PROGRAMATIC, -Ă, programatici, -ce, adj. Care cuprinde un program (2), privitor la un program; înscris, fixat într-un program, care se desfășoară conform programului. ◊ Muzică (sau lucrare, compoziție etc.) programatică = muzică, lucrare, compoziție care își propune să ilustreze o temă dată. – Din germ. programmatisch.

programatic, ~ă a [At: D. GUSTI, P. A. 311 / Pl: ~ici, ~ice / E: ger programatisch] 1 Privitor la un program (7). 2 (Îs) Muzică (sau lucrare, compoziție etc.) ~ă Muzică sau lucrare, compoziție etc. muzicală care își propune să ilustreze, să urmărească explicit o temă dată.

PROGRAMATIC, -Ă, programatici, -ce, adj. Care cuprinde un program (2), privitor la un program; înscris, fixat într-un program, care se desfășoară conform programului. ◊ Muzică (sau lucrare, compoziție etc.) programatică = muzică, lucrare, compoziție care își propune să ilustreze o temă dată. – Din germ. programmatisch.

PROGRAMATIC, -Ă, programatici, -e, adj. Care se referă la un program, care cuprinde un program; înscris, fixat într-un program, care se desfășoară conform programului. Teză programatică.

PROGRAMATIC, -Ă adj. Referitor la un program; cu program, de program, conform programului. [Cf. it. programmatico, germ. programatisch].

PROGRAMATIC, -Ă I. adj. referitor la un program; conform programului. ♦ muzică ~ă = muzică instrumentală sau simfonică urmărind redarea unor imagini bine reliefate, evocatoare, sugerate de programul fixat. II. s. f. știința programării informatice. (< germ. programmatisch, /II/ fr. programmatique)

PROGRAMATIC ~că (~ci,~ce) 1) Care conține o schiță de program. Articol ~. 2) Care este inclus într-un program. Idee ~că. 3) Care se realizează în conformitate cu un program. Concert ~. ◊ Muzică (sau lucrare, compoziție) ~că muzică (sau lucrare, compoziție) compusă conform unui program artistic. /<germ. programmatisch

programatic (desp. pro-gra-) adj. m., pl. programatici; f. programatică, pl. programatice

programatic (pro-gra-) adj. m., pl. programatici; f. programatică, pl. programatice

programatic adj. m. (sil. -gra-), pl. programatici; f. sg. programatică, pl. programatice

programatică, muzică ~, orice muzică simfonică sau instrumentală al cărei conținut expresiv asociat – prin intenție declarată a autorului sau prin tradiție – de o sursă concretă de inspirație: fapt de viață, eveniment istoric, motiv literar sau artistic, idee filozofică etc. Noțiunea pune în discuție ideea conținutului muzicii și a alimentat, îndeosebi în sec. 19, disputa dintre adepții muzicii „pure” (v. absolută, muzică) și promotorii unei muzici a reprezentărilor. Estetica muzicală contemporană a stabilit distincțiile necesare între programatism și conținutul muzicii. Contribuțiile unor gânditori români conțin idei prețioase care se înscriu pe coordonate astăzi aproape unanim acceptate. „Muzica pură nu există. Orice muzică are un motiv literar, poetic, dramatic, filozofic. Numai un adevărat muzician transferă un astfel de motiv* în motive muzicale apte de a fi tratate exclusiv conform legilor artei muzicale. Bunele poeme* simf. și-au dedus forma numai din particularitatea virtuților inerente ideilor lor muzicale” (D. Cuclin, Tratat de estetică muzicală, Buc., 1933, p. 323). „Muzica are o capacitate foarte limitată de a suscita imagini vizuale. Muzica de acest fel este valabilă numai în măsura în care se construiește pe structuri foarte solid implantate într-o logică pur muzicală” (P. Bentoiu, Imagine și sens., Buc., 1971, p. 94). Socotită adeseori drept o creație a romantismului, p. își întinde rădăcinile până în Prerenaștere. Numeroase compoziții cu caracter imitativ mărturisesc despre ambiția dintotdeauna a muzicianului de a stabili puncte de contact între arta sa și realitatea înconjurătoare. În această tendință figurativă se înscriu lucrări de Jannequin, Costeley, Claude Le Jeune, Lassus etc. și chiar apariția unor forme compoziționale [v. caccia; ecou (III)]. Muzica imitativă, descriptivă, care constituie o linie particulară a programatismului, își prelungește existența în sec. 16 și 17, cu o deosebită eficiență în școala fr. (Couperin, Rameau, Daquin). În aceeași perioadă, Vivaldi scrie seria de concerte pentru vl. și orch. „Anotimpurile”, încercare de reconciliere a rigorilor formei* muzicale cu intenția programatică. Sensul superior al programatismului a fost enunțat în 1807 de Beethoven, în celebrul motto al Simfoniei pastorale: „Mai degrabă evocare a sentimentelor decât pictură”. Puternicul accent pe care unii romantici și școlile naționale l-au pus asupra p. este nuanțat de această viziune nouă; reinterpretarea profundă a inspirației extramuzicale prin datele construcției sonore. Din acest moment, ambițiile imitative și descriptive sunt treptat abandonate în favoarea formulărilor prin imagini muzicale de sine stătătoare. Sec. 19 este perioada de maximă înflorire a genului: Berlioz (Simfonia fantastică), Listz, creatorul poemului simfonic, piesă de formă liberă, propice p. orchestrale (Preludiile, Tasso etc.), Musorgski (O noapte pe muntele pleșuv, Tablouri dintr-o expoziție), Smetana (Ciclul de poeme simfonice Patria mea), Richard Strauss (Don Juan, Till Eulenspiegel, O viață de erou, Simfonia Alpilor etc.), Debussy (Preludiu la „După amiaza unui faun”, Marea etc.), Ceaikovski – care în uverturile*-fantezie* Romeo și Julieta, Francesca da Rimini – a căutat să concilieze marea formă muzicală cu „dramaturgia” programului literar – sunt numai câteva dintre marile nume ale muzicii universale care au ilustrat p. O variantă simf. a p. descriptive este tabloul simf. Genul este bogat în creații valoroase și în muzica românească; cităm câteva lucrări aparținând lui G. Enescu (Suita sătească și Suita pentru vl. și pian „Impresii din copilărie”), A. Alessandrescu (Acteon), M. Jora (suita Priveliști moldovenești), M. Negrea (suita „Prin Munții Apuseni”), D. Gheciu (Pe Bucegi), A. Mendelsohn (Poemul Prăbușirea Doftanei), Th. Rogalski (Două schițe simfonice), Al. Pașcanu (Poemul Carpaților), D. Bughici (Poemul Evocare), P. Bentoiu (Poemul Luceafărul), Th. Grigoriu (Variațiuni simfonice pe un cântec de Anton Pann) etc. „Programul” unei lucrări muzicale rămâne o punte posibilă între intenția eventuală a compozitorului și fondul aperceptiv al ascultătorului, o poartă prin care se pătrunde în muzică, dar nu un capăt de drum. „Identificarea” programului nu constituie și recepționarea semnalului emis de opera muzicală, a cărei succesiune de imagini se constituie într-un sistem propriu, intraductibil în cuvinte.