șar² sn [At: ST. LEX. 17371 / Pl: ~uri / E: slv шаръ] 1 (Înv) Vopsea. 2 (Înv) Culoare (1). 3 (Îrg) Realgar. 4 (Buc; înv; pex) Pământ (roșu) care conține realgar. 5 (Îrg) Arsenic¹ (1). 6 (Îrg) Piatră-vânătă. 7 (Îrg) Cocleală (1). 8 (Reg) Cretă roșie.

ȘAR, șaruri, s. n. (Învechit și popular) Vopsea, culoare. Cu vin și cu rachiu te-am îmbătat, Cu tămîie neagră te-am tămîiat, cu șar te-am însemnat, cu piper te-am ardeiat. MAT. FOLK. 646.

ȘAR, șaruri, s. n. (Înv. și reg.) Vopsea, culoare. – Magh. sár.

șar n. Mold. arsenic. [Ung. SÁR].

șar n. 1. jgheabul teascului; 2. crestătura în piatra morii. [Origină necunoscută].

1) șar n., pl. urĭ (ung. sár, d. vsl. šarŭ, coloare; bg. šar, rus. šary, coloare, pol. szary, cenușiŭ. V. șeruĭesc). Vechĭ. Coloare. Azĭ. Nord. Arsenic.

2) șar n., pl. urĭ. (Cp. cu șir). Mold. (Cov.). Șanț săpat într’o peatră de moară, într’un teasc (ca să se scurgă mustu) saŭ în alt-ceva. Btș. Linie trasă pe ceva: un șar tras cu crida pe postav. Lucrurĭ așezate în șir: un șar de cireșĭ în livadă.

șară sf vz șar¹

șar (șaruri), s. n. – 1. (Înv.) Culoare. – 2. (Bucov.) Arsenic. – 3. (Mold.) Linie, dungă, hotar. – 4. (Mold.) Renură, canelură, șanț. Sl. šarŭ „culoare” (Tiktin), cf. mag. sár. Ultimul sens se explică probabil prin linia de culoare cu care se indică traseul canelurii.

ȘAR s. v. anhidridă arsenioasă, arsenic, culoare, dungă, linie, realgar, rând, șir, șirag, trioxid de arsen, vargă, vopsea.

șar s. v. ANHIDRIDĂ ARSENIOASĂ. ARSENIC. CULOARE. DUNGĂ. LINIE. REALGAR. RÎND. ȘIR. ȘIRAG. VARGĂ. VOPSEA.

*ȘAR s.n. (Mold., Criș.) Vopsea. A: Zugravii au luat de-i zugrăvesc cu sărurile în obraz pruncesc. DOSOFTEI, MOL. La cel luminos chip și a adeverinții figură a vinii preste putința sărurilor a fi, zicea. CANTEMIR,. IST. ◊ Fig. Podobind frămseațea s[u]fl[e]tului cu sărurile bunătățălor. DOSOFTEI, VS. C: Împăratul mie dedesupt scrie slobodzie cu șar roșiu. MOL. 1676², 117^r. // B: Šarŭ: sarul, văpseale. LEX., 333^v; cf. ST. LEX..: LEX. 1683, 82^r, 83^r. Etimologie: sl. šarŭ. Vezi și șerui, șeruire, șeruitură.

șar, șaruri, s.n. (reg.) 1. Vopsea utilizată în olărit și obținută din pământ colorat natural, pisat cu o lespede de piatră și înmuiat în apă. 2. Piatră de culoare albastră, sfărâmicioasă, de râu. 3. Vad de căruțe, în albia unui râu: „Șar să zâce unde-i apa mai scăzută și trece lumea pân ie” (Bilțiu, 2001: 178). – Din magh. sár (Scriban, DER, DLRM); din vsl. sarǔ „culoare” (Tiktin, după DER).

șar, șaruri, s.n. – (reg.) 1. Vopsea utilizată în olărit și obținută din pământ colorat natural, pisat cu o lespede de piatră și înmuiat în apă (Dăncuș, 1986: 78). 2. Piatră de culoare albastră, sfărâmicioasă, de râu (Memoria, 2001). 3. Vad de care în albia unui râu (ALRRM, 1973: 677). „Șar să zâce unde-i apa mai scăzută și trece lumea pân ie” (Bilțiu, 2001: 178; Oncești). – Din magh. sár (Scriban, DER, DLRM); din vsl. sarǔ „culoare” (Tiktin, cf. DER).

șar, -uri, s.n. – 1. Vopsea utilizată în olărit și obținută din pământ colorat natural, pisat cu o lespede de piatră și înmuiat în apă (Dăncuș 1986: 78). 2. Piatră de culoare albastră, sfărâmicioasă, de râu (Memoria 2001). 3. Vad de care în albia unui râu (ALR 1973: 677). „Șar să zâce unde-i apa mai scăzută și trece lumea pân ie” (Bilțiu 2001: 178; Oncești). – Din sl. sarǔ „culoare” (Tiktin cf. DER).