Rodna, Năsăud, Prundu Bîrgăului, Măgra Ilvei ș.a.), celulozei și hîrtiei (Prundu Bîrgăului), textilă (Bistrița, Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi), sticlărie pentru menaj (Bistrița) și alim. (preparate din carne și lapte, semipreparate din legume și fructe, produse zaharoase și de panificație etc.). Agricultura deține o pondere însemnată în economia jud., fiind specializată, cu precădere, în pomicultură și și creșterea animalelor. În 1989, în structura culturilor agricole predominau porumbul (35.976 ha), plantele de nutreț (19.838 ha), grîul și secara (17.955 ha), sfecla de zahăr, cartofii ș.a. Pomicultura, în cadrul căreia predomină merii, prunii și perii, are condiții optime de dezvoltare în reg. Dealurilor Bistriței, Lechinței, Năsăudului și Piemontului Călimanilor. Podgorii compacte se află în zona localit. Lechința, Dumitra, Viișoara și Teaca. Sectorul zootehnic, favorizat de întinsele pășuni naturale și de cultura plantelor furajere, cuprindea în 1990, 338 mii capete ovine, 121,3 mii capete bovine (în special rasele Pinzgau și Bălțata românească), 20,7 mii capete taurine, 199,9 mii capete porcine. Avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 365 km (88 km electrificată) dispunînd de cîteva noduri de c. f. (Năsăud, Beclean, Salva, Ilva Mică) prin care trec două magistrale feroviare importante: București-Baia Mare și Cluj-Napoca-Vatra Dornei. Lungimea căilor rutiere este de 1.304 km, din care 295 km drumuri modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): un colegiu tehnic, 281 școli generale, 16 licee, 313 biblioteci, muzee, 104 cinematografe, case memoriale ș.a. Turism: Jud. dispune de un potențial turistic ridicat legat de complexitatea și varietatea peisajului natural, de monumentele istorice și de artă, de bogăția și diversitatea elementelor folclorice și etnografice, cît și de prezența stațiunilor balneoclimaterice Sîngeorz-Băi, Rodna, Ilva Mică. Zonele montane, cu numeroase trasee turistice și obiective de atracție (peisaj alpin, rîuri repezi, lacuri glaciare, defilee, pasuri pitorești, peșteri, izv. minerale etc.) reprezintă reg. turistice cu cea mai mare afluență. Vestigii istorice și de artă (stațiunile neolitice de la Bistrița, Slătinița, Năsăud ș.a., cele dacice și daco-romane de la Sînmihaiu de Cîmpie, Archiud, castrele romane de la Odorheiu Bistriței, Livezile, Ilișua, cetățile de la Rodna, Bistrița, Ciceu, Anieș, castelele feudale de la Urmeniș, Posmuș ș.a.). Vestite zone de artă populară și folclor pe văile Someșului, Bîrgăului, Șieului ș.a. Case memoriale: George Coșbuc din Hordou (azi com. George Coșbuc), Liviu Rebreanu din Tîrlișua etc. Indicativ auto: BN.

arhivă fonogramică, totalitatea documentelor de muzică și literatură populară înregistrate pe cilindri de fonograf* și sistematizate după diferite metode. Prima a. a fost înființată la Viena (1899), urmând cea de la Berlin (1902), cea din Canada (1919) etc. La București, ca urmare a memoriilor și propunerilor repetate ale lui D.G. Kiriac, ia ființă, în 1927 a. Ministerului cultelor și artelor, condusă de G. Breazul, iar în 1928, a. de folklore a Societății compozitorilor români, condusă și organizată de C. Brăiloiu; aceasta din urmă era considerată, în 1943, cea mai bogată a. în documente etnice muzicale din Europa (30.000 melodii înregistrate și un considerabil număr de informații auxiliare – inclusiv iconografia – referitoare la genuri, artiști populari, obiceuiri etc.). În 1949, cele două a. sunt unificate în Institutul de folclor din București, cu o filială la Cluj-Napoca. V. colecție; culegere de folclor; etnomuzicologie; înregistrare; transcriere.

BACIU, Ion (1921-2004, n. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara), fiziolog român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări în fiziologia sistemului sanguin, fiziologia muncii („Fiziologie”, „Homeostazia oxigenului”, „Bazele fiziologice ale ergonomiei”).

BOGDAN, Alexandru (n. 1941, București), medic veterinar și zootehnist român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări în domeniul biologiei animale și al tehnologiei și patologiei reproducției („Reproducția animalelor de fermă”, „Fertilitatea, natalitatea și prolificitatea în zootehnie”).

concert (it. concerto < vb. concertare, „a fi împreună”, „a fi de acord”; fr., engl. concert; germ. Konzert) 1. Formă caracteristică de spectacol artistic, constând din prezentarea în public a unor lucrări muzicale, instrumentale sau vocale, fără participarea altor manifestări artistice. Pot fi executate atât lucrări special concepute pentru c. (muzică simf., de cameră* etc.) cât și lucrări de operă* sau de balet*, însă neînsoțite de joc scenic sau dans. Forma actuală a c. a început să apară relativ târziu (sec. 17) înlocuind practicile din mediul particular de tip Collegium musicum* și generalizându-se abia în sec. 19 prin înființarea unor asociații permanente, societăți de concerte, filarmonici* și constituirea unor săli destinate execuțiilor muzicale. C. publice au organizat, între primele, organismele cu caracter artistic dar și comercial: Academy of Ancient Music (1719), Castle Concerts (1724), The King’s Concerts (1776) – toate la Londra, Tonkünstler-Societät, Viena (1771), Société des enfants d’Apollon, Paris (1784), Berliner Singakademie, Berlin (1791). Numai sfârșitul sec. 19 a fost acela care a precizat formele unitare de c.: recitalul*, c. de muzică de cameră, c. simf., coral etc., până atunci majoritatea manifestărilor fiind marcate de intercalarea fragmentară a unor lucrări (dintr-o simf. eliminîndu-se, de ex., o parte sau două). ♦ Ca manifestare muzicală-interpretativă cu caracter nefuncțional (de tipul reprezentației) c. debutează pe teritoriul României în cea de-a doua jumătate a sec. 18, ca urmare a contactelor – existente sau în curs de realizare – cu cultura muzicală occid.: inițial, ele sunt mai clar configurate și mai frecvente în Transilvania, unde legăturile amintite erau consolidate, și sunt doar prefigurate – iar apoi, câtva timp, sporadice – în Muntenia și Moldova, unde formele de cultură și de viața muzicală orient. (turcească) rămân dominante până în primele decenii ale sec. 19. Manifestările care le pregătesc pe cele propriu-zis concertistice sau care reprezintă forme incipiente ale c. public modern sunt: a) practicarea de muzică apuseană la curțile domnești, în unele momente ale ceremonialului sau la petreceri (Al. Ipsilanti și N. Mavrogheni întrețin, după 1780, primele formații instr. în acest scop; inițiativa va fi preluată în 1838 la curtea lui Al. Ghica, unde va funcționa câtva timp o orch. condusă de L. Wiest); b) extinderea acestei practici (îndreptată cu precădere spre muzica de divertisment) în saloanele boierești; c) activitatea fanfarelor militare (între care, înainte de 1850, „Muzica ștabului” de la București și fanfara din Iași, conduse de L. Wiest și, respectiv, Fr. Ruzitski); d) în Transilvania și Banat, c. de orgă din bis.; de asemenea, activitatea interpretativă, preponderent camerală, susținută, în cadrul restrâns, de către ansambluri instr. sau vocal-instr. aflate în serviciul unor reprezentanți ai marii nobilimi („capelele” de la Oradea – unde activează Michael Haydn și C. Dieter von Dittersdorf – Sibiu, Timișoara, aceasta din urmă semnalată încă din 1721) sau funcționând ca asociații de iubitori ai muzicii, cu mijloace bănești proprii (ansamblurile de tip Collegium musicum înființate în 1753 la Sibiu, în casa lui Samuel Brukenthal și în 1767 la Brașov). În prima jumătate a sec. 19, c. se impun ca realitate artistică dar sunt răzlețe și tind încă să-și definească profilul social și artistic: caracterul public al manifestărilor alternează cu cel privat (serate muzicale date în case particulare, saloane etc.), componența programelor este adesea mixtă – muzicală și teatrală – cea muzicală la rândul ei fiind eterogenă (însumare de piese simf., arii de operă, piese instr. etc.), executanții se recrutează atât dintre amatori cât și dintre profesioniști. Extinsă în toate provinciile românești și prezentând uneori forme și denumiri specifice (ca de ex. la Brașov, Timișoara, Cluj, c. așa-numitele „academii muzicale”), activitatea de c. este susținută adeseori, în această perioadă (mai ales în Principate) de către artiști străini (sunt memorabile turneele întreprinse de Listz în 1846-1847 și 1876, în mai multe orașe din Transilvania și Principate) dar evidențiază și numele unor interpreți locali (ca de ex. Carol Filtsch sau, mai târziu, Carol Miculi). Viața de c. cunoaște o dezvoltare mai accentuată după 1850, în condițiile avântului cultural generat de mișcarea pașoptistă. Noua etapă se caracterizează prin desfășurarea în forme mai organizate a activității concertistice precum și printr-o lărgire a sferei acesteia, c. publice luând întru totul locul acelora în cadru închis (primii pași în această direcție se făcuseră în deceniile 4 și 5, prin organizarea de c. în cadrul unor asociații societăți muzicale din orașele transilvănene; de asemenea, prin reprezentațiile cu dublu caracter, teatral și muzical, organizate la București de către Societatea filarmonică și la Iași, în cadrul Conservatorului filarmonic-dramatic). Înființarea Conserv. din București și Iași favorizează dezvoltarea activității de c. Mișcarea corală ce ia un deosebit avânt la sfârșitul sec. trecut și începutul celui următor (mai ales la Iași, Brașov, Sibiu, Lugoj, București, impunând numele unor Musicescu, Dima, Vidu, Kiriac, Cucu) dă naștere unei forme de c. specifică vieții muzicale româneșți din acea perioadă, c. coral, care contribuie substanțial la încetățenirea în mediul autohton a acestui gen de reprezentație muzicală. Sub auspiciile Societății Filarmonica Română ia ființă în 1868 la București, cea dintâi orch. simf. permanentă, Filarmonica, alcătuită și condusă de Ed. Wachmann (cel care organizase încă din 1866, în Capitală, primul c. simf. public). Prin rolul său important în formarea și educarea publicului ca și în promovarea sau popularizarea artiștilor și a valorilor de creație românești și universale, Filarmonica din București s-a impus de-a lungul existenței ei de peste un secol ca un factor de bază al vieții noastre muzicale. De altfel, aceasta ia amploare în decursul primei jumătăți a sec. 20, prin apariția unor noi ansambluri – simf. (printre care Orch. Radiodifuziunii) sau de cameră – prin înmulțirea manifestărilor și caracterul periodic al acestora (c. săptămânale ale Filarmonicii și apoi ale Orch. Radio), prin valoarea programelor și aportul unor interpreți de prestigiu (printre cei români numărându-se G. Enescu, D. Lipatti, G. Georgescu, I. Perlea, C. Silvestri, A. Ciolan ș.a.) etc. O dominantă a mișcării muzicale din prima jumătate a acestui sec. o constituie activitatea de interpret și totodată de susținător pe multiple planuri ale vieții de c. depusă de George Enescu. Ca violonist, el realizează seriile de c. „Istoria violinei” (1915-1916) și „Istoria sonatei” (1919) și susține, în afara unei vaste activități interpretative, recitaluri*, muzică de cameră, în Capitală, numeroase turnee în orașele de provincie; este inițiatorul și conducătorul Cvartetului „Enescu” (1914); ca dirijor, realizează între altele, o seamă de c.- festivaluri, fiind un promotor al acestei formule în România, așa după cum, ca interpret în general, inițiază și cultivă formula ciclului de c. (i se datorează de ex. prezentarea integrală a cvart. și a simf. lui Beethoven). Activitatea de c. cunoaște în prezent o înflorire și o diversificare pe care le favorizează atât condițiile culturale generale, cât și factori specifici cum sunt: stimularea pe acest plan a orașelor de provincie, prin înzestrarea lor cu filarmonici și orch. simf. dintre care unele, ca acelea din Iași sau Cluj-Napoca, continuă temeinice tradiții concertistice locale și în general sporirea forțelor artistice – colective (orch., formații corale, de cameră etc., la rândul lor diversificate ca structură și specific al activității) și individuale – din domeniul interpretării muzicale; diversificarea tipurilor de c. în funcție de genul muzical abordat sau de obiectivul urmărit; în afara tradiționalelor c. de muzică de artă – simf., de cameră, corale – c. de muzică populară, ușoară, pop sau folk; de asemenea, c. educative, c.-dezbatere (acestea din urmă, organizate în cadrul Radioteleviziunii și al societății „Muzica” din București), c. de promovare a creației tinerilor compozitori (organizate în cadrul stagiunilor de c. de Orch. RTV) etc., festivalui muzicale naționale („Toamna muzicală clujeană”, „Primăvara la Timișoara”, „săptămâna muzicii românești” de la Iași, festivalul de muzică de cameră de la Brașov) și Festivalul internațional „George Enescu” de la București; în sfârșit, crearea unor săli corespunzătoare necesităților moderne (ca de ex. sala de c. a Radiodifuziunii, sala mare și cea mică ale Palatului, sala de c. a Conservatorului din București sau cea a Liceului de muzică din Timișoara). 2. Compoziție muzicală pentru un instr. solist*, cu acomp. de orch. Structura uzuală a ciclului (I, 2) cuprinde trei părți, două mișcări repezi încadrând una lentă: Allegro* (în formă de sonată) – Andante (în formă de lied*) – Allegro (în formă de rondo* sau sonată); imediat înaintea încheierii părților I și a III-a se plasează cadența (2) care, la început, era improvizată* de către solist iar, de la Beethoven încoace, este compusă și fixată în scris de către însuși autorul c. Originile cele mai îndepărtate ale c. se găsesc nu în muzica instr. ci în cea vocală. În special Școala Venețiană*, prin Gabrieli, Banchieri, Viadana, a cultivat în așa-numitele concerti sacri sau ecclasiastici un gen de compoziție polif. în care se afirmă principiul antifoniei*, stilul responsorial*. J.S. Bach își mai numea încă unele cantate* Concerti. Sub directa înfluență a școlii amintite, în muzica Europei de E, la Bortnianski și alții dintre compozitorii ruși (urmați, la noi, de Musicescu), chinonicul* (princeas[t]na) devine o piesă corală în care stilul responsorial este mai mult sau mai puțin reliefat. Îm baroc*, c. are ca sursă imediată vechiul concerto grosso*, din care treptat s-a diferențiat tipul c. solistic. Acesta din urmă a oscilat de-a lungul evoluției sale între tendința de evidențiere a virtuozității* tehnice, instr. solist revenindu-i rolul principal (Paganini, Listz, Chopin) și tendința de integrare a solistului* în ansambluri orch., realizându-se echilibrul întregului (Brahms). Mari compozitori din toate timpurile au urmărit atât reliefarea laturii de virtuozitate cât și a posibilităților expresive ale instr. solist. Instr. care dispun de o bogată literatură de c. sunt pianul*, violina* și violoncelul*. Există și c. scrise pentru doi (dublu c.*) sau mai mulți soliști precum și c. pentru orch., lucrări simf. fără soliști propriu-ziși, dar care prezintă un caracter concertant*. În sec. 20, c. cuprinde în sfera sa și alte instr. soliste decât cele tradiționale: sax., trantonium* (Hindemith), armonica de gură (Milhaud), clavecinul (De Falla), ghitara, Unde Martenot* (Jolivet) etc. Evoluția spre c. pentru orch. este însă evidentă fie sub impulsul neoclasicismului*, cu al său model reprezentat de concerto grosso (Pfitzner, Bartók, Hindemith, Stravinski) fie sub acela al integrării în discurs și în structura arhitectonică a tehnicii seriale* (Berg, Schönberg, Křenek). V. antifonie; concertino (2); Konzertstück; simf. concertantă; triplu-c. ♦ După prezența sa cu totul sporadică, la sfârșitul sec. 19, în opera lui C. Dumitrescu (autor al unei serii de c. pentru vcl. și orch.) și apoi Ed. Caudella (1913), c. reapare în componistica românească abia începând din 1920, an din care datează „poemele” (concertante) pentru vl. și orch. de Enacovici și C.C. Nottara (ca prime contribuții ale acestora în genul concertant*) precum și o Rapsodie concertantă pentru vl. și orch. de Golestan (acesta din urmă cultivând de altfel cu perseverență c., în formule ce vădesc tentativa creării unui colorit național). Perioada inter- și cea postbelică aduc o îmbogățire a repertoriului nașional de c.: sunt abordate forme diverse ale c. cu un solist unic sau cu un grup de soliști, ale c. pentru orch. sau chiar ale celui de cameră. Faptul nu este străin, într-o primă etapă, de „redescoperirea” de către compozitori – în cadrul orientării neoclasice – a artei clasice și preclasice (promotoare a unora sau a altora dintre formele menționate) dar reprezintă și o consecință a dezvoltării școlii interpretative autohtone. Un pas important este marcat în deceniul 4 prin seria c. (de diferite tipuri) ale lui Lazăr și prin lucrările concertante ale lui Lipatti (al cărui Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde reprezintă o reușită componistică pe linia unui neoclasicism de ușoară tentă românească). Concomitent cu creșterea numerică, c. cunosc, după 1940, o accentuare a diversității lor tipologice. În accepția sa clasică (și totodată de cea mai largă circulație), aceea de c. se regăsește în creația unor compozitori ca Andricu, Mihalovici, P. Constantinescu (cu un aport substanțial în literatura românească a genului, în care c. său pentru pian și orch. se înscrie ca o lucrare fundamentală, de sinteză a caracteristicilor naționale cu cele de strălucire a facturii și bravură instr., transmise de tradiția beethoviană și romantică), Drăgoi, Buicliu, Feldman, Bentoiu, Bughici, V. Gheorghiu, Vieru, D. Constantinescu, Glodeanu, C. Țăranu ș.a. După reactualizări ale formei preclasice de concerto grosso în opera unor precursori (Lazăr, C.C. Nottara), fenomenul își află o continuitate firească fie în creația de c. pentru orch. (bogat reprezentată prin lucrări de Negrea, Silvestri, Toduță, Ciortea, I. Dumitrescu, Stroe, Vieru, Varga, D. Popovici ș.a.) sau chiar pentru ansambluri de cameră (Lazăr, Concerto da camera pentru baterie și 12 instr., P. Constantinescu, C. pentru cvartet de coarde, Vancea, C. pentru orch. de cameră), fie în lucrări care implică o manieră concertantă specifică – respectând principiul grupului solistic sau cel al dialogării între grupe instr., eventual orch. (Feldman, C. pentru două orch. de coarde, celestă, pian și percuție, Th. Grigoriu, C. pentru dublă orch. de coarde și oboi, Glodeanu, C. pentru orch. de coarde și percuție, Istrate, C. Muzică stereofonică pentru două orch. de coarde), fiecare din aceste tipuri putând fi considerat o replică modernă a formei concertante tradiționale menționate. Tendința către un specific concertant (rezultat din tratare în consecință a instr., în sensul evidențierii lor solistice – mai nou, în scopul valorificării timbrelor* și efectelor specifice – al dialogului între partide etc.) a determinat în compoziție întrepătrunderi ale c. cu alte forme* și genuri (1, 2) muzicale; alături de poemul* sau rapsodia* cu caracter concertant sau de alierile c. cu muzica de cameră* deja amintite, mai apar ca lucrări cu atribut concertant (declarat sau nu) simfonia, sonata, variațiunile* (Ciortea, Variațiuni pe o temă de colind pentru pian și orch.), toccata*, burlescă*, fantezia* sau chiar „muzica de concert” (Stroe, Muzică de c. pentru pian, alămuri și percuție), uneori în concepții și tehnici de o deosebită acuitate inovatoare.

