antonim sn [At: DA ms / Pl: ~e / E: fr antonyme] Cuvânt care, considerat în raport cu altul (cu care este în corelație), are sensul contrar.

*ANTONIM I. adj. 📖 Care are un înțeles opus (contrariul sinonimului): bogăție și sărăcie sînt două cuvinte ~e. II. (pl. -ime) sn. Cuvînt cu înțeles opus [fr.].

ANTONIM, antonime, s. n. Cuvînt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. V. opus. Antonimul lui «harnic» este «leneș», al lui «sătul» e «flămînd». ◊ (Adjectival) Cuvinte antonime.

ANTONIM, antonime, s. n. Cuvînt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. Antonimul lui „mare” este „mic”. – Fr. antonyme (< gr.).

ANTONIM s.n. (Lingv.) Cuvînt cu sensul opus altui cuvînt corelativ. ♦ Joc care cere să se caute un cuvînt opus altuia indicat sau care reiese dintr-o definiție. [Pl. -me. / fr. antonyme, cf. anti – contra, gr. onyma – nume].

ANTONIM s. n. 1. cuvânt cu sens opus altui cuvânt. 2. joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia, indicat sau care reiese dintr-o definiție. (< fr. antonyme)

ANTONIM ~e n. lingv. Cuvânt cu sens opus al altui cuvânt. /<fr. antonyme

antonim a. și n. care are un sens contrar: binele e antonimul răului.

*antoním, -ă adj. (vgr. antónymos. V. an- și om-onim). Gram. Opus în înțeles: uricĭunea e antonimu frumusețiĭ.

antonim (desp. an-to-/ant-o-) s. n., pl. antonime

!antonim (an-to-/ant-o-) s. n., pl. antonime

antonim s. n., pl. antonime

ANTONIM s. n. (< fr. antonyme, cf. gr. anti „contra” + gr. onyma „nume”): cuvânt cu sens opus altui cuvânt corelativ, ca frumusețe – urâțenie, căldură – frig, bunătate – răutate; mare – mic, înalt – scund, gras – slab; vorbește – tace, cobor – urc; sus – jos, aproape – departe etc. Pentru limba română este cunoscută lucrarea Dicționar de antonime EER, București, 1974, de Marin Bucă și O. Vințeler.