șalgău sm [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 307/29 / V: (reg) șag~, șang~, șaug~, șavg~, șvag~ / Pl: ~ăi / E: mg sóvágo] 1 (Trs; Mol; înv) Lucrător în ocnele de sare Si: ocnaș. 2 (Reg; pex) Condamnat la muncă în ocne Si: ocnaș.

ȘALGĂU, șalgăi, s. m. 1. (Învechit) Lucrător în ocnele de sare. (Atestat în forma șavgău) Curteni, șavgăi, tîrgoveți... sînt toți egali. NEGRUZZI, S. I 315. 2. (Regional) Condamnat la muncă în ocne; ocnaș. Apoi pleca singur să se deie legat la jandarmi... ca să-l întoarne între șalgăii salinei. POPA, V. 334. – Variantă: șavgău s. m.

ȘALGĂU ~i m. înv. 1) Muncitor în ocnele de sare. 2) Persoană condamnată la muncă în ocne; ocnaș. /<ung. sóvágó

șalgău m. Mold. cel ce taie sare la ocnă. [Și șaugău = ung. SÓVÁGÓ (din SÓ, sare, și VÁGÓ, taie)].

șalgăŭ m. (ung. sóvágó, d. só, sare, și vágó, tăĭetor). Trans. Mold. Băĭaș, măgiaș, tăĭetor de sare în ocnă. – Și șangăŭ, de unde vine numele Ceangăilor (Iorga, Ist. Arm. Rom. 1, 78) și șaŭgăŭ, șavgăŭ. V. ocnaș.

șagău sm vz șalgău

șangău sm vz șalgău

șaugău sm vz șalgău

șavgău sm vz șalgău

șvagău sm vz șalgău

ȘAVGĂU s. m. v. șalgău.

șaugău m. V. șalgău.

șangăŭ, V. șalgăŭ.

șaŭgăŭ, șavgăŭ, V. șalgăŭ.

șalgău (înv.) s. m., art. șalgăul; pl. șalgăi, art. șalgăii

șalgău (înv.) s. m., art. șalgăul; pl. șalgăi, art. șalgăii

șalgău s. m., art. șalgăul; pl. șalgăi, art. șalgăii

șalgău (-ăi), s. m. – (Trans., Mold.) Miner care scoate sare. – Var. șaugău, șavgău. Mag. sóvágó (Cihac, II, 528; Drăganu, Lui I. Bianu, București 1927, p. 137; Graur, BL, III, 47).