împărățire sf [At: DA / Pl: ~ri / E: împărăți] 1 Ridicare a cuiva la rangul de împărat Si: (rar) împărățit¹ (1). 2 Conducere a unui imperiu Si: (rar) împărățit¹ (2). 3 (Pex; pop) Guvernare. 4 (Fig; pop) Trai bun Si: (rar) împărățit¹ (4). 5 (Înv) Stare de a fi împărat Si: (rar) împărățit¹ (5).

ÎMPĂRĂȚI, împărățesc, vb. IV. Intranz. (Înv. și pop.) A domni ca împărat. – Din împărat.

împărăți vi [At: PSALT. 86/12 / Pzi: ~țesc / E: împărat] 1 (Rar) A face pe cineva împărat. 2 A stăpâni o țară în calitate de împărat. 3 (Pex; pop) A guverna. 4 A trăi bine. 5 (Înv) A fi împărat.

ÎMPĂRĂȚI, împărățesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A domni ca împărat. – Din împărat.

ÎMPĂRĂȚI, împărățesc, vb. IV. Intranz. (Popular și arhaizant). A conduce o țară în calitate de împărat; a stăpîni; a domni. Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului. CREANGĂ, O. A. 220. Baiazid II, care a împărățit pînă la 1512. ODOBESCU, S. II 222. ◊ Fig. Să-mpărățească în veac peste noroade Sceptrul dreptății. TOMA, C. V. 67. Ca-ntr-un țintirim împărățește adînca tăcere. VLAHUȚĂ, N. 140. Cum ai putut crede că o proastă fetișoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărățește în inima mea? NEGRUZZI, S. I 22.

A ÎMPĂRĂȚI ~esc intranz. pop. A conduce în calitate de împărat; a domni. /Din împărat

împărațì v. a domni; a guverna (vorbind de un impărat).

împărățésc v. intr. Domnesc ca împărat.

împărăți (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împărățesc, imperf. 3 sg. împărățea; conj. prez. 3 să împărățească

împărăți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împărățesc, imperf. 3 sg. împărățea; conj. prez. 3 sg. și pl. împărățească