bâhă sf [At: CANTEMIR, ap. HEM 2872 / V: băhă, bâvă, bâuă^[1] / Pl: ~he / E: bg въхъ] 1 (Înv; îe) A prinde ~ (sau ~a), a se apuca de ~ A persista în negarea unui fapt Si: a tăinui. 2 (Reg; îe) A pune ~a (sau bâva, bâua) A nu spune, a nu recunoaște. 3 (Reg; fig; îae) A se îmbufna. 4 (Reg; îe) A se face de ~ cu lumea A se înjosi. 5 (Reg; îe; d. cai și boi) A avea (sau a pune, a da) ~a A nu vrea să tragă Si: a se încăpățâna. 6 (Reg) Femeie nevoiașă, lipsită de inițiativă.

băhă sf vz bâhă

băhuă^[1] sf vz bâhă

bâvă sf vz bâhă

bîhă s.f. Expr. (înv.) A prinde bîhă (sau bîha) ori a se apuca de bîhă = a persista în negarea unui fapt. A tăgădui și bîhă aprinde nu vei putea, căci ție înțelepciunea duhului ți s-au dat (CANT.). • pl. -e. /<sl. veche бъхъ.

BÎHĂ sf. 1 Năravul boului sau al calului cînd nu vrea să tragă ori-cîte lovituri i s-ar da; se întrebuințează mai ales în expresiunile: a prinde ~, a se împotrivi, a tăgădui; a avea sau a pune bîha, a da bîha, a se încăpățina, a nu vrea să tragă sau să înainteze (vorb. de cai sau de boi) ¶ 2 Băn. fig. A pus bîha, s’a îmbufnat [comp. rut. byha].

❍BÎVĂ sf. Băn. (WG.) 👉 BÎHĂ.

bîhă f., pl. inuz. e (bg. bŭh, id. Bern. 1, 107). Vechĭ. A prinde bîhă, a prinde nărav (o vită), a nu vrea să tragă. A tăgădui. Ban. A pune bîha, a pune opor, a se opune.

bâhă, bâhe, (bâh), s.f. (reg.) 1. Presimțire, vâlfă: „Mi-o vinit mie bâhă înainte de a păți” (Faiciuc, 1998). 2. Poftă, chef: „I vine bâhă de dus” (Faiciuc, 1998). 3. Maladie, boală, criză. 4. Apucătură, snagă, nărav: „Și când i-a veni lui bâhu acela, apoi să vezi cum prindea de oameni…” (Bilțiu, 1999: 302). – Din bg. bŭhŭ (Scriban, MDA).

bâhă, bâhe, (bâh), s.f. – (reg.) 1. Presimțire, vâlfă: „Mi-o vinit mie bâhă înainte de a păți” (Faiciuc, 1998). 2. Poftă, chef: „I vine bâhă de dus” (Faiciuc, 1998). 3. Maladie, boală, criză. 4. Apucătură, snagă, nărav: „Și când i-a veni lui bâhu acela, apoi să vezi cum prindea de oameni…” (Bilțiu, 1999: 302). – Din bg. bŭhŭ (Scriban, MDA).

bâhă, bâhe, s.f. – 1. Presimțire, vâlfă: „Mi-o vinit mie bâhă înainte de a păți” (Faiciuc 1998). 2. Poftă, chef: „I vine bâhă de dus” (Faiciuc 1998). – Et. nec.