fumat¹ sns [At: ODOBESCU, S. II, 288 / E: fuma] 1-3 Fumare (1-3). 4 Deprinderea de a fuma (32) Si: (nob) fumare (4).

FUMAT sbst. Faptul de a fuma.

FUMAT s. n. Acțiunea de a fuma; deprinderea, obiceiul de a fuma. Fumatul oprit! ▭ Seara, la ceas fix, ieșea și făcea o plimbare pînă la cafenea și se întorcea într-un tîrziu: îi rămăsese obiceiul acesta și fumatul tutunului, de pe vremea holteiei sale. SADOVEANU, P. S. 158.

FUMAT n. 1) v. A FUMA. 2) rar Obișnuință de a fuma. /v. a fuma

fumat n. acțiunea de a fuma tutun: fumatul nu-i sănătos.

*fumát n., pl. urĭ. Acțiunea de a fuma: fumatu oprit!

fumat s. n.

fumat s. n.

fumat s. n.

FUMAT. Subst. Fumat, pipat (reg.); pufăială, pufăire, pufăit, pufăitură. Fumător. Tutun, tutun turcesc, iaca (înv.), tabac (reg.), tabacioc (reg.), duhan (reg.), mahorcă, pașcă (reg.), iarba-dracului. Țigară, țigaretă, țigarcă (rar), țigară de foi, havană, trabuc. Muc de țigară, chiștoc. Țigaret, țigaretă, portțigaret, șpiț (reg.), muștiuc. Lulea, lulelușă (dim., pop.), pipă, ciubeică (reg.), narghilea, ciubuc. Tabacheră, portțigaret. Scrumieră, scrumelniță (rar). Fumoar. Debit (de) tutun, tutungerie, tutunărie (înv.). Tutungiu, debitant; tutungioaică, tutungereasă (fam.). Vb. A fuma, a pipa (reg.), a duhăni (reg.), a bea tutun, a bea o țigară, a fuma ca un turc; a pufăi, a pîcîi. A trage fumul în piept, a da fumul pe nas. A face (a suci, a răsuci) o țigară. A aprinde o țigară. A stinge țigara. V. foc.