adus¹ sn [At: PSAL. SCH. 125/10 / Pl: ~e și ~uri / E: aduce] 1 Aducere (1). 2 (Înv) Danie. 3 (Înv) Jertfa. 4 (Înv; nob; îls) Aminte ~ Amintire.

ADUS I. adj. 1 p. ADUCE ¶ 2 Îndoit, plecat, încovoiat: un tînăr spînatic, lungăreț la chip și cam ~ de spate, făcea corecturi (VLAH.) ¶¶ contr. NEADUS. II. sbst. 1 Faptul de a aduce ¶ 2 (pl. -suri) ADUSĂTURĂ: bine să mă limpezești, de ură, de pîră, de ~uri, de supusuri, de fapturi, de daturi (MAR.).

adús, -ă adj. (d. aduc). Rar. Încovoĭat, adus în formă de: om adus de spate (gîrbov). S. n., pl. urĭ. Acțiunea de a aduce des.

ADUS, -Ă (A fi) adus(ă) din meșteșug (pop.) = Meșteșugit, realizat cu dibăcie, cu artă: Baia era pardosită cu tot felul de marmură… și adusă din meșteșug așa încât închipuia tot felul de flori. (P. ISPIRESCU) A doua zi ziarul ,,Românul" spune că opoziția s-a unit cu străinii pentru a lua administrația din mâna românilor și a o da străinilor și, ca dovadă, citează câteva vorbe alese cu meșteșug din jurnalele opoziției din ajun. (MIHAI EMINESCU) Adus de spate = Gârbovit: La o masă lungă […] un tânăr […] lungăreț la chip și cam adus de spate făcea corecturi. (AL. VLAHUȚĂ) Alături, Rocneanu privea tăcut în fundul ceștei de cafea; un bătrâior, încă destul de îngrijit, mic, puțin adus de spate, cu mustață sură, cu fruntea dezgolită. (EUGEN LOVINESCU)