șepcile roșii expr. denumirea tradițională a echipei de fotbal Universitatea Cluj-Napoca.

CĂLUGĂREANU, Gheorghe (1902-1976, n. Iași), matematician român. Acad. (1963), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții în teoria funcțiilor de variabilă complexă și în topologie. Lucrări didactice („Curs de analiză matematică”, în colab. „Elemente de teoria funcțiilor de o variabilă complexă”).

CHIRCEV, Anatole (1914-1990, n. Tarutino, Basarabia), psiholog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții în psihologia pedagogică și a copilului („Psihologia copilului” în colab., „Pedagogia”, în colab.).

CHIȘ, Gheorghe (1913-1981, n. Santău, jud. Satu Mare), astronom român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări privind fotometria stelelor variabile și utilizarea observațiilor obținute cu ajutorul sateliților artificiali.

Cizer, com. în jud. Sălaj, unde, în 1773, a fost construită bis. ortodoxă din lemn de către o echipă de meșteri moți condusă de Vasile Nicola Ursu, cel care, sub numele de Horea, a intrat în istoria națională ca martir al răscoalei țărănești din 1784. Pe o grindă a ei se află incizată inscripția: „Lucrat Ursu H(orea)”. Bis. se află azi la Muzeul etnografic din Cluj-Napoca.

CLUJ, jud. în NV României, în NV Transilvaniei, în bazinul Someșului Mic; 6.650 km² (2,80% din supr. țării); 742.438 loc. (1991), din care 66,1% în mediul urban; densitate: 109,4 loc./km². Reșed.: municipiul Cluj-Napoca. Orașe: Dej și Turda (municipii), Cîmpia Turzii, Gherla, Huedin. Comune: 74. Relief accidentat, constituit dintr-o zonă muntoasă în V și SV, care ocupă c. 1/3 din supr. jud. (masivele Vlădeasa, Gilău și Muntele Mare), și o alta, mai mare, de dealuri și podișuri în rest (Dealurile Clujului și Dejului, Feleac, Măhăceni, Gîrboului ș.a., o parte din Pod. Someșan și din Cîmpia Transilvaniei). Depr. intramontane și intradeluroase sînt restrînse, dar sînt reg. de mare densitate (depr. Huedin, Iara, Apahida, Bonțida, Gilău, Dej, Turda, Cîmpia Turzii). Clima este temperat-continentală, cu unele influențe vestice, nord-vestice și sud-vestice. Temp. medie anuală variază între 8-9°C în Pod. Transilvaniei și 2-6°C în zona montană. Verile sînt răcoroase, iar iernile friguroase. Precipitațiile atmosferice însumează c. 600 mm anual în Pod. Someșan și 1.400 mm în munți. Vînturi dominante dinspre V și NV. Rețeaua hidrografică pr. este reprezentată prin Someșu Mic (integral pe terit. jud. C. format prin unirea Someșului Cald și Someșul Rece), cu afl. Căpuș, Nadăș, Borșa, Luna, Fizeș, care străbate jud. pe direcția SV-NE. Alte cîteva cursuri de apă drenează parțial terit. jud. C.: Someș, cursul sup. al Crișului Repede, Arieș. Resurse naturale: min. de fier (Căpușu Mic, Băișoara, Iara, Vlaha, Săvădisla), gaze naturale (Puini, Geaca), cărbune brun (Ticu), turbă (Călățele), cuarț (Muntele Mare), sare (Ocna Dejului, Cojocna), gips (Cheia, Leghia), feldspat (Valea Ierii), calcare dolonitice (Săndulești, Tureni, Iara, Buru), granit (Muntele Mare), andezite și dacite (Poieni, Morlaca, Bologa, Iara, Săcuieu), nisipuri cuarțoase (Gîrbău, Aghireșu ș.a.), păduri și izv. cu ape minerale sulfatate, bicarbonatate, clorurate (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni, Turda). Economia se caracterizează printr-o industrie diversificată, în care domină constr. de mașini și prelucr. metalelor, 26% (utilaj greu, pentru telecomunicații, pentru ind. textilă și alim., material rulant feroviar și rutier, cazane ș.a. la Cluj-Napoca) și metalurgia feroasă 9,9% (oțel, laminate, sîrmă zincată, conductori electrici, cabluri de tracțiune ș.a., Cîmpia Turzii, Cluj-Napoca). Alte ramuri ind. mai produc: energie electrică și termică (hidrocentralele Mărișel, 220 MW și Tarnița, 45 MW, termocentralele de la Dej, Gherla, Cîmpia Turzii), materiale abrazive și bujii (Cluj-Napoca), mase plastice, medicamente, cosmetice, sodă caustică, antidăunători, oxigen (Cluj-Napoca, Turda, Cîmpia Turzii), mobilă, placaje, furnire, cherestea (Cluj-Napoca, Gherla, Dej, Valea Ierii, Călățele ș.a.), ciment, var, produse refractare, cărămizi prefabricate din beton, sticlă (Turda, Cluj-Napoca, Dej, Aghireșu, Cîmpia Turzii), sticlă de menaj și ceramică fină (Turda, Aghireșu, Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla), celuloză și hîrtie (Dej), conf. și tricotaje (Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla, Dej, Huedin), încălț. (Cluj-Napoca), produse alim. Agricultura dispunea, în 1989, de 54.423 ha cultivate cu porumb, 52.297 ha cu grîu și secară, 29.872 ha cu plante de nutreț, apoi cartofi, sfeclă de zahăr, plante textile, tutun, legume ș.a. Pomicultura (în special pruni și meri) este dezvoltată în Pod. Someșan, în arealul localit. Dej, Bobîlna, Turda, Cluj-Napoca ș.a. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 209,6 mii capete bovine (mai răspîndite rasele Pinzgau și Bălțata Românească), 500,4 mii capete ovine, 346,8 mii capete porcine (mai ales Bazna și Marele alb) și 16,5 mii capete cabaline; avicultură; apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară totalizează 259 km, din care 129 km electrificate, iar cea a drumurilor publice 2.447 km (din care 498 km modernizate), jud. C. fiind traversat de cîteva magistrale feroviare și rutiere. Transporturile aeriene se realizează prin intermediul aeroportului „Someșeni” din Cluj-Napoca. Unitățile de învățămînt, cultură și artă cuprind trei universități, două academii, un institut politehnic și trei colegii (în total 26 de facultăți), institute științifice de cercetări, filiale ale Academiei Române, patru teatre dramatice (Cluj-Napoca, Turda), două opere (română și maghiară), filarmonica „Gheorghe Dima”, 432 școli generale, 39 licee, 715 biblioteci, 152 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Obiective naturale (Cheile Turzii, cu fenomene carstice – și rarități floristice, declarate monumente ale naturii), vestigii și locuri istorice (ruinele castrului roman de la Cășeiu și ale cetății Dăbîca, monumentul comemorativ de la Bobîlna etc.), monumente (Biserica Sfîntul Mihail, în stil gotic, sec. 14, casa „Matei Corvin”, biserica reformată, sec. 15, Palatul Bánffy, sec. 18 etc. din Cluj-Napoca, Biserica de lemn din Așchileu ș.a.), stațiuni balneoclimaterice (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni), case memoriale („Octavian Goga” la Ciucea, „Gheorghe Barițiu” la Jucu ș.a.). Indicativ auto: Cj.

CLUJ-NAPOCA, municipiu pe Someșu Mic, reșed. jud. Cluj; 325.106 loc. (1991). Nod de comunicații. Aeroport (Someșeni). Termocentrală. Ind. constr. de mașini și de prelucr. a metalelor (combinat de utilaj greu, material rulant feroviar și rutier, utilaje pentru telecomunicații și ind. ușoară, constr. metalice, instrumente medicale, calculatoare electronice etc.), chimică (medicamente, produse cosmetice, electrozi), mat. de constr. (produse refractare, ceramică fină), de prelucr. a lemnului (mobilă), piel., blănărie și încălț. (singurul combinat din ramură), textilă (țesături de lînă, conf., tricotaje), faianță și porțelan alim. etc.; întreprindere de producere a bujiilor (unică în țară). Filială a Academiei Române, cu 2 institute; șase instituții de învățămînt superior (Universitatea „Babeș-Bolyai”, fundată în 1872, Universitatea de Științe Agricole, Universitatea de Medicină și Farmacie, Institutul Politehnic, Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu”, Academia de Muzică „Gh. Dima”), trei colegii (tehnic, agricol și economic), trei teatre (din care unul în limba maghiară), două opere (română și maghiară), o orchestră simfonică, biblioteci (printre care Biblioteca Centrală Universitară înființată în 1872). Cea mai importantă grădină botanică din România (înființată în 1923 sub îndrumarea lui Al. Borza), cu o supr. de 13 ha, cuprinzînd c. 10.000 de specii de plante de pe toate continentele. În sere (2.000 m²) cresc multe plante exotice. Monumente arhitectonice în stil gotic: Biserica Sf. Mihail, 1349 – către 1450; biserica reformată, 1484-1494; Casa Matei Corvin (sec. 15-16), în stilul Renașterii (case din sec. 16-17), barocului (biserica iezuiților, 1718-1724; Palatul Bánffy, 1773-1785), neoclasic (Palatul Teleki, colegiul reformat, începutul sec. 19). Muzeu de artă plastică, de istorie, de etnografie. Pe locul actualului oraș, în antic. a existat Napoca, așezare rurală dacică ce a cunoscut o însemnată dezvoltare în timpul stăpînirii romane. Vestigiile arheologice atestă aici, din sec. 9, o așezare întărită, precum și o cetate; din 1316 a avut statut de oraș (civitas), iar la începutul sec. 15 s-a înconjurat cu o centură de ziduri. Populația săracă din C.-N. a avut un rol important în timpul răscoalelor țărănești din 1437-1438, 1514 și 1784-1785. După constituirea principatului autonom al Transilvaniei (1541) sub suzeranitate turcească, a devenit cel mai important centru economic, politic și cultural al acestuia. În 1790-1848 și 1861-1867 a fost capitala principatului sub stăpînirea Imp. Habsburgic. În mai 1894 la C.-N. s-a desfășurat procesul intentat de către guvernul maghiar memorandiștilor; cu acest prilej au avut loc manifestări de solidaritate cu autorii Memorandum-ului la care au participat c. 40.000 de români. Puternic centru al luptei pentru emancipare socială și națională a românilor din Transilvania. La 31 aug. 1940 și în zilele următoare s-au desfășurat demonstrații împotriva Dictatului de la Viena; eliberat, după lupte grele, la 11 oct. 1944. Declarat municipiu în 1868. Denumirea de Cluj-Napoca a fost atribuită la 16 oct. 1974.

