dirmea sf [At: (a. 1740) IORGA, S. D. XXI, 242 / V: (îrg) digr~, (înv) degher~, degrem~, deir~, (reg) dentea, der~, dermie, durmea, grim~ / Pl: ~ele / E: tc dürmë] (Îrg) Basma.

DIRMEA, DERMEA (pl. -mele) sf. Broboadă de pînză albă purtată pe cap de țărance sau cu care-și înfășoară capul orășencele cînd deretică prin casa (🖼 1842) [tc. d(ev)ürmè].

DIRMEA, dirmele, s. f. Broboadă (albă). – Tc. d(ev)erme.

dirmea f. broboada peste tot albă a țărancelor. [Turc. DÜRMÈ, învelitoare].

dirmeá V. dermea.

dermea sf vz dirmea

dermie¹ sf vz dirmea

digrimea sf vz dirmea

DERMEA 👉 DIRMEA.

dermeà f. V. dirmeà.

dermeá și dirmeá (sud), grimeá (est), digrimeá (Mold. sud) și durmeá (est) f., pl. ele și dermíe (est) f. (turc. dürmé și davürmé, îndoitură, învălitoare, vălătuc, sul, d. devirmek și dürmek, a’ndoi, a’nfășura). Tulpan, pînză albă (rar colorată) triangulară (est) orĭ îndoită în doŭă (sud), și decĭ tot triangulară, cu care se’mbrobodesc femeile: de pe frunte îi zburase grimeaŭa. (CL. 1910, 5, 315), o zdreanță de dirmea (VR 1916, 1-3, 163). – Pe la 1792 (deirmea), sul de pînză, colcovan. – V. casîncă.

digrimeá V. dermea.

durmeá V. dirmea.

dirmea (dirmele), s. f. – Basma albă. – Var. dermea. Tc. dürme (Șeineanu, II, 157).

dirmea, dirmele, s.f. (înv.) broboadă țărănească albă.

dermea (dirmea, durmea), dermele (dirmele, durmele), s.f. (înv.) pânză triunghiulară, tulpan; podoabă femeiască.