26 de definiții pentru violă (muz.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

VIÓLĂ1, viole, s. f. Instrument muzical cu coarde și arcuș mai mare decât vioara și având sunete mai grave decât aceasta; alto. [Pr.: vi-o-] – Din it. viola, fr. viole.

VIÓLĂ1, viole, s. f. Instrument muzical cu coarde, mai mare decât vioara, acordat cu o cvintă mai jos decât vioara și având sunete mai grave decât aceasta; alto. [Pr.: vi-o-] – Din it. viola, fr. viole.

VIÓLĂ1, viole, s. f. 1. Instrument muzical asemănător cu vioara, dar mai mare decît aceasta și acordat cu o cvintă mai jos, avînd sunete mai grave. 2. (Rar) Muzicant care cîntă la violă (1). Puteam s-o organizez, că... ce-mi trebuie? Opt viori... o violă, un contrabas. SEBASTIAN, T. 303.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

viólă (vi-o-) s. f., g.-d. art. viólei; pl. vióle


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

VIÓLĂ1 s.f. Instrument muzical cu coarde și arcuș, ceva mai mare decât vioara și având un timbru mai grav. [Pron. vi-o-. / < fr. viole, it. viola < prov. viola].

VIÓLĂ1 s. f. 1. familie de instrumente cu coarde și arcuș, din sec. XV-XVII, în muzica polifonică, la baza instrumentelor cu coarde moderne. 2. instrument cu coarde și arcuș puțin mai mare decât violina; alto (3). (< it. viola, fr. viole)

VIÓLĂ1 ~e f. Instrument muzical asemănător cu vioara, având dimensiuni mai mari și sunete mai grave; alto. /<it. viola, fr. viole

*viólă f., pl. e (fr. viole. V. vioară 1). Un fel de vioară (numită și bracĭ) ceva maĭ mare de cît cea obișnuită (odinioară avea pînă la 11 coarde, ĭar azĭ are 4).

viólă (instrument, plantă) s. f. (sil. vi-o-), g.-d. art. viólei; pl. vióle

violă (it. viola; fr. alto; germ. Bratsche, Altgeige), instrument cu coarde și arcuș*, puțin mai mare decât violina*, care alături de aceasta face parte din compartimentul instrumentelor cu coarde din orchestra* simfonică. Ca și vl., v. se ține sub bărbie, susținută cu mâna stângă, arcușul fiind mânuit cu dreapta. Tehnica utilizată, digitația* și pozițiile (2) sunt asemănătoare acelora ale vl., distanțele între sunete fiind ceva mai mari. Prin mărime, timbru* și ambitus (1), v. deține locul dintre vl. și violoncel*. Alcătuirea v. este identică cu vl., deosebirile constând în dimensiuni (lungimea totală a v. este de 400 mm, lățimea în partea de sus de 185 mm, lățimea în partea de jos de 238 mm), și în acordajul (1) celor 4 corzi. Corzile v. sunt: coarda 1 – la1, coarda 2 – re1, coarda 3 – sol, coarda 4 – do. Arcușul v. este asemănător arcușului vl., având alte dimensiuni lungimea totală de 72-75 cm, iar greutatea de 63-65 gr. V. se notează în cheia* do pe linia a treia a portativului* (cheia* de alto), întinderea sonoră fiind de la Do-mi3. Pentru notarea registrului (1) acut se folosește și cheia sol. V. poate fi considerată la fel de veche ca și vl., având aceeași strămoși și aceeași evoluție, pornind din grupul violelor* vechi. Viola de braccio (2) este considerată strămoșul direct al v. moderne. V. este un instr. melodic, dar, având un timbru estompat, mai puțin strălucitor decât al vl. și un registru mai grav, deține rolul secund în orch. Este folosită în orch. simf., în orch. de cameră și obligat* în cvartetele (1) de coarde. În literatura clasică, v. apare și ca instr. solist (Simf. concertantă pentru vl., v. și orch. de W.A. Mozart). În sec. 19, v. reține mai rar atenția compozitorilor (Berlioz, Harold în Italia), revenind abia spre sfârșitul sec. (R. Strauss, Don Quijote). Datorită dezvoltării tehnicii instr. moderne, astăzi tind să ajungă pe același plan cu vl. în lucrări semnate de Bartók, E. Bloch, P. Hindemith (Muzică de concert pentru v. și orch. mare de cameră), Șostakovski. În muzica românească, pentru v. și pian Enescu a compus un Konzertstück și i-a acordat momente solistice în Rapsodiile române; totodată în literatura concertantă, întâlnim concerte pentru v. și orch. semnate de Wilhelm G. Berger, Eugen Cuteanu, Diamandi Gheciu, Myriam Marbe. Abrev. în partituri: vla.