antiviral, -ă adj. Care distruge acțiunea virusului ◊ „Specialiștii Institutului de igienă și sănătate publică au experimentat un nou dezinfectant antibacterian și antiviral ce poate fi utilizat în spălătoriile spitalelor, cantinelor, hotelurilor și internatelor.” R.l. 15 IV 76 p. 5. ◊ „Farmacistul I.M. și dr. N. M. din Cluj-Napoca au realizat un extract vegetal antiherpes și antiviral [...]” R.l. 17 VI 82 p. 5; v. și interferon (din engl., fr. antiviral; BD 1969)

autodotare s. f. Acțiunea de a se dota prin mijloace proprii ◊ „[...] la Universitatea [...] din Cluj-Napoca s-a amenajat, prin autodotare, un laborator-școală [...]” R.l. 1 VI 82 p. 2 (din autodota; DN3)

biocontainer s. n. ◊ „La Facultatea de fizică din Cluj-Napoca s-a construit și experimentat cu bune rezultate un biocontainer pentru conservarea globulelor roșii [...]” R.l. 23 X 84 p. 5 (din bio- + container)

brevetotecă s. f. ◊ „În cadrul bibliotecii centrale a Institutului Politehnic din Cluj-Napoca s-a organizat o brevetotecă, reunind un fond de peste 42.000 titluri și descrieri de invenții publicate de O.S.I.M. între anii 19571983 [...]” R.l. 12 VII 83 p. 2; v. și emisiune radio 12 X 82 (din brevet + -tecă)

carbocromen s. (farm.) ◊ „Un produs nou: carbocromen, necesar fabricării medicamentului cu același nume. Este o substanță realizată la întreprinderea «Terapia» din Cluj-Napoca. Medicamentul este indicat cu prescripția medicului în tratamentul insuficienței cardiace.” R.l. 24 II 77 p. 5

didactic-experimental, -ă adj. (Instituție) în care se fac experiențe științifice și se desfășoară practica studenților ◊ „Au fost înființate stațiuni didactice-experimentale pe lângă Institutele agronomice din București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara și Craiova.” R.l. 30 I 75 p. 5 (din didactic + experimental)

ecograf s. n. (med.) Aparat pentru măsurarea densității mediilor bazat pe principiul vibrațiilor ultrasonore ◊ „La clinica medicală nr. 1 din Cluj-Napoca [...] s-a dat în funcțiune un ecograf multifuncțional.” R.l. 12 VI 84 p. 5. ◊ „[Clinica medicală nr. 3] a extins gama explorărilor cu ajutorul ecografului și asupra diagnosticului calcefierilor valvulare ale inimii. La un mare număr de bolnavi au demonstrat că explorarea ecocardiografică [...] pune pregnant în evidență, sub forma lipsei de ecouri, această maladie [...] Se îmbogățește astfel posibilitatea de diagnostic ecografic [...]” R.l. 4 XII 84 p. 5 (din fr. écographe; DN3, DEX-S)

expoziție-test s. f. Expoziție în care se prezintă mostre pentru testare ◊ „Filiala din Cluj-Napoca a Asociației Române de Marketing a organizat o expoziție-test, în cadrul căreia zeci de creatori din întreprinderile și instituțiile municipiului au prezentat mostre de obiecte de uz casnic, articole de îmbrăcăminte [...]” R.l. 9 I 76 p. 2 ◊ „Răspuns la o expoziție-test.” Sc. 28 II 76 p. 3. ◊ „Expoziție-test. La Galeria ARTIND a Centralei industriei și ceramicii fine din Ministerul Industriei Ușoare s-a deschis o expoziție cuprinzând lucrări realizate în cadrul programului de perfecționare organizat de Centrul de perfecționare a cadrelor [...]” Cont. 13 VI 80 p. 11 (din expoziție + test; C. Lupu în SCL 6/81 p. 504)

hemodializă s. f. (med.) Epurare artificială a sângelui printr-un filtru care elimină moleculele toxice în cazul unei insuficiențe renale grave ◊ „La Cluj-Napoca a fost inaugurat Centrul de hemodializă din cadrul clinicii medicale nr. 1.” R.l. 2 XI 78 p. 5. ◊ „În cadrul Institutului de nefrologie, urologie, hemodializă și transplant renal din cadrul Academiei de științe medicale a R.P. Bulgaria a fost realizat un nou dispozitiv de biopsie a țesuturilor.” R.l. 27 III 84 p. 6 (din fr. hémodialyse; PR 1947; DM; DEX-S)

hipnopedie s. f. ◊ „Ș.K.C și M. G. de la Spitalul clinic de recuperare din Cluj-Napoca au aplicat hipnopedia – somnul superficial provocat cu ajutorul medicamentelor specifice – ca metodă de tratament logopedic, pentru corectarea tulburărilor de exprimare la bolnavii afazici [...]” R.l. 12 I 85 p. 2 (din fr. hypnopédie; DEX, DN3)

hipobaric, -ă adj. (fiz.) Cu o presiune scăzută ◊ „Barocamera hipobarică, realizare a specialiștilor din Cluj-Napoca.” R.l. 1 II 79 p. 1 (din engl. hypobaric; WT; DEX-S)

microcalculator s. n. (inform.) Calculator de mică putere ◊ „[...] un aparat complex, dotat cu un regulator electronic și un microcalculator.” Cont. 18 XII 70 p. 10. ◊ „Razele reflectate acționează un microcalculator electronic care modifică automat accelerația.” Fl. 30 I 71 p. 8. ◊ „Un colectiv de specialiști de la Filiala din Cluj-Napoca a Institutului de cercetări pentru tehnica de calcul a conceput și construit microcalculatorul S.M.P. – 80 cu utilizări în proiectarea echipamentelor periferice bazate pe microprocesoare.” R.l. 28 VI 78 p. 5 //din micro- + calculator; DTN 1975; I. Iordan în SCL 4/70 p. 395; DEX-S//

napodez s. sg.tant. (chim.) ◊ „Napodez este denumirea noului produs pentru lipit, fabricat de Întreprinderea «Napochim» din Cluj-Napoca.” R.l. 6 X 77 p. 5; v. și prenadez (probabil din Napo[chim] + [a]dez[iv])

oligoelement s. n. (chim.) Element chimic care intervine în cantități infime în metabolismul ființelor, dar e necesar dezvoltării lor ◊ „Lăstarii în vârstă de un an pot furniza interesante indicii în ce privește poluarea solului și a vegetației cu oligoelemente minerale. La această concluzie a ajuns un grup de biologi, chimiști, agronomi și informaticieni din Cluj-Napoca și Baia-Mare.” R.l. 15 VI 77 p. 5 (din fr. oligoélément; PR 1948; LTR, DZ, DT; DEX, DN3)

prenadez s. sg.tant. (chim.) ◊ „În comerț se găsesc dale de linoleum, în diverse culori. Tehnologia de lipire este cu produsul prenadez. Numai că în comerț nu se vinde prenadez.” R.l. 23 VII 77 p. 5. ◊ „Aflăm de la «Napochim» Cluj-Napoca, că a început fabricarea unui produs de lipit, cleiul «napodez». Noul produs are practic același domeniu de utilizare ca și «prenadez» sau «aracetin».” R.l. 22 X 77 p. 5. ◊ „[...] câțiva meseriași lipeau cu prenadez într-o încăpere, linoleum.” R.l. 9 VI 81 p. 5 (format cu -adez[iv]; DEX-S)

semirobot s. m. (tehn.) Mecanism aproape complet robotizat ◊ „Specialiștii de la Combinatul de utilaj greu din Cluj-Napoca au conceput și realizat manipulatoare complexe [...] adevărați semiroboți care deservesc presele de 2000 tone.” R.l. 15 IV 85 p. 1 (din semi- + robot) corectat(ă)

tahograf s. n. (tehn.) ◊ „În legătură cu remarca cititorului R.G. din Cluj-Napoca privind inutilizarea tahografelor, aparate care urmăresc și controlează circulația autovehiculelor, furnizând date importante, Centrala de Transporturi Auto ne comunică [...]” R.l. 12 II 77 p. 5. ◊ „Tahograful – «cutia neagră», cum i se mai spune – înregistrează sub formă de diagrame un număr mare de date privind conducerea mașinii.” R.l. 31 XI 77 p. 6 [și tahigraf] (din germ. Tachograph; cf. fr. tachygraphe; DMC 1970; LTR; DEX, DN3)

taximetrist s. m. Șofer de taximetru ◊ „La o răspântie din Cluj-Napoca, taximetristul H.G. a observat un cetățean făcându-i semne disperate.” Sc. 24 XII 74 p. 2. ◊ „În punctele de aglomerație din marile orașe apar adesea taximetriști de ocazie, adică indivizi care își transformă autoturismele personale în mașini de piață.” R.l. 5 V 79 p. 2 (din taximetru + -ist; DEX-S)

HAIDUC, Ionel (n. 1937, Cluj), chimist român. Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări în domeniul chimiei ciclurilor anorganice, al compușilor organometalici („Introducere în chimia ciclurilor anorganice”, „Organometallics in Cancer Chemotherapy”).

