cațaon, ~oană smf [At: ZILOT, CRON. 73 / V: ~aun, ~aună / Pl: ~i, ~oane / E: ngr ϰάτσα, ϰατσίϰι „capră”] (Înv) 1 Termen injurios dat grecilor Cf grecotei. 2 (Fam) Epitet dat unei persoane rele, egoiste.

CAȚAON sm. F Poreclă a Grecilor: nu-mi mai pomeni de ~ul cel de dascal, lua-l-ar năbădâicele. (ALECS.)

cațaon m. 1. câine, canalie: cațaonul cel de dascăl AL.; 2. fig. porecla Grecilor și în special a arendașilor greci: un cațaon alungat din țara lui AL. [Origină necunoscută].

cațaón, -oáncă s. (d. ngr. kátsi, șezĭ, orĭ kátsi kalá, șezĭ bine, astîmpără-te, auzit des de Român). Iron. Grec. – În nord cățăun, -úncă. V. parpalec.

cațaun sm vz cațaon

cațaună sf vz cațaon

CAȚAUN = CAȚAON.

cațaon.

cațaon, cațaoni s. m. negustor.

cațaon, cațaoni, s.m. (înv.) 1. grecotei (arendaș). 2. câine, canalie.