șoacăț² sm [At: CIHAC II, 391 / V: (reg) șoc~, șocât, șocâte, șocâț, șochete, șochieț, șocot, șocoț (A și: ~coț) sm, șocâtă sf / Pl: ~i / E: nct] (Zlg; reg) 1-5 Șobolan (1-5). 6-11 Șoarece (1-6).

ȘOACĂȚ, șoacăți, s. m. 1. (Regional) Șobolan. 2. Nume de ocară dat străinilor și în special nemților. V. liftă (1). Decît să-și bată capul cu toți șoacății Bucureștilor, mai bine asculta la Turnu de sfaturile coanei Aglaia Surduc. BASSARABESCU, S. N. 177. – Variantă: (2, rar) șoacăță, șoacățe (HOGAȘ, DR. II 174, ALECSANDRI, T. 71), s. f.

șocăț sm vz șoacăț²

șocât sm vz șoacăț²

șocâte sm vz șoacăț²

șocâț sm vz șoacăț²

șochete sm vz șoacăț²

șochieț sm vz șoacăț²

șocot sm vz șoacăț²

șocoț sm vz șoacăț²

șoacăță f. 1. șobolan; 2. fam. neamț, ungurean, catolic în genere: s’au adunat vr’o trei șoacățe AL. [Origină necunoscută].

șocîte m. (ung.?). Olt. Guzgan orĭ șoarice (V. la puĭez).

șoacăț (reg.; peior.) s. m., pl. șoacăți

șoacăț (reg., fam.) s. m., pl. șoacăți

șoacăț s. m., pl. șoacăți

ȘOACĂȚ s. v. guzgan, șoarece, șobolan.

șoacăț s. v. GUZGAN. ȘOARECE. ȘOBOLAN.

șoacăț (-ți), s. m. – 1. Șoarece. – 2. German, neamț (nume injurios, dat și altor străini din Europa de V.). – Var. șoacăță, (1) socîț. Origine incertă, poate expresivă cf. sb. šokac „sîrb catolic”, pe care Candrea îl propune ca etimon al rom., dar care nu poate explica primul sens din rom. Legătura cu slov. štakor „șoarece” (Cihac, II, 391) este îndoielnică. Pentru var., cf. Byck-Graur 26. – Der. șocățesc, adj. (nemțesc; occidental; ciudat); șocăție, s. f. (limbă pocită). Cf. șogan, șonț.