DACIA, denumirea terit. locuit în Antic, de populația geto-dacă, corespunzând aproximativ terit. locuit apoi de români. Menționați pentru prima dată în opera lui Herodot cu prilejul relatării conflictului lor cu regele persan Darius I (514 î. Hr.), geții, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, sunt prezentați în izvoare istorice mai târzii (sec. 4- 2 î. Hr.) ca fiind organizați în uniuni de triburi răspândite pe întreg spațiul carpato-danubian. Astfel, uniunea de triburi a geto-dacilor nord-dunăreni opune rezistență, în 335 î. Hr., lui Alexandru cel Mare în timpul expediției organizate de acesta în N Dunării. Formațiunea condusă de Dromichaites obține victorii (între anii 300 și 292 î. Hr.) asupra suveranului macedonean Lisimah. Alți regi geți, de la N Dunării de Jos, Zalmodegikos și Rhemaxos (la sfârșitul sec. 3 î. Hr. și începutul sec. 2 î. Hr.), exercită asupra orașului grecesc Histria un protectorat militar și politic. Un alt conducător al unei uniuni tribale dacice din E Transilvaniei (și, probabil, S Moldovei), Oroles, luptă împotriva bastarnilor pătrunși la răsărit de Carpați, împiedicându-i să-și extindă stăpânirea. În sec. 1 î. Hr., pe terit. D. ia ființă statul geto-dacilor, al cărui făuritor este Burebista. Creând o vastă stăpânire (arhè) care ocupa un spațiu ce se întindea de la Dunărea Mijlocie până la Haemus (M-ții Balcani) și Marea Neagră și dispunând de o puternică forță militară, Burebista a desfășurat o politică activă, purtând războaie victorioase împotriva celților (boiii, taurisci, scordisci) din V Daciei și supunând cetățile grecești vest și nord-pontice (Apollonia, Mesembria, Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) și intervenind în războiul dintre Cezar și Pompei (48 î. Hr.). Înfrângerea acestuia din urmă a ridicat în fața statului geto-dac primejdia ofensivei romane pregătite de Cezar. Este perioada când începe o vastă activitate de ridicare a unor puternice centre fortificate sau de refacere a altora mai vechi, amplasate pe înălțimi, promontorii izolate ori piscuri, cu o bună poziție strategică, greu accesibile și utilizând la maximum configurația terenului respectiv. Centrul din M-ții Orăștiei, vastă zonă de c. 200 km², a fost organizat într-un sistem de fortificații unic în felul său în întreaga Europă. La realizarea acestei construcții au participat arhitecți și meșteri greci aduși de Burebista din orașele de pe malul Pontului Euxin. Descoperirile monetare atestă legături comerciale vaste, până în spațiul Mediteranei răsăritene, în lumea greacă și romană. Marea bogăție de materiale arheologice cât și diversitatea lor pledează nu numai pentru o remarcabilă prosperitate a societății geto-dace din sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr., dar și pentru afirmarea ideii că în această vreme stadiul primitiv, sătesc al așezărilor fusese depășit, unele începând să evolueze treptat spre aglomerări de tip urban. Multe dintre cetăți aveau și rolul de centre religioase (după cum dovedesc edificiile de cult descoperite la Popești, Pecica, Piatra Craivii etc.); centrul principal religios al geto-dacilor se afla însă pe muntele Kogaionon, identificat ipotetic cu Dealul Grădiștii (Grădiștea Muncelului), unde se află azi ruinele sanctuarelor Sarmizegetusei și care a fost, probabil, capitală a statului dac din vremea lui Decebal. Împotrivindu-se tendințelor descentralizatoare ale nobilimii geto-dace, Burebista a fost înlăturat de la tron prin violență (44 î. Hr.), iar întinsa sa stăpânire destrămându-se temporar. Nucleul statului geto-dac intracarpatic a continuat să existe, marele preot Deceneu, sfetnicul și cel mai apropiat colaborator al lui Burebista, asumându-și și funcția de rege al D. Dintre succesorii săi, până la venirea la tron a lui Decebal, izvoarele atestă pe Comosicus, Scorilo și Duras-Diurpaneus. În celelalte reg. ale D. au existat în această vreme formațiuni politice mai mici, precum cele conduse de Cotiso (probabil în Oltenia și Banat), Dicomes (în Câmpia munteană sau Moldova), Roles, Dapyx și Zyraxes (în Dobrogea). Timp de un secol și jumătate geto-dacii au luptat împotriva expansiunii romane, dar n-au putut împiedica cucerirea Dobrogei (28 î. Hr.) și, în sec. 1 d. Hr., pustiirea repetată a S Munteniei prin deplasarea forțată la S Dunării a unor grupuri importante de geto-daci. În fața pericolului tot mai amenințător, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, la sfârșitul sec. 1 d. Hr., formând un stat puternic condus de Decebal (87- 106). În timpul acestuia, D. a cunoscut epoca de maximă dezvoltare economică, politică și militară. Strateg talentat și diplomat iscusit, Decebal a organizat dese atacuri împotriva romanilor în S Dunării, agravând conflictele cu aceștia și declanșând războaiele din vremea lui Domițian și Traian. În cele din urmă, geto-dacii au fost înfrânți în cursul celor două războaie daco-romane (101-102 și 105-106), iar regatul dac a fost desființat, o mare parte a terit. său fiind transformat (106) în prov. romană. D. romană, denumire a prov. constituite în 106, după cucerirea D. de către romani. Rămas pentru o vreme în D. după terminarea luptelor, Traian a creat din Transilvania (cu excepția părții de SE), din Banat și din jumătatea apuseană a Olteniei o nouă prov. romană imperială de rang consular, administrată de împărat printr-un împuternicit al său, cu titlul oficial de legatus Augusti pro praetore. S Moldovei, Muntenia, E Olteniei și reg. de SE a Transilvaniei au fost anexate prov. romane Moesia Inferior, Primul guvernator al D. a fost Decimus Terentius Scaurianus, în timpul cârmuirii căruia (106-111) a fost întemeiat și primul oraș din D. romană, capitala prov., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, căreia ulterior i se va adăuga și vechea denumire de Sarmizegetusa. Trupele romane (legiuni și unități auxiliare), destul de numeroase, lăsate în D. (legiunile XIII Gemina, I Adiutrix, IV Flavia Felix) erau masate în marea lor majoritate la granița de N și NV a prov. În 118-119, împăratul Adrian, după ce a reprimat o răscoală a populației autohtone și a respins atacurile sarmaților, a efectuat prima împărțire ad-tivă a prov. în: D. Superior (alcătuită din Banat și Transilvania) cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior (alcătuită din Oltenia și SE Transilvaniei) cu centrul la Romula (azi Reșca, com. Dobrosloveni, jud. Olt). Au fost păstrate sub observație S Moldovei și Muntenia, romanii menținându-și aici doar unele capete de pod prin care controlau în continuare întregul terit. Granițele celor două D. au fost puternic fortificate prin castre și castele. În 123, vizitând a doua oară D., Adrian a efectuat a doua împărțire ad-tivă creând trei unități: D. Porolissensis (reg. aflată la N de râul Arieș și de cursul superior al Mureșului până la M-ții Meseșului și cursul râului Someș) cu centrul la Napoca (azi Cluj-Napoca), D. Superior cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior cu centrul, probabil, la Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin). Trupele tuturor celor trei unități ad-tive alcătuiau armata D. (exercitus Daciae), aflată sub comanda superioară a legatului imperial. Organizarea ad-tivă a D. din vremea lui Adrian s-a menținut până în anii 167-169, când pe cea mai mare parte a D. Inferior a fost creată D. Malvensis, cu centrul la Malva (Romula). În provincia astfel organizată și apărată, începând chiar din vremea lui Traian s-au așezat numeroși coloniști, veniți din toate părțile Imperiului („ex toto orbe Romano”). Romanii au adus în D. formele de viață și de organizare administrativă proprii civilizației și culturii lor superioare, astfel că în cei 165 de ani, cât a durat stăpânirea Romei la N Dunării, istoria noii prov. s-a împletit strâns cu cea a lmp. Roman. În epoca romană, D. a cunoscut o deosebită dezvoltare economică și culturală. Au înflorit meșteșugurile, mineritul, agricultura, construcțiile; s-au construit drumuri, iar circulația mărfurilor s-a intensificat. S-au dezvoltat artele și s-a extins folosirea scrisului. Au fost întemeiate o serie de orașe noi, dintre care Napoca, Apulum, Drobeta, Dierna, Ampelum, Ulpia Traiana, Romula, Porolissum, Potaissa, Tibiscum au primit, pe rând, datorită dezvoltării lor urbane, rangul de municipium și colonia. Orașe și târguri s-au născut și din canabaele civile care se formau în jurul castrelor. Coloniile și municipiile aveau o administrație autonomă cu magistraturi similare celor de la Roma, însă marea majoritate a populației trăia în mediul rural, în acele vici și pagi, răspândite pe tot cuprinsul prov. După împărțirea D. în trei unități administrative, un cult imperial se oficia, la Ulpia Traiana, de către un preot de grad superior cu prilejul unui concilium provinciarum Daciarum trium, la care se adunau delegați din toată prov. pentru a discuta probleme administrative, economice și religioase de interes comun. Edictul emis de Caracalla (212), generalizând dreptul de cetățenie romană, a nivelat diferențele dintre coloniștii romani, privilegiați, și marea masă a locuitorilor. Criza lmp. Roman din sec. 3 a avut aceleași forme de manifestare și în D. Pentru a face față repetatelor atacuri ale populațiilor barbare, care devastau provincia, lmp. Roman a fost în cele din urmă nevoit, spre a întări cu trupe linia Dunării, să-și retragă din D. armata și administrația. Astfel, în 271 Aurelian a creat la S Dunării o prov. nouă cu același nume (ulterior împărțită în D. Ripensis și D. Mediterranea). Descoperirile arheologice făcute în castre, orașe, așezări și necropole, marele număr de trupe auxiliare formate în sec. 2-3 din daci, ca și numele dacice din inscripții dovedesc persistența populației autohtone sub stăpânirea romană. Deosebit de semnificative în acest sens sunt necropolele băștinașilor geto-daci de la Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni (jud. Dolj) și Enisala (jud. Tulcea). Viețuind în strâns contact cu coloniștii, dacii s-au romanizat. Populația daco-romană de limbă latină rezultată din coexistența autohtonilor și a coloniștilor romani a rămas pe loc după retragerea armatei și a administrației romane, legăturile economice, spirituale și chiar politice cu Imp. Roman rămânând neîntrerupte. Când, în sec. 4, creștinismul a devenit religie oficială a Imp. Roman, adepții noii religii, existenți în D. încă din sec. 2-3 d. Hr., s-au organizat în comunități creștine, consolidând o dată mai mult romanitatea nord-dunăreană. Populația daco-romană de limbă latină, păstrând tradițiile civilizației romane superioare, a ieșit învingătoare din confruntarea cu numeroasele populații care au străbătut în sec. 3-10 aceste terit., constituind componenta fundamentală în procesul de etnogeneză a românilor.

DACOROMANIA 1. Revistă de lingvistică, filologie și istorie literară, apărută la Cluj, în perioada 1921-1948, sub conducerea lui Sextil Pușcariu, ca buletin al Muzeului Limbii Române. În cele 11 vol. editate se regăsesc studii de istorie a limbii române, de lexicologie, fonetică, gramatică, dialectologie, lingvistică generală, istorie literară etc., precum și o bogată bibliografie a publicațiilor din aceste domenii, apărute în țară și peste hotare. Din 1994, apare din nou, la Cluj-Napoca, sub egida Institutului de Lingvistică și Teorie Literară „Sextil Pușcariu”. 2. Revistă de studii literare și istorice apărută în 1973-1993 la Freiburg (Germania).

MARTIN și GHEORGHE din Cluj (sec. 14), sculptori și giuvaergii originari din Transilvania. Exponenți ai stilului gotic, autorii monumentului ecvestru al regelui Ladislau cel Sfânt, al statuilor regilor unguri Ștefan, Emeric și Ladislau. Singura lucrare păstrată – statuia „Sf. Gheorghe omorând balaurul”, bronz, se află la Muzeul din Praga, iar o copie la Cluj-Napoca.

OBSERVATÓR¹ (< fr., germ.) s. n. 1. Clădire special amenajată și dotată cu instrumente pentru efectuarea de observații astronomice, meteorologice, solare etc. Primul o. astronomic a fost construit la Alexandria (300 î. Hr.) din inițiativa lui Ptolemeu Soter. ◊ O. astronomic = instituție științifică special amenajată și dotată cu instrumente de observație a obiectelor și fenomenelor cerești. De regulă o. moderne sunt amplasate departe de centrele urbane, la mari altitudini, în zonele în care cerul este senin în cea mai mare parte a anului și perturbațiile atmosferice sunt minime. Cele mai mari o.a. din lume sunt în prezent: E.S.O. (European Southern Observatory) din Chile amplasat în deșertul Atacama, pe muntele Paranal (2.635 m alt.), dotat cu patru telescoape cu oglinzi de 8,2 m diametru plus alte trei telescoape secundare, mobile, care folosind interferometria, pot face observații și obține imagini echivalente cu cele ale unui telescop cu oglinda de 130 m diametru. Ul alt mare centru de o.a. se găsește în Hawaii, pe muntele Mauna Kea, la 4.200 m alt., dotat cu telescoape cu oglinzi până la 10 m diametru. De mare importanță sunt o.a. de la Paris (1667), Greenwich (1675) și Milano (1760). În România există o.s. la București (1908), Iași, Cluj-Napoca și Timișoara. V. și telescop. 2. (MILIT.) Loc (special amenajat) de unde se execută observarea (2).

PERVAIN, Iosif (1915-1982, n. Cugir), istoric literar. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări pozitiviste în domeniul literaturii române premoderne și moderne („Studii de literatură modernă”), lucrări bibliografice („Românii în periodicele germane din Transilvania, 1778-1860”).

PÉTERFI 1. Ștefan (1906-1978, n. Deva), botanist român de naționalitate maghiară. Acad. (1963), prof. univ. la Cluj. Vicepreședinte (1969) al Consiliului de Stat al R.S. România. Președinte al Consiliului oamenilor muncii de naționalitate maghiară din R.S. România. Cercetări asupra algelor (sistematică, morfologie, fiziologie, ecologie, metode de cultivare în masă) și în domeniul stimulatorilor și inhibitorilor de creștere al plantelor („Creșterea și dezvoltarea plantelor”, „Fiziologia plantelor”, „Tratat de algologie”, „Nutriția plantelor”). 2. Leontin Ștefan P. (n. 1937, Cluj), biolog român. Fiul lui P. (1). M. coresp. al Acad. (2003), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții în citologia, morfologia, taxonomia și ecologia algelor dulcicole („Floră dulcicolă”, „Organizarea și structura celulelor algale”, „Modalități de reproducere la alge eucariote”). A îmbogățit inventarul algocolic românesc cu semnalarea a c. 500 de specii necunoscute.

OHANESIAN, David (1927-2007, n. București), bariton român. Solist al operelor din București și Cluj-Napoca. Primul interpret român al rolului Oedip din opera lui Enescu. Tehnică vocală de mare siguranță, paletă coloristică amplă, știință stilistică și forță de adaptare de la un gen la altul, de la o epocă la alta, inimitabil farmec al frazării. Interpret al principalelor roluri de bariton, pe toate marile scene lirice ale lumii, din operele lui Verdi, Donizetti, Leoncavallo, Wagner, Rahmaninov, Mussorgski. Abordează frecvent și repertoriul de lied.

SOMEȘU MIC, râu în NV pod. Transilvaniei, cu întreg cursul și bazinul său dezvoltate pe terit. jud Cluj; 178 km. După contopirea apelor Someșului Cald cu cele ale Someșului Rece în lacul de acumulare Gilău se formează, în aval de acesta, un curs unic cu numele Someșu Mic, a cărui direcție de curgere este S-N, cu largă ondulări ale văii și cu numeroase meandre ale talvegului. Drenează mai întâi parte de N a dealurilor Feleacului, trecând prin municipiul Cluj-Napoca, separă apoi C. Fizeșului (în E) de dealurile Clujului și Dejului (în V) printr-o vale largă, cu aspect de culoar, însoțită de lunci și terase bine dezvoltate, trece prin orașul Gherla și, la c. 20 km aval de acesta, confluează cu Someșu Mare formând cursul unic al râului Someș. Afl. pl.: Feneș, Suatu, Fizeș (pe dr.), Nadăș, Borșa, Lonea, Valea Mărului (pe stg.).

MACAROVICI 1. Constantin M. (1902-1984, n. Negrești), chimist român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii asupra complecșilor anorganici și a oxizilor dubli. Cercetări pentru valorificarea dolomitelor și cenușilor piritoase. Lucrări în domeniul chimiei anorganice și analitice („Chimie analitică cantitativă. Gravimetria”, „Chimie generală”, „Chimia anorganică. Metale”). 2. Neculai M. (1901-1979, n. Negrești), geolog român. Frate cu M. (1). M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la Iași. Director al Muzeului Național de Istorie Naturală din Iași (1948-1969). Cercetări referitoare la stratigrafia și paleontologia depozitelor mio-pliocene dintre Siret și Prut. Studii paleontologice asurpa mamiferelor neogene și cuaternare din România („Geologia Cuaternarului”, „Paleontologia stratigrafică a României”). Cercetări asupra faunelor de moluște și mamifere din Sarmațian, Pliocen și Cuaternar.

RUSSU, Ion I. (1911-1984, n. Turda), istoric și filolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Preocupări de toponimie și epigrafie daco-romană („Limba traco-dacilor”, „Ilirii – istoria, limba și onomastica – romanizarea”, „Elemente autohtone în limba română”, „Inscripțiile Daciei romane”, „Etnogeneza românilor”).

SILBERG, Ioan-Alexandru (1937-2006), chimist român. M. coresp. al Acad. (1996), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții în chimia heterociclurilor (fenotiazina), a radicalilor liberi, a electrosintezei organice (metode de sinteză cu aplicații industriale în tehnologii neconvenționale). Lucrări: „Metode magnetice de analiză”, „Chimie organică”, „Chimia organică a produșilor naturali”, în colab.

LUCA (din Iclod) (sec. 17), zugrav român. Autor al celebrei icoane „Maica Domnului” (1681) de la Nicula, preluată ca model de iconarii de aici. Originalul se află la Muzeul de artă din Cluj-Napoca.

LUCACI, Constantin (1923-1994, n. Bocșa), sculptor român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Inițial, a realizat portrete și compoziții în stil realist, apoi a creat, într-o viziune decorativă, forme monumentale din metal inoxidabil, preocupat de efectele luminii, în spiritul artei cinetice: „Fântână” (Constanța), „Monumentul Independenței” (Drobeta Turnu-Severin). Premiul Herder (1984).

LUCAN, Mihai (n. 1948, Ștefănești, jud. Botoșani), medic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Director (din 2000) al Institutului de Urologie și Transplant Renal din Cluj-Napoca. Specialist în urologie („Individualizarea tratamentului neoplasmului vezical în funcție de stadiul evolutiv”, „Tratat de tehnici chirurgicale urologice”, sub. red.), a realizat peste 250 de operații de transplant renal.

MAIOR, Liviu (n. 1940, Beclean), istoric și om politic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca și București. Specialist în istoria modernă a României („Mișcarea națională românească din Transilvania”, „Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiționarismului românesc”, „1848-1849. Români și unguri în revoluție”). Ministru al Învățământului (1992-1996).

