îmburda [At: LB / V: ~bor~ / Pzi: îmburd / E: nct] (Reg) 1-2 vtr A (se) răsturna. 3-4 vtr A (se) rostogoli. 5-6 vtr A (se) prăbuși. 7-8 vtr A (se) trânti la pământ. 9 vr (Îe) Gardul cu proptele nu se ~dă Cel care este protejat învinge. 10 vi (Îe) E ~t cu leagănul E nebun. 11 vi (D. case; îf îmborda) A se ruina. 12 vt (Înv; fig) A nimici.

ÎMBURDA, îmburd, vb. I. Refl. (Regional) A se răsturna. Căruța s-a îmburdat. ◊ Tranz. Fig. Asa-i c-o să-i îmburdăm pe boieri? CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 7/1.

îmborda v vz îmburda

înburda v vz îmburda

îmbúrd, a -á v. intr. (ca și zburd). Ban. Trans. Răstorn.

îmburda (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. îmburd, 2 sg. îmburzi, 3 îmburdă; conj. prez. 1 sg. să îmburd, 3 să îmburde

îmburda (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 îmburdă

îmburda vb., ind. prez. 3 sg. îmburdă

ÎMBURDA vb. v. cădea, dărâma, întoarce, nărui, pica, prăbuși, prăvăli, răsturna, surpa.

îmburda vb. v. CĂDEA. DĂRÎMA. ÎNTOARCE. NĂRUI. PICA. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. RĂSTURNA. SURPA.

ÎMBURDA, îmburd, vb. I. Tranz. (Trans.) A răsturna, a întoarce, a da peste cap, a răvăși, a răscoli. (din zburda cu pref. în- sau din lat. *imburdāre < burdus = catîr)

îmburda (-dez, îmburdat), vb. – A trînti, a doborî. Origine necunoscută. De la bord „pietricică”, după Giuglea, Dacor., III, 595; din lat. *imburdāre < burdus „catîr”, după Pușcariu, Dacor., III, 838 și DAR; din mag. borda „coastă”, după Drăganu, în DAR; din lat. abhorridus, după Skok, ZRPh., XLIII, 191, cf. REW 23; însă nici una din aceste explicații nu pare pertinentă. Pare a fi vorba mai curînd de un der. expresiv, de la burdu, interj. care apare numai în compuneri ca hurdu-burdu, hurduc-burduc, etc., ce exprimă ideea de hurducătură a unei căruțe, cf. hurduc.

îmburda, îmburd, vb. tranz., refl. – A (se) răsturna, a (se) întoarce: „Când vântuțu’ și-a sufla, / Vântu’ casa a-mburda” (Bârlea, 1924, II: 285). – Et. nec. (DER, MDA).

îmburda, îmburd, vb. tranz. – A răsturna: „Când vântuțu’ și-a sufla, / Vântu’ casa a-mburda” (Bârlea 1924 II: 285). – Et. nec. (MDA).