descântătoare f. femeie care știe să descânte.

descântător, ~oare [At: COD. VOR. 6/1 / Pl: ~i, ~oare / E: descânta + -tor] 1-2 smf, a (Mai ales d. femei) (Persoană) care știe să descânte (1). 3-6 smf, a (Mai ales d. femei) (Persoană) care practică descântarea (1-2). 7-8 a (D. obiecte, lucruri) Care servește la descântare (1-2).

DESCÎNTĂTOR, -OARE, descîntători, -oare, adj. (În practicile magice) Care descîntă, care face vrăji. Unele babe vrăjitoare ori descîntătoare aveau blăstămat obicei să rupă... așchii din sfintele-i ciolane. SADOVEANU, Z. C. 206. În după-amiezile calde și lenevoase, veneau la curte țigăncile descîntătoare. GALACTION, O. I 475. ◊ (Substantivat) Împărăteasa nu mai vrea să auză nici de vraci, nici de descîntători... căci de mult pierduse nădejdea d-a vedea pruncușor la sînul său. POPESCU, B. II 4.

DESCÂNTĂTOR ~oare (~ori, ~oare) și substantival Care se ocupă cu descântecul. /a descânta + suf. ~ător

descântător adj. m., s. m., pl. descântători; adj. f., s. f. sg. și pl. descântătoare

descântător adj. m., s. m., pl. descântători; adj. f., s. f. sg. și pl. descântătoare

DESCÂNTĂTOR s. v. vrăjitor.

descîntător s. v. VRĂJITOR.

descântătór, -oare, descântători, -oare, adj., s.m.f. 1. Persoană care știe să descânte, să facă vrăji: „Mereț' în Botiza, că-acolo este-o descântătoare și vă duceți la ie…” (Bilțiu, 2007: 278). 2. Staroste: „La cununie nu asistă nici părinții, nici neamurile, ci numai tineretul și câțiva cunoscuți, între cari este un descântător, un sfătos al satului, care știe multe și, mai ales, în caz de nevoie, să improvizeze versuri” (Gherman, 1938: 16). – Din descânta + suf. -tor (MDA).