MANDEAL, Cristian (n. 1946, Rupea), dirijor român. Studiază cu C. Bugeanu și S. Celibidache. Dirijor al orchestrelor filarmonicelor din Târgu Mureș, Cluj-Napoca (1982-1987) și București (din 1987). Director al Filarmonicii „G. Enescu” din București (din 1990). Amplă activitate de dirijor-invitat la mai multe orchestre din lume. Repertoriu clasic și modern.

GÁLL [ga:l], Ernö (1917-2000, n. Oradea), publicist și filozof maghiar din România. M. coresp. al Acad. (1974). Prof. univ. la Cluj-Napoca. Preocupări de istorie a sociologiei („Intelectualitatea în viața socială”) și de problematica umanismului contemporan („Idealul prometeic”).

GHERMAN, Oliviu (n. 1930, Mihai Viteazu, jud. Cluj), fizician și om politic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca și Craiova. Președinte al Partidului Democrației Sociale din România (din 1992). Președinte al Senatului României (din 1992). Studii în domeniul fizicii teoretice („Fizica statistică”, „Fizica moleculară, termodinamică și statistică”).

GHIRCOIAȘU, Romeo (1919-1995, n. Cluj), muzicolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări de istorie a muzicii („Contribuții la istoria muzicii românești”), studii de muzicologie.

GILĂU 1. M-ții Gilăului, masiv muntos în NE M-ților Apuseni, sitaut la N de valea superioară a Someșului Rece. Alcătuit dintr-un nucleu de granit, înconjurat de șisturi cristaline și depozite sedimentare vechi. Alt. max.: 1.405 m (vf. Măgura Cățelele). Împreună cu Muntele Mare formează o unitate geomorfologică distinctă, cunoscută sub numele Gilău-Muntele Mare. 2. Com. în jud. Cluj, situată la confl. Someșului Cald cu Someșu Rece, în avl de care formează Someșu Mic; 7.758 loc. (1995). Expl. de andezit. Lac antropic (0,7 km²) construit în scop energetic (hidrocentrala din satul Someșu Rece) și pentru alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca. Așezare rurală și castru de apărare (sec. 1-2). Satul G. este atestat documentar în 1246. Aici a existat o cetate atribuită voievodului Gelu; castel renascentist din sec. 15, renovat în 1877, în satul Gilău; biserica de lemn Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 18) în satul Someșu Rece.

GOIA, Ion (1892-1982, n. Sohodol, jud. Alba), medic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții privind bolile sângelui, aparatului digestiv, afecțiunilor reumatismale.

DRĂGANU, Tudor (1912-2010, n. Năsăud), jurist român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții în dreptul administrativ („Actele de drept administrativ”) și în dreptul constituțional („Structures et institutions constitutionnelles des pays Européens”, „Introducere în teoria și practica statului de drept”, „Drept constituțional și instituții politice”).

EDROIU, Nicolae (n. 1939, sat Olteni, jud. Covasna), istoric român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții privind istoria medievală și științele auxiliare ale istoriei: „Răsunetul european al Răscoalei lui Horia (1784-1785)”, „Ioachim Crăciun și bibliologia românească”.

ELIAS, Nicolai (sec. 17), sculptor din Sibiu. A îmbinat elemente renascentiste și baroce în lucrări executate la Sibiu, Cluj, la castelul Criș din Daneș ș.a. (pietre de mormânt, sarcofagul lui G. Apafi, amvonul bisericii reformate din Cluj-Napoca).

LASCU, Nicolae (1908-1988, n. sat Benic, jud. Alba), istoric literar român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Clasicist, istoric al literaturilor latină și greacă („Ovidiu. Omul și poetul”, „Călători și exploratori în Antichitate”) și al influențelor clasiciste în cultura română („Clasicii antici în România”, „Horațiu în literatura română”). Traduceri din autori latini.

MARGA, Andrei (n. 1946, București), filozof și om politic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări privind raționalitatea, metodologia și argumentarea filozofică din perspectivă pragmatic-critică („Raționalitate, comunicare, argumentare”, „Reconstrucția pragmatică a filosofiei”, „Philosophy în the Eastern Transition”). Ministru al Educației (1997-2000). Președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (din 2001).

MARICA, George Em. (1904-1981, n. Horezu, jud. Vâlcea), sociolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Preocupări în domeniul sociologiei culturii și al psihologiei sociale („Conducerea la copii”, „Statul ca structură psihică și socială”, „Ideologia generației române de la 1848 din Transilvania”, în colab.).

MĂRGINEANU, Nicolae (1905-1980, n. satul Obreja, jud. Alba), psiholog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări de psihologie teoretică și aplicată („Psihologia persoanei”, „Psihotehnica”), de teoria culturii și a științei („Național și universal în cultura românească”, „Natura științei”, „Condiția umană”). Sinteze asupra psihologiei contemporane din Franța și Germania. Deținut politic (1948-1964). Memorii.

MOCANU, Petre (n. 1931, Brăila), matematician român. M. coresp. al Acad. (1992), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări didactice, monografii, studii în domeniul teoriei geometrice a funcțiilor analitice, în special a funcțiilor univalente („Analiză matematică. Funcții complexe”, „Analiză complexă. Aspecte clasice și moderne”, „Asupra razei de stelaritate a funcțiilor univalente”).

MODOLA, Doina (n. 1947, Cluj), teatrolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii consacrate dramaturgiei românești și metamorfozelor din teatrul contemporan („Dramaturgia românească: 1908-1918”, „Lucian Blaga și teatrul. Insurgentul”, „Actor pe scena lumii – Printemps de la Liberté”).

MOGA, Aurel (1903-1977, n. sat Veștem, jud. Sibiu), medic român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj-Napoca și București. Rector al Institutului de Medicină și Farmacie din Cluj (1950-1966). Ministru al Sănătății (1967-1969). Cercetări în domeniul bolilor cardiovasculare și al reumatismului („Profilaxia și tratamentul medical complex al reumatismului”). Lucrări privitoare la boala coronariană, arterioscleroză, boala hipertonică („Cardiopatiile majore cronice”, „Arterioscleroza”, „Hipertensiunea arterială esențială și arterioscleroza”). Cercetări epidemiologice privind bolile netransmisibile („Orientări și probleme în studiul și combaterea bolilor cronice netransmisibile”).

MORARIU, Tiberiu (1905-1982, n. Salva, jud. Bistrița-Năsăud), geograf român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii de etnografie și geografia populației; contribuții la studiul Periglaciarului din România, la alunecările de teren din Pod. Transilvaniei și la studiul rețelei hidrografice. Lucrări: „Distribuirea geografică a populației Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului”, „Viața pastorală în M-ții Rodnei”, „Maramureșul”, „Hidrologie generală”.

MORARU, Alexandru (n. 1948, Poiana Ilvei, jud. Bistrița-Năsăud), teolog și istoric al bisericii român. Prof. la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca. Lucrări privind istoria bisericii și ecumenismul („Biserica Angliei și ecumenismul. Legăturile ei cu Biserica Ortodoxă Română”, „ La răscruce de vremi, o viață de om: Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului și Clujului [1936-1957]”).

MUREȘANU, Camil Bujor (n. 1927, Turda), istoric român. Acad. (2000), prof. univ. la Cluj. Director al Institutului de Istorie din Cluj-Napoca (din 1995). Lucrări privind istoria medievală a României („Iancu de Hunedoara și vremea sa”), istoria modernă universală („Imperiul britanic. Scurtă istorie”, „Președinții Franței”).

NAPOCA, oraș în Dacia romană, dezvoltat pe locul unei vechi așezări dacice, situată pe terit. de azi al municipiului Cluj-Napoca. Ridicat la rangul de municipiu în vremea lui Adrian (117-138 d. Hr.) și apoi de colonie sub Marc Aureliu (161-180 d. Hr.), a servit ca reședință procuratorului Daciei Porolissensis.

NEGREAN-BRUDAȘCU, Sava (n. 1947, Buciumi, jud. Sălaj), interpretă română de muzică populară. Repertoriu variat, abordând în special genurile rituale, ale cântecului de leagăn. Solistă și colaboratoare a ansamblului „Mărțișorul” din Cluj-Napoca și a Orchestrei „Miorița” a Filarmonicii de Stat din Brașov. Turnee în străinătate.

NEGRUȚIU, Emil Alexandru (1911-1988, n. sat Petrisat, jud. Alba), agrozootehnician român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la Cluj-Napoca și Timișoara. Lucrări de genetică și ameliorare a animalelor. domestice, în special a raselor de taurine din Transilvania („Genetica și ameliorarea animalelor”, în colab., „Genetica animală”, „Ameliorarea raselor domestice”, în colab.). În 1965 a înființat, la Cluj, primul laborator de cercetare pentru genetica cantitativă și a populațiilor de animale din România.

PARTIDUL ROMÂNIA MARE (P.R.M.), partid de centru-stânga, creat la 20 iun. 1991, din inițiativa unui grup de redactori ai revistei săptămânale „România Mare”, a cărei bază teoretică și ideologică o constituie „Doctrina națională”, ca „expresie sintetică a existenței multimilenare a românilor”..., înmănunchind „credința pentru glia străbună și tradițiile strămoșești”. La primul Congres (5-6 mart. 1993), în spiritul doctrinei naționale, se fundamentează obiectivul partidului care constă în „asigurarea prosperității întregii națiuni și afirmarea societății românești în sistemul de valori european și mondial în condiții de deplină suveranitate, independență și integritate teritorială a țării”. La primul congres al P.R.M. (5-6 mart. 1993) se adoptă Statutul și Programul. Cu prilejul celui de-al doilea congres al P.R.M. (8-9 nov. 1997), conducerea partidului se pronunță în materie de politică internă pentru o justă distribuire a bogățiilor țării, o protecție socială efectivă, cât și pentru respectarea principiului prosperității și legilor economiei de piață, având în vedere „protecția producției naționale”; în domeniul politicii externe susține necesitatea existenței statelor naționale arătându-se, totodată, favorabil integrării României în structurile europene și euro-atlantice, cu condiția „respectării de către organismele internaționale a demnității și tradițiilor poporului nostru”. A participat la alegerile locale (febr. 1992), situându-se pe locul 13, iar la alegerile legislative (27 sept. 1992) a obținut 16 mandate de deputați și șase de senatori. La 20 ian. 1995, P.R.M. semnează, alături de P.U.N.R. și P.S.M., cu F.S.N. un protocol privind colaborarea în parlament, în probleme de politică internă și externă, structura executivului și promovarea specialiștilor în structurile guvernamentale (un post de ministru-secretar de stat și un post de prefect); la 19 oct. 1995, P.R.M. acuzat de P.D.S.R. de manifestări extremiste, își retrage sprijinul pentru guvernul Văcăroiu și pentru președintele Ion Iliescu. În vederea alegerilor din nov. 1996, P.R.M. formează (15 mart. 1995) o alianță electorală Partida Națională (P.N.) cu Partidul Român pentru Noua Societate și Uniunea Liberală „Brătianu”, la care aderă (24 mart. 1995) Partidul Popular Republican, Partidul Tânăra Democrație și Uniunea Republicană. Partida Națională s-a dovedit ineficientă, autodizolvându-se înainte de alegeri. La alegerile locale (iun. 1996), P.R.M. a obținut 1,93% din mandate pentru primari, 3,13% din mandate pentru consiliile locale, iar pentru consiliile județene 4,13% din mandate; la alegerile legislative a obținut 19 mandate de deputați și opt de senatori. Liderul partidului, Corneliu Vadim Tudor, candidând la prezidențiale, s-a plasat pe locul cinci (4,72% din voturi) dintre cei 16 pretendenți. La 11 febr. 1998, P.R.M. a semnat un protocol de colaborare cu P.U.N.R. (denunțat în 11 nov. 1998, când Gh. Funar a demisionat din P.U.N.R. și s-a înscris în P.R.M.), iar la 27 nov. 1999, a realizat comasarea prin absorbție a Partidului Forțelor Democrate ’89 (denunțată de P.R.M., la 2 mai 2001, și cu excluderea, la 16 mai 2001, a doi deputați, proveniți din P.F.D. ’89). La 16 nov. 1998, Gheorghe Funar devine secretar general al P.R.M., ca urmare a fuziunii prin absorbție a Partidului Alianța pentru Unitatea Românilor de către P.R.M., creat de Gh. Funar, care fusese exclus (4 nov. 1997) din P.U.N.R. Participând la alegerile locale (iun. 2000), P.R.M. obține pentru posturile de primari 2,23% din mandate, la consiliile locale 5,30% din mandate și 8,32% din mandate pentru consiliile județene. Secretarul general al partidului, Gh. Funar a obținut un nou mandat de primar general la Cluj-Napoca. La alegerile legislative, a obținut în Parlament 84 mandate de deputați și 37 de senatori, situându-se astfel pe locul doi; totodată, liderul partidului s-a calificat în turul secund al alegerilor prezidențiale (din 12 candidați), cu 28,34% din totalul de voturi, dar a pierdut (33,17%) în fața contracandidatului său, Ion Iliescu, care a întrunit 66,82% din total. În Adunarea Deputaților, P.R.M. a protestat împotriva adoptării Legii administrației publice locale (18 ian. 2001), retrăgându-se de la vot, întrucât legea, prin una dintre prevederile ei, oficializa introducerea limbii materne a unei minorități naționale acolo unde aceasta depășește 20% din populația unei localități. Pe această temă a introdus (12 febr. 2001) o moțiune simplă în Senat, care a fost respinsă. Congresul al III-lea al P.R.M. (24 nov. 2001) adoptă mai multe programe de natură economică, cât și cel privitor la eradicarea corupției și crimei organizate. În urma alegerilor din nov. 2000, P.R.M. a devenit cel mai puternic partid din opoziție. Președinte: Corneliu Vadim Tudor (1991-); președinte de onoare: Eugen Barbu (20 iul. 1991-7 sept. 1993). Editează publicațiile săptămânale: „România Mare” (din 9 iun. 1990) și „Politica” (din 15 febr. 1992).

PASCU, Ștefan (1914-1998, n. Apahida, jud. Cluj), istoric român. Acad. (1974), prof. univ. la Cluj-Napoca. Director (1973-1989) al Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj. Bogată și variată activitate științifică în domeniul istoriei medii și moderne a României („Petru Cercel și Țara Românească la sfârșitul sec. al XVI-lea”, „Meșteșugurile din Transilvania până în sec. XVI”, „Marea Adunare Națională de la Alba Iulia”, „Voievodatul Transilvaniei”, „Revoluția lui Horea”, „Făurirea statului național unitar român. 1918”, vol. I). Coautor și coordonator al mai multor lucrări istorice de sinteză; editor de vechi documente. Membru al mai multor academii și societăți științifice străine.

