USCA, usuc, vb. I. 1. Tranz. A scoate umezeala din sau de pe ceva (printr-un procedeu mecanic sau prin expunere la soare, la vînt, la foc etc.); a zbici, a zvînta. Să nu răcești... Să-ți uscăm hainele. DELAVRANCEA, O. II 351. Pe piscul Grohotișului, un cioban deșteptat de furtună își atîța iar focul, ca să-și usuce opincile. RUSSO, O. 114. Seceră orz de prînzare Și-l usucă-ntr-o căldare. ALECSANDRI, P. P. 353. ◊ Refl. Oaspeții s-au dat lîngă vatră să se usuce. SADOVEANU, O. VIII 255. Ne-am întins la soare să ne uscăm. GALACTION, O. I 62. Ședeam afară la soare cu pielea goală pînă se usca cenușa pe noi. CREANGĂ, A. 28. El intră într-o cafenea de alături, ca să se usuce. EMINESCU, N. 35. (Expr.) A se usca (sau a i se usca cuiva) gura (sau gîtul) de sete, se spune cînd cineva are o senzație puternică de sete, de căldură etc. Striga în gura mare că se usucă de sete. CREANGĂ, P. 242. ◊ Intranz. (În expr.) Bea de usucă = bea foarte mult. (Rar, într-o construcție tranzitivă) Vinul bun, ocaua mică, Beau voinicii de-l usucă. TEODORESCU, P. P. 331. ♦ Refl. (Despre ochi) A înceta să mai verse lacrimi; (despre lacrimi) a înceta să mai curgă. Noapte-n codri mă apucă, Copacilor sînt nălucă, Ochi-mi nu se mai usucă. ALECSANDRI, P. P. 277. ◊ Tranz. Ochii din lacrămi nu și-i mai uscară. ISPIRESCU, L. 162. Mireasa nu mai usca ochii, într-una plîngea. ȘEZ. II 112. 2. Tranz. A deshidrata legume, fructe, carne, pește etc. (pentru a le putea conserva mai multă vreme). 3. Refl. (Despre plante, p. ext. despre locul unde cresc) A-și pierde seva; a se veșteji, a se ofili. Pe unde trece ea, fața pămîntului se usucă. EMINESCU, N. 7. Vara trece, iarna vine, Și tu, codre, te-ai uscat! ALECSANDRI, P. A. 56. Iarba se usucă pe unde călcăm. RUSSO, O. 38. ◊ Fig. Să mă primblu... să mă mai răcoresc, că m-am uscat aici în provinție. ALECSANDRI, T. 197. 4. Refl. (Despre ființe) A-și pierde vlaga, a slăbi peste măsură (ca urmare a unei stări fizice sau psihice chinuitoare). De ce, cînd o văd, mă usuc? SADOVEANU, O. I 290. Moartea... se uscase de se făcuse cîrlig. ISPIRESCU, L. 10. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. ◊ (Determinat prin «de dor») Te usuci de dorul cui știu eu. CREANGĂ, A. 117. Susano... îmi ești drăguță și mă usuc de dorul tău. ALECSANDRI, T. 706. ◊ Tranz. fact. La Sebiș ori în altă parte Mereu același dor de ducă Spre Nu-știu-unde mă usucă, Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. Această idee îl usucă pe picioare. ALECSANDRI, S. 8. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A se atrofia, a se închirci. De ce nu-mi răspunzi? Ți s-a uscat limba? CONTEMPORANUL, VI_II 118. ◊ Tranz. (Atestat în forma usuca) Trecînd un glonț de tun aproape, mi-au usucat un picior ș-am rămas invalid. BUDAI-DELRANU, Ț. 66. (Fig.) Învățătura cărților nu i-a uscat inima, cum se întîmplă adesea. C. PETRESCU, A. R. 23. ◊ Intranz. (Rar) Nu voi, tată, să usuce Al meu suflet tînăr, vesel. EMINESCU, O. I 65. 6. Tranz. fact. Fig. (Rar) A face să cheltuiască mult, a stoarce de bani; a ruina. Nu pre am parale la mine, că... Bucureștiu ista m-o uscat. C. PETRESCU, Î. II 198. – Prez. ind. și: usc (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 59). – Variantă; usuca vb. I.

USUCA vb. I. v. usca.

usca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. usuc, 2 sg. usuci, 3 usucă; conj. prez. 1 sg. să usuc, 3 să usuce; imper. 2 sg. afirm. usucă