înțina [At: URECHE, ap. LET. I, 138/25 / Pzi: ~nez, (reg) înțin / E: ml *(in)-tenuare] (Reg) 1 vt A așeza un lucru încât abia să se țină drept. 2 vt A sprijini slab ca să poată cădea ușor. 3 vt (Spc) A tăia un copac, dar nu de tot, astfel încât acesta să mai atârne ușor de trunchi. 4 vt A lăsa ușa întredeschisă. 5 vr A sta drept cu mare greutate. 6-7 vt (A repara sau) a construi ceva nu prea solid. 8 vr A se făli. 9 vr A se încăpățâna.

ÎNȚINA, înținez, vb. I. Tranz. (Regional) A întări foarte puțin, a rezema ușor, a sprijini slab. (Refl. pas.) Gardurile prindeau a se înțina, cîrpite cu nuiele. CAMILAR, N. II 400.

A ÎNȚINA ~ez tranz. rar A sprijini atât cât să nu se prăvălească. /<lat. intinuare

țina^[1] v vz înțina

înținéz v. tr. (lat. tĕnuare, a supția, d. tĕnuis, supțire. V. atenuĭez). Est. Fixez puțin așa în cît să cadă cînd va fi atins: a înțina un pod ca să se prăbușească la trecerea dușmanilor. – Și aținez în Trans.

înțina (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. înținez, 3 înținează; conj. prez. 1 sg. să înținez, 3 să înțineze

înțina (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 înținează

înțina vb., ind. prez. 1 sg. înținez, 3 sg. și pl. înținează

înțina (înținez, at), vb. – 1. A tăia incomplet trunchiul unui copac, pentru a-l putea doborî apoi cu ușurință. – 2. A lăsa un obiect în echilibru instabil, micșorîndu-i baza sau punctul de sprijin. Lat. tenŭāre (Tiktin; Candrea-Dens., 876; REW 8654; DAR; Rosetti, I, 168). Conjugarea este înv., actualmente se folosește mai ales part. cu funcție adj.

înțina, înținez, vb. I (pop.) 1. (înv.) a tăia un copac de la rădăcină în așa fel, încât să se țină doar într-o așchie, pentru a fi prăvălit peste cotropitori. 2. a face un lucru slab, prost, de la început. 3. a rezema ușor o ușă. 4. (refl.) a se fuduli. 5. (refl.) a se încăpățâna.