11 definiții pentru căput

din care

Explicative DEX

căput1 sn [At: (a. 1803) IORGA, S. D. XII, 145 / Pl: ~uri / E: mg kaput] (Reg) Haină bărbătească în formă de manta Si: scurtuc.

căput2 sn [At: CV, 1950, nr. 4, 35 / Pl: ~uri / E: nct ] (Trs) Poartă mare dinspre stradă, a unei curți.

❍CĂPUT (pl. -te) sn. Băn. Trans. Haină scurtă, un fel de mintean ce poartă țăranii peste cămașă (🖼 877): Dar de-acolo n’a venit ... Cu ~ cu mîneci lungi RET. [ung.].

căpút, n., pl. urĭ (ung. kaput. V. capot). Trans. Manta, pardesiŭ.

Etimologice

căput (-te), s. n. – Palton, mantou. Mag. kaput, acuz. de la kapu (DAR; Gáldi, Dict., 112).

Sinonime

CĂPUT s. v. laibăr, mintean, surtuc.

căput s. v. LAIBĂR. MINTEAN. SURTUC.

Regionalisme / arhaisme

CĂPUT s.n. (Ban., Criș.) Poartă. Kĕput. Porta. AC, 345. Și acela căput atîta era de greu, cît abiia lu deșchidea și lu închidea 20 de bărbați tari. C 1692, 512v. Etimologie: magh. kapu.

căput, căputuri, s.n. (reg.) Haină scurtă, veston țărănesc; laibăr: „O vinit o arătare așe mare, cu căput negru pă el...” (Bilțiu, 2007: 264). – Din magh. kaput, acuz. de la kapu (Scriban, MDA).

căput, căputuri, s.n. – (reg.) Haină scurtă, veston țărănesc; laibăr. – Din magh. kaput, acuz. de la kapu (Galdi, DA, cf. DER; Scriban, MDA).

căput, -e, s.n. – Haină scurtă, veston țărănesc; laibăr. – Din it. capotto „palton, manta”, magh. kabát.

Intrare: căput
substantiv neutru (N1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • căput
  • căputul
  • căputu‑
plural
  • căpute
  • căputele
genitiv-dativ singular
  • căput
  • căputului
plural
  • căpute
  • căputelor
vocativ singular
plural
substantiv neutru (N24)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • căput
  • căputul
  • căputu‑
plural
  • căputuri
  • căputurile
genitiv-dativ singular
  • căput
  • căputului
plural
  • căputuri
  • căputurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)