english violet (cuv. engl.) v. viola d’amore.

viola bastarda (cuv. it.; fr. basse de viole d’amour; germ. Bastardviole), instr. din familia violelor din sec. 16-17, de dimensiuni intermediare între tipul tenor și bas (V. viole (1)). Acordajul celor 6 coarde (Do-sol-mi-la-re1 sau La1-Mi-La-mi-la-re1) era foarte adecvat pentru executarea acordurilor*. Partida (2) a fost notată prin tabulatură*. Sin. engl.: lyro-viol, lyra-viol sau viollyra.

viola contrabasso (it.; fr. contrebasse de viole; germ. Violone; engl. double bass viol), reprezentantul basului (1, 2) profund în familia violelor*. Acordajul (1) ei notat corespundea cu cel al instr. viola da gamba*, însă suna cu o octavă* mai jos.

viola d’amore (cuv. it.; fr. viole d’amour; germ. Liebesgeige; english violet), instr. de mărimea violei*, foarte popular în sec. 17. Peste tastieră* erau întinse 6-7 coarde (acordate (1) re-la-re1-fa1-la1-re2) iar pe partea inferioară a acesteia se găsesc și tipuri de dimensiuni mai mici, denumite pochette d’amour (fr.) cu 4+5 coarde. Instr. solistic, apreciat pentru sunetul său cald și amplu, a fost utilizat nu numai de compozitorii epocii (J.S. Bach, A. Ariosti, Vivaldi, Telemann etc.) dar și de maeștri din sec. 19-20 (Meyerbeer, Hughenoții; Erkel, Bánk Bán; Puccini, Madama Butterfly; Prokofiev, Romeo și Julieta etc.).

viola da braccio (cuv. it. „de braț”) 1. Denumirea violelor în ev. med. care au fost acționate fiind ținute în braț, în poziție orizontală spre deosebire de viola da gamba „de picior”. 2. Tip de viola (v. viole) cu dimensiuni între fidula (2) și violină*. Coardele, în număr de patru, erau acordate (1) în cvinte*.

viola da gamba (abrev. gamba) (cuv. it. „violă de picior”; fr. basse de viole; germ. Kneigeige, Gambe; engl. knee viol), instrument cu coarde și cu arcuș din sec. 16-17, cu corpul care se subțiază înspre partea superioară, având spatele plat, eclise* înalte, orificii în forma literelor C sau f. Călușul* plat facilita execuția acordurilor*. Instr., în poziția verticală, era ținut între genunchii instrumentistului. Acordajul (1) era general: Re-Sol-do-mi-la-re. Instr., utilizat în muzica barocului* (J.S. Bach, G.F. Händel, G. Tartini etc.), a cedat în sec. 18 locul violoncelului*.

viola da orba v. chironda.

viola da spalla (cuv. it. „violă de spate”), tip de violă tenor (v. viole) atârnată în timpul execuției de umerii instrumentistului.

viola di bardone (și ~ di bordone) v. bariton (II, 2).

viola pomposa (cuv. it. „violă superbă”), instrument din familia violelor* din sec. 18, de dimensiuni intermediare între cea a violei* actuale și a violoncelului*, avea cinci coarde acordate (1) Do-Sol-re-la-mi1.

violă discant v. viole (1).

violă sopran v. viole (1).

violă tenor v. viole (1).

Intrare: violă (muz.)
  • silabație: vi-o-lă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • vio
  • viola
plural
  • viole
  • violele
genitiv-dativ singular
  • viole
  • violei
plural
  • viole
  • violelor
vocativ singular
plural

violă (muz.)

  • 1. Instrument muzical cu coarde și arcuș mai mare decât vioara și având sunete mai grave decât aceasta.
    surse: DEX '09 DLRLC DN sinonime: alto (s.m.)
  • 2. rar Muzicant care cântă la violă (1.).
    surse: DLRLC un exemplu
    exemple
    • Puteam s-o organizez, că... ce-mi trebuie? Opt viori... o violă, un contrabas. SEBASTIAN, T. 303.
      surse: DLRLC
  • 3. Familie de instrumente cu coarde și arcuș, din secolele XV-XVII, în muzica polifonică, la baza instrumentelor cu coarde moderne.
    surse: MDN '00

etimologie: