VORBITOR, -OARE, vorbitori, -oare, adj., s. m. și f., s. n. I. Adj. 1. Care vorbește; care folosește limbajul articulat. ♦ Care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S. m. și f. 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat. ♦ Persoană care povestește, care discută cu alții. 2. Orator, conferențiar. III. S. n. Cameră specială destinată întrevederilor dintre o persoană aflată într-un internat, într-un cămin etc. și cineva venit din afară. – Vorbi + suf. -tor (III după fr. parloir).

vorbitor, ~oare [At: MARDARIE, L. 101/18 / V: ~iu a, sm / Pl: ~i, ~oare a, smf, ~oare sn / E: vorbi + -tor, (18) după fr parloir] 1 a Care are facultatea de a utiliza un limbaj articulat. 2 a (Îs) Subiect (sau individ)~ Persoană a cărei vorbire (5) este supusă cercetării. 3 a Care imită limbajul articulat al oamenilor. 4 a (Reg) Vorbăreț (2). 5 a (Cig; rar; d. fime) Sonor. 6 a Care vorbește plăcut și mult Si: comunicativ, volubil (5). 7 a (Fig) Elocvent (6). 8 a (Fig) Semnificativ. 9 a Sugestiv. 10 a (Înv; d. limbi) Vorbit² (4). 11 smf (Persoană) care vorbește într-o anumită limbă, dialect. 12 smf (Și; îvr; îs împreună ~) Interlocutor. 13 smf (Îvp; îls) ~ de rău, (înv) ~iu rău (de cineva) Bârfitor (1). 14 smf (Trs) Pețitor. 15 smf Persoană care povestește frumos (unui auditor). 16 smf Persoană care ține un discurs Si: conferențiar, orator. 17 sm (Pop) Mesager. 18 sn Cameră specială destinată întrevederilor dintre persoane aflate în internat, cazarmă, închisoare etc. și vizitatori Si: (frm) parloar. 19 sn (Rar) Difuzor pentru amplificarea vocii.

vorbitor, -oare adj., subst. I adj. 1 (despre oameni) Care are facultatea de a vorbi, care utilizează limbajul articulat; (înv., reg.) vorovitor. ◊ Subiect vorbitor v. subiect. ◊ Analog. Păpușile ori soldații de plumb sau toate dihăniile și paiațele vorbitoare (ANG.). Δ Ceas vorbitor v. ceas. 2 Care se exprimă cu ușurință, convingător; căruia îi place să vorbească mult; vorbăreț; ext. comunicativ, volubil; (înv., reg.) vorovitor. Ea, de firea ei nu prea vorbitoare și așezată, nu putea să stea la un loc de bucurie (BRĂT.). 3 Care este evident, edificator, elocvent, grăitor. Mărioara îi strîngea mîna cu gingășie, ochii ei erau nespus de vorbitori (AGÂR.). II s.m., s.f. 1 Persoană care discută, care conversează cu cineva; interlocutor. Satisfacția de a fi de aceeași părere cu vorbitorul (CĂL.). 2 Persoană care vorbește un anumit idiom. Limba nu este numai productul activității vorbitorului, ci în mare parte ceva impus din afară (PHIL.). 3 Persoană care își exprimă gîndurile, ideile, sentimentele etc. prin viu grai; persoană care spune, comunică, relatează ceva (cuiva). Ultimele cuvinte ale vorbitorului fură urmate de o lungă tăcere (GHEȚ.). 4 Persoană care are talentul de a vorbi frumos, curgător, convingător în public; persoană care rostește un discurs, o conferință etc.; orator. În fund era un fel de podium, mai ridicat, ca o scenă..., cu tribuna vorbitorului (CA. PETR.). III s.n. Încăpere specială destinată întrevederilor dintre persoane aflate într-un internat, într-o cazarmă, într-o închisoare etc. și vizitatorii acestora. Adineaori directorul a dat ordin să-l aducă la vorbitor în lanțuri (CA. PETR.). • pl. -ori, -oare. /vorbi + -tor, cf. și fr. parloir, it. parlatorio.

VORBITOR, -OARE, vorbitori, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care vorbește; care folosește limbajul articulat. ♦ Care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S. m. și f. 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat. ♦ Persoană care povestește, care discută cu alții. 2. Orator, conferențiar. III. S. n. Cameră specială destinată întrevederilor dintre o persoană aflată într-un internat, într-un cămin etc. și cineva venit din afară. – Vorbi + suf. -tor (III după fr. parloir).

VORBITOR³, -OARE, vorbitori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care vorbește (o anumită limbă), care are facultatea de a vorbi, care folosește limbajul articulat. Afixul poate fi străin, dar, deoarece între timp a devenit productiv în romînește, vorbitorul nu-și mai dă seama că e nou. GRAUR, F. L. 116. 2. Persoană care povestește, care conversează, se întreține, discută cu alții. Vorbeau, și atunci cîte un abur străveziu se ridica deasupra vorbitorilor. DUMITRIU, N. 164. ♦ Orator, conferențiar. Meșterul Roman nu era vorbitor bun. GALAN, Z. R. 85. Vorbitorul își sfîrșise cuvîntarea și acum era aplaudat. CAMIL PETRESCU, O. I 196.

VORBITOR² ~oare (~ori, ~oare) m. și f. 1) Persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; orator. 2) Persoană care povestește sau întreține o conversație. /a vorbi + suf. ~tor

vorbitór, -oáre adj. Care vorbește: papagalu e o pasăre vorbitoare. S. m. și f. Orator: un vorbitor excelent. S. n., pl. -oare. Cameră destinată vorbiriĭ (conversațiuniĭ) părinților cu eleviĭ într’un internat.

vorbitor¹ adj. m., s. m., pl. vorbitori; adj. f., s. f. sg. și pl. vorbitoare

vorbitor¹ adj. m., (persoană) s. m., pl. vorbitori; adj. f., s. f. sg. și pl. vorbitoare

VORBITOR adj., s. 1. adj. (rar) cuvântăreț, cuvântător. (Ființă ~oare.) 2. s. (livr.) locutor. (Un ~ care comunică un mesaj.) 3. s. v. conferențiar. 4. adj. v. sonor. 5. s. v. parloar.

VORBITOR adj., s. 1. adj. (rar) cuvîntăreț, cuvîntător. (Ființă ~.) 2. s. conferențiar, orator, (rar) cuvîntător. (Un ~ bine documentat.) 3. adj. sonor, vorbit. (Film ~.) 4. s. parloar, (înv.) parlatoriu. (~ la un cămin.)