ÎMPUȚICIUNE, împuțiciuni, s. f. 1. Miros greu; putoare. 2. (Concr.) Lucru urât mirositor; p. ext. murdărie. – Împuți + suf. -ciune.

împuțiciune sf [At: CORESI, EV. 309/27 / V: (înv) ~ucici~, ~uciuci~ / Pl: ~ni / E: împuți + -iciune] (Rar) 1-4 Împuțire (1-4). 5 (Fig) Trândăvire. 6 (Trv) Bășire. 7-8 Împuțeală (7-8). 9 Loc unde se află lucruri intrate în putrefacție Si: împuțitură. 10 (Pex) Murdărie.

ÎMPUȚICIUNE, împuțiciuni, s. f. 1. (Rar) Miros greu; putoare. 2. (Concr.) Lucru urât mirositor; p. ext. murdărie. – Împuți + suf. -ciune.

ÎMPUȚICIUNE, împuțiciuni, s. f. (Rar, popular) 1. Miros greu (venit de la un lucru împuțit); putoare. Venea mirosul greu al tăbăcăriilor și împuțiciunea cîmpului de gunoaie. ARDELEANU, D. 68. 2. Lucru intrat în putrefacție, care miroase urît; murdărie. Apa adapă toată lumea, o curăță, o spală dă toate împuțiciunile. ȘEZ. III 101.

împuțicĭúne f. Vechĭ. Putoare, infecțiune.

împuciciune sf vz împuțiciune

împuciuciune sf vz împuțiciune

împuțiciune s. f., g.-d. art. împuțiciunii; pl. împuțiciuni

împuțiciune s. f., g.-d. art. împuțiciunii; pl. împuțiciuni

împuțiciune s. f., g.-d. art. împuțiciunii; pl. împuțiciuni

ÎMPUȚICIUNE s. v. putoare.

ÎMPUȚICIUNE s. duhoare, infecție, miasmă, putoare, (livr.) fetiditate, (înv.) duh, smreduire. (Simțea o ~ insuportabilă.)