ȚÎRÎI¹ (-rîiu) l. vb. tr. A picura, a face să curgă puțin cîte puțin: i-a țîrîit cîteva picături în gură. II. vb. intr. A picura, a curge picătură cu picătură; a ploua cu picături mărunte și dese: din văzduhul vînăt, țîrîia o ploaie măruntă și rece de toamnă (SAD.) [onom.].

ȚÎRÎI² (-rîiu), ȚIRlI (-riiu, -riesc) vb. intr. 1 A cînta ca greierii, a scoate un sunet ascuțit, pițigăiat: se tîra binișor, să vază ce face lăcusta de țîrîie așa de tare (BR.-VN.); Țiriesc încet ca greieri, Printre negre, vechi zidiri (EMIN.); se putea auzi cum țîrîiau și forfoteau gîngăniile (CAR.); despre glasul păsărilor: cînd țîrîesc vrăbiile, are să se strice vremea (ȘEZ.); hulubul țîrîe acolo în legea lui (VAS.); saltă dintr’o brazdă neagră o ciocîrlie care fîlfîe pe deasupra noastră și țîrîe ușurel (SAD.) ¶ 2 = ȚÎRLÎI: după ce bău paharul, începu să țîrîe încet din scripcă (SAD.) [onom.].

ȚÎȚÎI¹ (-țîiu), ❍ȚIȚII (-țiiu, -țiesc) vb. intr. 1 A scoate sunete subțiri dintr’un instrument muzical: abia încep ei să țîțîe și să sdrăngăne puțin... că se și strecoară fetele pe lîngă gardul de nuiele (LUNG.) ¶ 2 = ȚîRîI1: cînd toate gurile privighitorilor a mai cînta tac, atuncea grierul copaciului a țîțîi începe (CANT.); dacă-l prinzi și-l pui la ureche, țițiește (mar.) [onom.].