PĂTRUȚ, Ioan (1914-1992, n. sat Ohaba-Forgaci, jud. Timiș), lingvist român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări privind istoria și structura limbii române („Studii de limba română și slavistică”), onomastică („Onomastică românească”), dialectologie (redactor pr. la „Atlasul lingvistic român” II, serie nouă).

PISO, Ioan (n. 1944, Petroșani), istoric și arheolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Director general (din 1997) al Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei. Contribuții importante în istoria romană („Fasti provinciae Daciae I Die senatorischen Amtströger”, „Inscriptions d’Apulum (Incriptions de la Dacie Romaine III-V)”, „Das Jupiterheiligtum vom Carnuntum I, Die Inschriften”).

POP 1. Dorin P. (1917-1985, n. sat Geomal, jud. Alba), compozitor și dirijor român. Prof. univ. la Cluj. Fondator (1955) al primului cor de cameră românesc („Cappella Transylvanica”). Primul dirijor al corului Filarmonica din Cluj (din 1972). Bogată activitate concertistică și didactică. Adrian P. (n. 1951, Cluj), compozitor. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Cluj-Napoca. Creație atrasă atât de fenomenul contemporan (timbral, surse electronice), cât și de legătura cu tradiția (forma). Compoziții marcate de principiile culturii corale, de un tip de vocalitate extrasă din folclor (caracteristicele ancestrale ale colindei transilvănene). Numeroase lieduri și coruri.

POP, Grigore (n. 1946, Palatca, jud. Cluj), percuționist român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Înființează cu studenții săi Ansamblul de Percuție, cu activitate interpretativă națională și internațională, specializat în muzica nouă.

POP, Ioan-Aurel (n. 1955, Sântioara, jud. Cluj), istoric român. M. coresp. al Acad. (2001), prof. univ. la Cluj-Napoca. Director (din 1993) al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca. Director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (din 2003). Lucrări privind istoria instituțiilor medievale, a Transilvaniei și a istoriei istoriografiei („Națiunea română medievală”, „Românii și România. Scurtă istorie”, „Românii și maghiarii în sec. XIV-XV”, „Istoria, adevărul și miturile”).

POPESCU, Octavian (n. 1951, Pietrișu-Curtișoara, jud. Olt), biolog român. M. coresp. al Acad. (2000), prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii asupra interacțiunilor proteide-lipide în biomembrane cu ajutorul markerilor de spin. A definit și caracterizat o nouă clasă de molecule de adeziune celulară. Lucrări: „Electroforeza”, „Electroforeza proteinelor în geluri de poliacrilamidă”.

PORUMB, Marius (n. 1943, Grozești-Lăpușna, Basarabia), istoric de artă român. M. coresp. al Acad. (1993). Director (din 1992) al Institutului de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca; a organizat și coordonat Muzeul de Artă Veche Românească al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Cluj. Fondator și redactor responsabil al primei reviste de artă medievală din România, „Ars Transilvaniae”. Lucrări: „Icoane din Maramureș”, „Studii de istora artei”, „Monumente istorice și de artă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului”, „Dicționar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII”.

PREDA, Victor (1912-1982, n. București), biolog român. Acad. (1974), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări în domeniul biologiei teoretice, antropobiologiei, anatomiei comparate („Probleme moderne de biologie”, „Biochimia dezvoltării embrionare la vertebrate”, „Experiența antropologică și determinismul manifestărilor umane”, tratatul „Biologie teoretică”.)

PRODAN, David (1902-1992, n. Cioara, azi com. Săliștea, jud. Alba), istoric român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj-Napoca. Specialist în istoria medie a Transilvaniei și în geneza națiunii române, domenii în care a dat lucrări fundamentale: „Teoria imigrației românilor din Principatele Române în Transilvania în veacul al XVIII-lea” (ed. în lb. română și franceză), „Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române” (ed. în limba română, engleză, germană), „Boieri și vecini în Țara Făgărașului în sec. XVI-XVII” (ed. în limba română și germană), „Iobăgia în Transilvania în sec. al XI-lea”, 3 vol., „Urbarile Țării Făgărașului”, I, 1601-1650 și II, 1651-1680, „Răscoala lui Horea”, 2 vol., „Transilvania și iar Transilvania”.

PROTASE, Dumitru (1926-n. sat Mocod, jud. Bistrița-Năsăud), istoric și arheolog român. M. de onoare al Acad. (2003), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții privind istoria Daciei romane și postromane („Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și numismaticii”, „Rituri funerare la daci și daco-romani”, „Dacia postromană până la slavi”). Preocupări în domeniul numismaticii antice („Un tezaur de monede imperiale romane descoperit la Cristești pe Mureș”).

HANGA, Vladimir (1920-2013, n. sat Cucova, jud. Bacău), jurist român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări de drept roman („Drept privat roman”), de istoria statului și dreptului românesc („Les institutions du droit coutumier roumain”) și de informatică juridică („Dreptul și calculatoarele”).

HARAG, Gheorghe (1925-1985, n. Marghita), regizor român de teatru. Spirit novator, a avut montări remarcabile la Teatrul maghiar din Cluj-Napoca („Azilul de noapte” de Gorki, „Floriile unui geambaș” de Sütö Andras), dar mai ales la Teatrul din Târgu Mureș („Fizicienii” de Dürrenmatt, „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu, „Livada cu vișini” și „Platonov” de Cehov).

IONESCU, Nicu George (n. 1928, Râmnicu Sărat), chirurg român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări privind traumatismele toracice, explorarea cliniăc în afecțiunile chirurgicale, chirurgia tubului digestiv („Traumatismele toracice”, „Curs practic de explorări complementare în bolile chirurgicale”).

IUSTINIAN CHIRA (Ioan) (n. 1921, sat Plopiș, jud. Maramureș), episcop al Maramureșului și Sătmarului (eparhie reînființată în 1990). Episcop-vicar la Cluj-Napoca (1973-1990). Unul dintre cei mai demni și eficienți ierarhi ai Bisericii ortodoxe în epoca totalitarismului. Articole și predici (vol. „Darurile bisericii”).

IZSAK, Samuel (1925-2007, n. Târgu Mureș), istoric maghiar din România, specialist în istoria medicinii. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări privind trecutul medical din al Transilvaniei și istoria farmaciei universale. S-a ocupat de organizarea muzeelor de istoria farmaciei de la Sibiu și Cluj-Napoca.

JACQUIER [ʒakié], Henri (1900-1980, n. Grenoble), istoric literar francez. Stabilit în România. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii de estetică, teorie literară („Între pictură și poezie”) și de literatură comparată („Noțiunea de literatură comparată”), eseuri despre scriitorii francezi și români.

JAKO [jokó], Szigmond Pál (1916-2008, n. sat Roșiori, jud. Bihor), istoric maghiar din România. M. de onoare al Acad. (1996), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții deosebite la istoria medievală a Transilvaniei. Editor de izvoare documentare („Urbariile cetății Gilăului”, „Protocoalele Conventului din Cluj-Mănăștur”, în lb. maghiară, „Codex diplomaticus Transsylvaniae. I. 1023-1300”), specialist în științele auxiliare ale istoriei și în istoria cărții și tiparului („Philobiblon transilvan”).

KAUFMAN, Aurel (n. 1925), chirurg român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. A înființat primul laborator experimental de microchirurgie din România. Lucrări privind patologia vasculară periferică, în special a edemelor.

ROMAN², -Ă (< lat. romanus) adj., s. m. și f. 1. Adj. Propriu Romei antice, care se referă la Roma, care aparține Romei. V. latin. ◊ Cifre romane = semne speciale (litere sau combinații de litere), care reprezintă numerele. V. și cifră. Biserica r. = Biserica catolică; catolicism. 2. Arta r. = denumire dată artei dezvoltate în Roma antică și apoi în Imp. Roman, a cărei evoluție se situează între sec. 4 î. Hr. și sec. 4 d. Hr. Prin a.r. antică se înțelege nu numai arta care s-a dezvoltat în metropolă, ci și realizările artistice din provincii. Istoria a.r. se divide în două mari perioade: republicană și imperială. În prima parte a perioadei republicane, până către sec. 3 î. Hr. (așa-numita perioadă primitivă), a.r. antică a fost puternic influențată de arta etruscă. Principalele elemente ale arhitecturii etrusce, arcul și cupola, au fost mult utilizate în arhitectura romană; tot de la etrusci, romanii au preluat sistemul construcțiilor de apeducte, tehnica tăierii pietrei și prelucrarea metalelor. Din această perioadă datează închisoarea mamertină, templul lui Iupiter Capitolinul ș.a. Începând din sec. 3 î. Hr. pătrund în arta romană influențele elenistice, care, altoite pe fondul tradițional, vor constitui un factor definitoriu în perioada următoare. O prelucrare tot mai abilă a materialelor, folosirea pe scară largă a betonului, constanta preocupare pentru realizarea, cu un minimum de cheltuială, a unor edificii grandioase și cu apareiaj complex au asigurat arhitecturii romane din perioada imperială o diversitate și măreție fără precedent în arta antică. Preluând din arhitectura elenistică sistemul ordinelor grecești, romanii au preferat corinticul, pe care l-au interpretat în nenumărate forme decorative, creând în cele din urmă un ordin nou, ordinul compozit. De asemenea, în arhitectura romană a fost folosit așa-numitul ordin toscan, de origine etruscă. În perioada imperială, arhitectura romană a atins deplina maturitate. Definitorii pentru arhitectura romană din această perioadă sunt: a) folosirea blocajului și placajului în construcții (miezul zidului era alcătuit dintr-o masă informă de pietre și cărămizi legate prin mortare, fațadele fiind placate cu piatră fățuită sau marmură divers colorată în cazul construcțiilor pretențioase); b) îndrăzneața întrebuințare a arcului și cupolei (Panteonul din Roma are o cupolă cu diametrul de 43,30 m); c) varietatea și măreția programelor arhitectonice. Construcțiile erau încadrate într-un sistem urbanistic precis, constând în esență din două axe stradale perpendiculare (carda și decumanum), la intersecția cărora se află piața principală, forul. Arhitecții romani au tratat cu multă libertate programele statornicite în arhitectura greacă (temple, bazilici, amfiteatre), creând în același timp programe noi. Pornindu-se de la prototipuri grecești, au fost construite temple dreptunghiulare (templul Fortunei virile) sau circulare (templul Vestei, Panteonul). Un loc important în arhitectura publică îl ocupau termele, uneori de proporții grandioase (termele lui Caracalla), teatrele (teatrul lui Marcellus), circurile (Colosseum), amfiteatrele (amfiteatrul Castrense), bazilicile (bazilica lui Maxențiu), arcurile de triumf (arcul lui Titus, arcul lui Constantin). Construcțiile dobândeau deseori rezolvări de o certă valoare inginerească și artistică, apeductele de la Sequoia (Spania) și Gard (Franța), ca și podul de pe Via Aurelia (Roma), fiind exemple de notorietate universală. Palatele și vilele de lux ale patriciatului roman uimesc și azi prin amploare și rafinamentul amenajărilor. Curțile interioare și încăperile palatelor erau decorate cu statui și picturi murale, foarte multe inspirate din arta greacă (Palatul Flaviilor de pe Palatinum – Roma, Vila lui Adrian la Tivoli, Palatul lui Dioclețian din Split – Croația, casa Poetului și casa Faunului din Pompei). În sculptură, romanii au fost puternic influențați de statuara greacă. Deosebit de interesante ca document istoric sunt reliefurile care decorează monumentele trimfale evocând războaiele R. cu diferite popoare (Columna lui Traian și Columna lui Aureliu – Roma, Monumentul de la Adamclisi – Dobrogea). De reală valoare artistică sunt reliefurile, amintind arta elenistică, care decorează Altarul Păcii (Ara Pacis), ridicat de Octavian August (13 î. Hr.) la Roma. Sculptura romană a excelat în arta portretului, gen în care au fost realizate numeroase opere remarcabile prin puterea de caracterizare a personajelor (bustul lui Nero, bustul lui Caracalla, bustul lui Gordianus). Pictura s-a bucurat de un real prestigiu în R. antică atât în decorarea edificiilor publice și a locuințelor, cât și în ornamentarea sarcofagelor și a mobilierului. Cele mai frumoase exemple de pictură romană s-au păstrat pe pereții unor vile din Pompei și Roma. Dezvoltând tradițiile picturii elenistice, alexandrine în primul rând, pictorii romani au realizat opere caracterizate prin vioiciunea cromatică, prin efectele de lumină și prin libertatea tratării (decorațiile din Casino Rospigliossi – Roma, din casa Poetului – Pompei etc.). În provincii, în funcție de tradițiile artistice locale, au avut loc și unele sinteze care nu se regăsesc în alte părți. Deosebit de importantă a fost arta romană din provincia Siria, unde au fost realizate monumente de dimensiuni colosale (tempulul lui Iupiter Heliopolitanul din Baalbek) și unde s-a constituit un anume tip de bazilică, transmis apoi arhitecturii medievale bizantine și romanice. Un loc important în a.r. l-au ocupat orfevrăria, numismatica și gliptica. Pe terit. României, a.r. este reprezentată prin câteva monumente importante: monumentul triumfal de la Adamclisi, ridicat de Traian în 105, palatul Augustaliilor și amfiteatrul de la Sarmizegetusa, termele de la Histria, podul de la Drobeta Turnu-Severin, construit de către arhitectul Apolodor din Damasc (101), mozaicul de la Constanța (sec. 2-3) etc. În muzeele arheologice din București, Constanța, Cluj-Napoca, Deva etc. se păstrează numeroase statui de epocă romană, vase de lut, obiecte de artă, care ilustrează excepționala înflorire a artelor și meșteșugurilor pe teritoriul Daciei romane. A.r. a sintetizat și a răspândit principiile artistice ale lumii antice, influențând arta bizantină, musulmană, romanică și a Renașterii. 3. S. m. (În Imp. Roman) Nume dat celor care se bucurau de drepturi depline de cetățenie. ♦ Locuitor al Romei.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

DAN, Mihail (1911-1976, n. Turnu Măgurele), istoric român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Studii privind istoria relațiilor românilor cu vecinii („Cehi, slovaci și români în veacurile XIII-XVI”, „Sub flamura Taborului. Mișcarea revoluționară husită”).

CLUJEAN, -Ă, clujeni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor din municipiul Cluj-Napoca sau din județul Cluj. 2. Adj. Care aparține municipiului Cluj-Napoca sau județului Cluj ori clujenilor (1), privitor la municipiul Cluj-Napoca sau la județul Cluj ori la clujeni. – Cluj (n. pr.) + suf. -ean.

CLUJEANCĂ, clujence, s. f. Femeie originară sau locuitoare din municipiul Cluj-Napoca sau județul Cluj. – Clujean + suf. -că.

ROȘCA, Alexandru (1906-1996, n. sat Călata, jud. Cluj), psiholog român. Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări de psihologie generală aplicată și pedagogică („Probleme de defectologie”, „Metodologie și tehnici experimentale în psihologie”, „Creativitate, modele, programare”, în colab., „Sinteze de psihologie generală”, „Determinismul psihologic”).

ROȘCA, Dumitru (1895-1980, n. Săliște, jud. Sibiu), filozof român. Acad. (1974), prof. univ. la Cluj-Napoca. Autor al unor lucrări de istoria filozofiei („Influența lui Hegel asupra lui Taine”, „Însemnări despre Hegel”) și al unei încercări originale de sinteză filozofică („Existența tragică”). Traduceri din opera lui Hegel. Eseuri („Studii și eseuri filozofice”), memorialistică („Oameni și climate”).

ATLAS LINGVISTIC s. n. + adj. (cf. fr. atlas linguistique): corpus(colecție)de hărți lingvistice prezentate fie în ordinea alfabetică a cuvintelor-titlu, fie în ordinea întrebărilor din chestionarul folosit la culegerea materialului, fie pe sfere semantice etc. A.l. poate fi publicat într-unul sau în mai multe volume. El poate cuprinde: o introducere (expunere de principii), transcrierea fonetică utilizată, hărți introductive, hărți propriu-zise, material necartografiat (sub formă de liste) și hărți interpretative (analitice și sintetice). După natura materialului înfățișat, a.l. sunt de mai multe feluri: fonetice, fonologice, lexicale și morfologice. După întinderea domeniului explorat ele sunt: regionale (cum este Noul atlas lingvistic român – NALR), naționale (cum este Atlasul lingvistic român – ALR), zonale (cum este Atlasul lingvistic mediteranean – ALM) și continentale (cum este Atlasul lingvistic ai Europei – ALE). De obicei, a.l. regionale elaborate în prezent sunt și atlase etnografice, datorită datelor de acest gen pe care le cuprind. În general, a.l. au un caracter onomasiologic, în sensul că hărțile prezintă termenii folosiți pentru denumirea anumitor noțiuni; câteva hărți din aceste a.l. sunt hărți semasiologice (prezintă sensurile unor cuvinte și expresii, mai ales arhaice). În mod obișnuit, anchetatorii sunt și autori ai a.l. Sunt recunoscute ca modele ale genului următoarele a.l.: Atlas linguistique de la France (ALF) („Atlas lingvistic al Franței”) de Jules Gilliéron și Edmond Edmont (1902-1910) pe baza anchetei dialectale efectuate între 1897-1901 de Edmont în 639 de localități, cu un chestionar de 1400 de cuvinte și fraze; Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutschland („Atlas lingvistic al Germaniei de Nord și de Centru”), primele 6 hărți, de G. Wenker (1881), pe baza unui chestionar de 40 de fraze-test, în 4.000 de localități anchetate. Primul a.l. românesc (fonetic) este Lingvistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes („Atlas lingvistic al graiurilor dacoromâne”), Leipzig, 1909, de Gustav Weigand, realizat prin anchete pe teren, întreprinse între 1896 și 1909, cu un chestionar de 114 cuvinte, care a permis atunci înregistrarea celor mai importante particularități de pronunțare ale graiurilor românești. Au urmat apoi Atlasul lingvistic român (ALR), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALR I) de Sever Pop, Vol. I, Cluj, 1938 și Vol. II, Sibiu – Leipzig, 1942, iar Partea a II-a (ALR II) de Emil Petrovici, Vol. I, Sibiu – Leipzig, 1940; Micul atlas lingvistic român (ALRM), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALRM I), Vol. I de Sever Pop, Cluj – Brașov, 1938, iar Partea a II-a (ALRM II), Vol. I de Emil Petrovici, Sibiu – Leipzig, 1940; Atlasul lingvistic român, Serie nouă (ALR, s. n.) întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Române, sub redacția lui Emil Petrovici, Vol. I și II, 1956, și Vol. III, 1962; Micul atlas lingvistic român, Serie nouă (ALRM, s. n.) întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Române, 1956, sub redacția lui Emil Petrovici; Atlasul lingvistic român, Partea II (ALR II). Serie nouă, Voi. IV, București, EA, 1965 și Vol. V, București, EA, 1966, ambele sub redacția lui Emil Petrovici; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III, București, EA, 1967, sub redacția lui Emil Petrovici; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. I. Oltenia, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, sub redacția lui Boris Cazacu, București, 1967; Atlasul lingvistic român, Serie nouă, Partea II, Vol. VI, sub redacția lui Emil Petrovici, București, 1969; Atlasul lingvistic pe regiuni. Maramureș, Institutul de lingvistică al Filialei Cluj a Academiei Române, de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, București, 1969; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. II, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, Centrul de cercetări fonetice și dialectale al Academiei Române, București, EA, 1970; Atlasul lingvistic român Serie nouă; Verbul, Institutul de lingvistică din Cluj al Filialei Academiei Române, Vol. VII, Cluj-Napoca, EA, 1972.; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. III, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, sub redacția lui Boris Cazacu, Centrul de cercetări fonetice și dialectale al Academiei Române; București, EA, 1974; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat I, sub redacția lui Petru Neiescu, Institutul de lingvistică din Cluj, Cluj-Napoca, EA, 1980; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat. Date despre localități și informatori, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc și Nicolae Mocanu, sub conducerea lui Petru Neiescu, Cluj-Napoca, 1980; Noul atlas lingvistic român pe regiuni, Oltenia IV, de Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, EA, 1980; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. IV, Institutul de lingvistică din Cluj. Redactor principal: Ioan Pătruț. Redactori: Doina Grecu, Ion Marin și Rodica Orza, București, EA, 1981; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. V., de Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, EA, 1984; Noul atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina. Vol. I, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuță și Adrian Turculeț, București, EA, 1987; Noul atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina. Date despre localități și informatori, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuță și Adrian Turculeț, București, EA, 1987; Atlasul lingvistic român. Transilvania. Date despre localități și informatori, de Grigore Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți, București, EA, 1992; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova și Bucovina. Texte dialectale, Vol. I, Partea I. Culese de Stelian Dumistrăcel și publicate de Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu, Iași, EA, 1993; Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania (I), de Grigore Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți, București, EA, 1993.

DICȚIONAR s. n. (< fr. dictionnaire, cf. lat. t. dictionarium): lucrare lexicografică în care sunt cuprinse cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate sau ale operei unui scriitor, aranjate în ordine alfabetică și explicate fie în aceeași limbă, fie într-o altă limbă. Primele d. românești au fost glosarele bilingve slavo-române – manuscrise din secolul al XVI-lea. Din 1700 ne-a rămas în manuscris un d. bilingv român-latin cu limba de bază românească, atribuit unui anonim bănățean: Anonymus Caransebesiensis. În 1789, a apărut la Iași un d. bilingv rus-român, alcătuit de Mihail Strelbițki. În 1818, I. Budai-Deleanu a terminat Lexiconul românesc-nemțesc, d. cu un bogat material extras din texte, cu indicații gramaticale, stilistice și etimologice, dar rămas în manuscris. Între 1822-1823 a apărut la Cluj, din îndemnul episcopului Ioan Bob, Dicționarul românesc, latinesc și unguresc, în două volume, elaborat de un autor rămas necunoscut, iar în 1825 Lexiconul de la Buda, d. român-latin-maghiar-german, considerat lucrare lexicografică română modernă (alcătuit de Samuil Micu, Petru Maior, Vasile Coloși, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori). ◊ ~ unilingv (monolingv): d. care explică termenii într-o singură limbă. ◊ ~ bilingv: d. care explică termenii în două limbi. Dintre nenumăratele d. bilingve apărute în țara noastră, amintim următoarele: Nouveau dictionnaire roumain-français, Vol. I-IV, Bucarest, 1893-1895, de Frédéric Damé; Dicționar român-maghiar, Vol. I-II, București, 1964, sub redacția acad. Emil Petrovici; Dicționar ceh-român, București, 1966, sub redacția prof. Sorin Stati; Dicționar german-român, București, 1966, sub redacția prof. Mihail Isbășescu și a Mariei Iliescu etc. ◊ ~ plurilingv (poliglot): d. care explică termenii în mai mult de două limbi, ca de exemplu Dicționar tehnic poliglot – română, rusă, engleză, germană, franceză, maghiară, București, 1967. ◊ ~ explicativ: d. general care explică termenii dând definițiile acestora și clasificările corespunzătoare, eventualele combinații și unele exemple absolut necesare. Sunt considerate d. explicative pentru limba română următoarele: Dicționar universal al limbii române, Craiova, 1896, de Lazăr Șăineanu; Rumänisch-deutsche Wörterbuch, Vol. I-III, Bukarest, 1903 (I), 1911 (II) și 1925 (III) de Hariton Tiktin; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931 de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Dicționarul limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme), Iași, 1939, de August Scriban; Dicționarul limbii române literare contemporane, Vol. I-IV, București, 1955 (I), 1956 (II), 1957 (III și IV), sub redacția acad. Emil Petrovici și a prof. Dimitrie Macrea; Dicționarul limbii române modeme, București, 1958, sub redacția prof. Dimitrie Macrea; Mic dicționar al limbii române, București, 1974, de Ana Canarache și Vasile Breban; Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), București, 1975, sub redacția acad. Ion Coteanu etc. ◊ ~ etimologic: d. care ia în discuție originea fiecărui termen în parte, dând indicații cu privire la etimoane și sensuri. Sunt cunoscute ca dicționare etimologice ale limbii române următoarele: Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Vol. I: Éléments latins comparés avec les autres langues romanes, Vol. al II-lea: Éléments slaves, magyars, turcs, gréco-modernes et albanais, Francfort, A/M – Berlin – Bucarest, 1870 (I) și 1879 (II), de A. de Cihac; Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element, mit Berücksichtigung, aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905, de Sextil Pușcariu; Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A-PUTEA), București, 1907-1914, de I.-A. Candrea și Ov. Densusianu; Diccionario etimologico rumano, Tenerife, 1950-1958, de Al. Ciorănescu. Pe lângă aceste lucrări, mai includ indicații etimologice și următoarele d.: cel al lui H. Tiktin (1903-1925), cel de sub redacția prof. Dimitrie Macrea și cel de sub redacția acad. Ion Coteanu (1958-1975). Și în R. Moldova a apărut un Scurt dicționar etimologic al limbii [zise] moldovenești în 1978. ◊ ~ enciclopedic (lexicon): d. care ia în discuție fie termenii unui singur domeniu de specialitate (istoria, geografia, literatura, medicina, chimia, fizica, astronomia, logica, filozofia, lingvistica etc.), fie termenii tuturor domeniilor științei și culturii. Pentru limba română au fost elaborate d. enciclopedice: Enciclopedia română, Vol. I-III, Sibiu, 1898 (I), 1900 (II) și 1904 (III), de C-tin Diaconovici; Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”, București, 1926-1931, de I.-A. Candrea și Gh. Adamescu; Marea enciclopedie agricolă, Vol. I-V, București 1937 (I), 1938 (II), 1940 (III), 1942 (IV) și 1943 (V), de C. Filipescu; Enciclopedia invențiunilor tehnice, Vol. I-II, București, 1939 (I), 1942 (II), de Nicolae P. Constantinescu; Lexiconul tehnic român, Vol. I-VII, București, 1949-1955; Lexiconul tehnic român, Vol. I-XIV, București, 1957-1968, sub redacția acad. Remus Răduleț; Dicționar enciclopedic român, Vol. I-IV, București, 1962 (I), 1964 (II), 1965 (III), 1966 (IV); Mic dicționar enciclopedic, București, 1972; Mică enciclopedie onomastică, București, 1975, de Christian Ionescu. ◊ ~ academic: d. editat de academia unei țări, la care colaborează cei mai mari specialiști din diferite domenii de activitate. Pentru limba română există mai multe d. academice. Astfel, între 1871-1877 a apărut Dicționarul limbii române, în 3 volume, al lui A. T. Laurian și I. C. Massim, redactat la cererea Academiei Române, dar din cauza latinismului exagerat, sarcina a fost încredințată lui B. P. Hasdeu care, între 1885-1893, scoate Etymologicum Magnum Romaniae, numai trei volume (literele A-B, până la cuvântul bărbat) conceput ca o lucrare vastă, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal și onomastic. Între 1913-1949, Sextil Pușcariu publică, tot din însărcinarea Academiei Române, literele A-C, D-De și F-L (până la cuvântul lojniță) din Dicționarul limbii române (DA), lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ și normativ. Între 1965-1969, au apărut sub redacția acad. Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Ion Coteanu tomurile al VI-lea (litera M) și al VII-lea (litera O) din Dicționarul limbii române (DLR), Serie nouă. Au apărut, în continuare, din acest dicționar, tomurile: IX, litera R (1975); VIII, partea a 3-a, litera P (1977); XI, partea 1, litera Ș (1978); VIII, partea a 4-a, litera P (1980); XI, partea a 2-a, litera T (1982); XI, partea a 3-a, litera T (1983); VIII, partea a 5-a, litera P (1984); X, partea 1, litera S (1986), partea a 2-a, litera S (1987), partea a 3-a, litera S (1990), partea a 4-a, litera S (1993). Pe lângă aceste tipuri de d. amintite, pentru limba română au fost elaborate și dicționare speciale, de mare importanță practică în cultura românească: Dicționar invers, București, 1957; Dicționar de neologisme, București, 1961, de Florin Marcu și Constant Maneca; Dicționar onomastic românesc, București, 1963, de N. A. Constantinescu; Frequency Dictionary of Rumanian Words („Dicționar de frecvență a cuvintelor românești”), London-Hague-Paris, 1965, de Alphonse Juilland și Ileana P. M. H. Juilland; Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, București, 1968, sub redacția acad. Tudor Vianu; Dicționar de sinonime, București, 1972, sub redacția prof. Gheorghe Bulgăr; Dicționar al limbii române vechi, București, 1974, de G. Mihăilă; Dicționar de antonime, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler; Dicționar analogic și de sinonime al limbii române, București, 1978, de M. Bucă, I. Evseev, Fr. Király, D. Crașoveanu și Livia Vasiluță; Dicționar de pronunțare nume proprii străine, București, 1973, de Florența Sădeanu; Mic dicționar de cuvinte perechi, București, 1976, de Silviu Constantinescu; Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978, de Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu; Dicționar de omonime, de Gh. Bulgăr și N. Felecan (1996) etc. ◊ ~ lingvistic: d. care include terminologia lingvistică folosită în știința limbii dintr-o anumită țară. Există mai multe feluri de d. lingvistice. Astfel: a) d. lingvistic tematic: cu gruparea materialului din punct de vedere noțional, pe câmpuri semantice – Dicționarul terminologiei lingvistice slave – în curs de redactare în fiecare țară de limbă slavă și Dictionnaire encyclopédique des sciences de langage („Dicționar enciclopedic al științelor limbajului”), Paris, 1972, de Oswald Ducrot și Tzvetan Todorov; b) d. lingvistic alfabetic: cu valorile semantice ale cuvintelor-titlu – Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien („Lexic al terminologiei lingvistice franceze, germane, engleze, italiene”), Paris, 1951, de J. Marouzeau; Slovar lingvisticeskih terminov („Dicționar de terminologie lingvistică”), Riga, 1963, de R. Grabis, D. Barbare și A. Bergmane; Dicționar poliglot de termeni lingvistici (română, polonă, cehă, slovacă, sârbo-croată, bulgară, rusă, ucraineană), București, 1978, multigr., de un colectiv al Facultății de limbi slave; Dicționar de terminologie lingvistică. Român-englez-francez-rus, Cluj-Napoca, 1978, multigr., de Schweiger Paul, Trofin A., Radu Maria; c) d. lingvistic explicativ: redă sensul și întrebuințarea termenilor prin intermediul definițiilor (al explicațiilor) și al exemplelor. Astfel: A Dictionary of Linguistics („Dicționar de lingvistică”), New York, 1954, de M. Pei și F. Gaynor; Dictionnaire de linguistique („Dicționar de lingvistică”), Paris, 1973, de Jean Dubois, Mathée Giacomo, Louis Guespin, Christiane Marcellesi, Jeane-Baptiste Marcellesi și Jean-Pierre Mevel; d) d. lingvistic bilingv: d. explicativ care recurge la echivalențele dintr-o altă limbă – Ruskočesky slovnik lingvistiche terminologie, Praga, 1960, de O. Man și L. Koval; Dicționar rus-român de termeni lingvistici și filologici (redactor responsabil Victor Vascenko), București, 1970: e) d. lingvistic al unui metadialect: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajul specializat al unui mare lingvist sau al lingviștilor dintr-o școală, dintr-un curent lingvistic (v. metadialect), cum sunt La terminologia lingvistica di G. I. Ascoli e della sua scuola, Utrecht / Anvers, 1954, de Ermidio de Felice; A Glossary of American Technical Linguistic Usage, 1925-1950, Utrecht / Antwerpen, 1957, de Eric P. Hamp – cu terminologia studiilor de lingvistică americană publicate în revista „Language”; Dictionnaire de linguistique de l’École de Prague, Utrecht /Anvers, 1960, de Josef Vachék și Josef Duboský – cu terminologia folosită de acest cerc lingvistic între 1928-1958; f) d. lingvistic al unei metalimbi: d. care cuprinde cuvintele și expresiile specifice, limbajele specializate ale tuturor lingviștilor dintr-o țară sau din mai multe țări, dintr-o epocă istorică sau din mai multe, cum este Slovar lingvisticeskih terminov, Moskva, 1966, de O. S. Ahmanova – cu terminologia folosită de lingvistica sovietică contemporană. g) d. lingvistic al unui singur nivel al limbii: d. care tratează detaliat termenii specifici unui singur compartiment al limbii (fonetica, fonologia, lexicologia, morfologia, sintaxa, semantica etc.), cum sunt Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; Angliiskaia foneticeskaia terminologhia, Moskva, 1962, de A. L. Trahterov; h) d. lingvistic al terminologiei tuturor nivelurilor limbii: d. care tratează sumar termenii specifici tuturor compartimentelor unei limbi, cum sunt Slownik terminologii języhoz-nawczej, Varșovia, 1968, de Z. Golab, A. Heinz și K. Polánski; Dictionary of Language and Linguistics, Londra, 1972, de R. R. K. Hartmann și F. C. Stork; i) d. lingvistic diferențial: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice numai acele cuvinte care circulă exclusiv în limbajul lingviștilor sau care, deși comuni ca înveliș sonor cu limba, au un înțeles deosebit în acest limbaj specializat, cum este Dizionario di Fonologia, Roma, 1962, de Walter Belardi și Nullo Minissi; j) d. lingvistic integral: d. în care se descriu cu mijloace lexicografice atât termenii care circulă în limbajul lingviștilor, cât și termenii comuni ca înveliș sonor, dar cu un înțeles deosebit în acest limbaj, cum este Lexique de la terminologie linguistique français, allemand, anglais, italien, Paris, 1951, de J. Marouzeau; k) d. lingvistic enciclopedic: d. cu un nivel de informare foarte adânc și cu un material extrem de vast, ca volum și structură, care depășește limitele lingvisticii. Sunt incluse într-un asemenea d. articolele de tip explicativ (cu termeni din domeniile lingvisticii, didacticii, metodicii predării limbilor; cu denumirile societăților lingvistice etc.), secțiuni tematice, anexe (hărți, tabele sinoptice, indici), liste de corespondențe bilingve sau poliglote, bibliografii tematice, articole bibliografice cu portretele lingviștilor etc. Astfel: Dicționarul lingvisticii engleze – Éjogaku dziten (redactor responsabil Itikava Sanki), Tokio, 1956; Dicționarul lingvisticii japoneze – Kokugogaku dziten (redactor responsabil Tokièda Motoki), Tokio, 1956; l) d. lingvistic strict metalingvistic: d. cu o structură simplă, axată pe definirea și exemplificarea cuvintelor-titlu, care se ocupă numai de terminologia lingvistică ca atare, lăsând la o parte didactica, metodica predării limbilor, societățile lingvistice etc. În această categorie intră majoritatea d. lingvistice apărute în ultimele decenii în Europa sau în America.

SUBSTANTIV s. n. (cf. fr. substantif, lat. substantivus < substans „substanță” < sub „dedesubt” + stans „așezat”): parte de vorbire care denumește obiectele gramaticale. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr și caz (parțial după gen), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect – funcție de bază; nume predicativ, atribut, complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial, apoziție și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională. ◊ ~ moștenit: s. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cap, casă, câine, floare, frate, pâine etc. (din latină); barză, buză, mânz, sâmbure, viezure etc. (din substratul geto-dacic). ◊ ~ împrumutat: s. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca de exemplu luncă, muncă, nevastă, plug, vreme etc. (din v. sl.); gând, hotar, marfă, oraș, sobă etc. (din maghiară); basma, cataif, cearșaf, cioban, zambilă etc. (din turcă); dascăl, hârtie, patimă, piper, tipar etc. (din neogreacă); ban, clacă, crap, grădină etc. (de la slavii de sud); boroană, borș, horn, nadă, posmag etc. (de la slavii de nord și de est); cartof, cufăr, flanelă, halbă, stofă etc. (din germană); algebră, balon, diviziune, epidemie, fotograf etc. (din franceză); ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, prin compunere sau prin conversiune (provenit din alt substantiv, din adjectiv, din numeral, din pronume, din verb, din adverb și din interjecție), ca de exemplu iepuraș, lupoaică, nucet, străbun, tristețe, țărănime etc.; bunăvoință, Câmpulung, miazăzi, Bolintinul din Vale, floarea-soarelui, Cluj-Napoca etc.; doiul, treiul, ielele, sinea, aproapele, binele, leneșul, oful, grăpatul, rănitul etc. ◊ ~ denominativ: s. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca de exemplu cățeluș (< cățel + suf. -uș), puiandru (< pui + suf. -andru), strămoș (< pref. stră- + moș), răutate (< rău + suf. -ătate), frumusețe (< frumos + suf. -ețe), înălțime (< înalt + suf. -ime) etc. ◊ ~ concret: s. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu arbore, bondar, cioară, lăstun, masă, pământ, trăsnetele. ◊ ~ abstract: s. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu corectitudine, curaj, dezvoltare, dreptate, înțelepciune, necesitate, posibilitate, vigoare etc. ◊ ~ simplu: s. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice substantiv moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune), ca de exemplu adevăr, albină, cer, inimă; bec, halva, hârleț; blândețe, copilaș, strămoș; viteazul, doiul, sinea, aratul etc. ◊ ~ compus: s. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice substantiv format prin compunere), ca de exemplu bună-cuviință, scurt-circuit, planisferă, radiorecepție, cineclub, microfotografie, miniautomobil, telecinematecă, aeronavă, electromotor, Albă ca Zăpada, Cheile Bicazului, Curtea de Argeș, floare de colț, rochița rândunicii, untdelemn, Câmpulung etc. ◊ ~ articulat (determinat): s. însoțit de articol nehotărât sau hotărât (de aici sintagmele: articulat nehotărât – articulat hotărât, determinat nehotărât – determinat hotărât), ca de exemplu un om – niște oameni, omul – oamenii; o coasă – niște coase, coasa – coasele; un cerc – niște cercuri – cercul – cercurile. ◊ ~ nearticulat (nedeterminat): s. neînsoțit de articol nehotărât sau hotărât, ca de exemplu om, coasă, cerc – oameni, coase, cercuri. ◊ ~ comun (apelativ); s. care denumește obiecte gramaticale de același fel, ca de exemplu animal, copac, fag, frate, leu, mamă, nor, om, plantă, pod, turturea, viespe, zebră etc. ◊ ~ propriu: s. care denumește obiecte gramaticale individualizate, ca de exempiu Andrei, Anișoara, Badea, Constantin, Cristina, Dumitru, Despina, Eustațiu, Eufrosina; Florescu, Filipescu, Pietreanu, Stamate, Tudorache; Grivei, Joiana, Roiba; Caransebeș, Satu-Mare, Suceava, China, Iugoslavia, România; Dunărea, Mureșul, Nistrul, Oltul; Bucegi, Carpați, Himalaia etc. ◊ ~ epicen: s. care are o singură formă pentru ambele genuri (sau numai forma de masculin, sau numai forma de feminin), ca de exemplu cocostârc, cuc, dihor, elefant, pițigoi, rinocer etc.; cămilă, cârtiță, lebădă, pupăză, veveriță, zebră etc. ◊ ~ mobil: s. format în limba română prin moțiune (v.), cu ajutorul unui sufix moțional (v.). fie de la masculin, fie de la feminin, ca de exemplu lupoaică (< lup + suf. -oaică), tigroaică (< tigru + suf. -oaică), porumbiță (< porumb + suf. -iță) etc.; rățoi (< rață + suf. -oi), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), curcan (< curcă + suf. -an), gâscan (< gâscă + suf. -an) etc. ◊ ~ individual: s. care denumește la forma de singular un singur obiect gramatical, ca de exemplu bujor, dimineață, ferigă, fiu, gutui, măr, salcie, șah, uragan etc. ◊ ~ colectiv: s. format cu ajutorul unui sufix colectiv; s. care denumește la forma de singular o multitudine de obiecte gramaticale identice, considerate ca un întreg. Astfel: brădet, nucet, pietriș, stejăriș, studențime, țărănime, iniște, porumbiște; companie, grupă, stol, turmă etc. ◊ ~ defectiv (de număr): s. lipsit de unele forme flexionare de singular sau de plural; s. care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă (fie la singular, fie la plural), ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, pătrunjel, piper, sânge, unt etc.; icre, moaște, ochelari, pantaloni, tărâțe etc. ◊ ~ cu forme multiple de singular sau de plural, ca de exemplu călăuz – călăuză, cojoc – cojoacă, țol – țoală; berbec – berbece, flutur – fluture; basc – bască, poem – poemă; cifru – cifră; bobi – boabe, ochi – ochiuri; capi – capete – capuri; curenți – curente, derivați – derivate; coli – coale, roți – roate; cărni – cărnuri, blăni – blănuri; mărfi – mărfuri, trebi – treburi; cămine – căminuri, refrene – refrenuri; rapoarte – raporturi, resoarte – resorturi etc. ◊ ~ de declinarea I: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -ă neaccentuat și în -a și -ea accentuate, ca de exemplu duminică, fată, sâmbătă, ziuă; papă, pașă, popă, tată, vlădică, vodă etc.; baclava, cherhana, dandana, mahala etc.; andrea, boccea, canea, cișmea, dușumea, perdea etc. ◊ ~ de declinarea a II-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în consoană dură, consoană muiată, -u vocalic, -u semivocalic, -i vocalic accentuat, -i semivocalic și -o accentuat sau neaccentuat, ca de exemplu bărbat, unchi, zimbru, leu, vulpoi, taxi, sloi, tango, radio etc. ◊ ~ de declinarea a III-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -e neaccentuat, ca de exemplu codice, femeie, nume, pepene, pește, vulpe etc. ◊ ~ de tipul flexionar I: s. comun feminin, cu două forme cazuale la singular (una de N. Ac. și alta de D. G.) și cu o singură formă cazuală la plural (identică cu aceea de D. G. singular), ca de exemplu o casă – unei case, niște case – unor case etc. ◊ ~ de tipul flexionar II: s. comun masculin sau neutru, cu o singură formă cazuală la singular și cu o altă formă cazuală la plural, ca de exemplu alai – alaiuri, butoi – butoaie, câine – câini, codru – codri etc. ◊ ~ de tipul flexionar III: s. comun, masculin, feminin sau neutru, cu o singură formă cazuală la ambele numere, ca de exemplu ochi, pui; directoare, învățătoare; codice, nume etc. ◊ ~ apreciativ: s. care sugerează prin conținutul său lexical o atitudine de apreciere deosebită față de obiectul denumit, ca de exemplu cărturar, învățat maestru, magistru, meșter, savant etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează prin conținutul lui lexical o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură față de obiectul denumit, ca de exemplu ageamiu, cârcotaș, farfara, gură-spartă, lichea, mojic, nulitate, otreapă, poltron, secătură etc.

SEMNAL M, grup rock românesc constituit în 1977 la Cluj-Napoca. Lider Iuliu Merca. Succese în anii ’70-’80 („Bal la Apahida”, „Spune-mi cine ești”, „Vara amintirilor”).

clujean, ~ă [At: DEX² / Pl: ~eni, ~ene / E: Cluj + -ean ] 1-2 smf Persoană născută (și crescută) în municipiul Cluj-Napoca sau în județul Cluj. 3-6 smf, a (Locuitor) din municipiul Cluj-Napoca sau județul Cluj. 7-8 a Care aparține municipiului Cluj-Napoca sau județului Cluj. 9-10 a Referitor la municipiul Cluj-Napoca sau la județul Cluj.

STANCIU, Dimitrie D. (n. 1927, Călacea, jud. Timiș), matematician român. M. de onoare al Acad. (1999), prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări de analiză numerică și teoria aproximării (tratatele „Analiză numerică”, „Teoria aproximării”).

+Cluj-Napoca (oraș)/(uzual) Cluj² s. propriu n., g.-d. art. orașului Cluj-Napoca/Clujului corectat(ă)

Cluj² (oraș) v. Cluj-Napoca

Napoca f. veche cetate în Dacia, fundată de Traian, azi Cluj.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.