urdie sf [At: (a. 1646) IORGA, S. D. V, 182 / Pl: ~ii și (înv) ~ / E: nct] 1 Oaste (mai ales de turci sau de tătari) Si: ordie. 2 Tabără militară. 3 Hoardă (2). 4 Mulțime mare (de oameni) Si: ceată (19), gloată (1), droaie (2). 5 (Reg) Familie (numeroasă).

‡URDIE 👉 ORDIE.

URDIE, urdii, s. f. (Învechit și arhaizant; și în forma ordie) 1. Armată, oaste. Frații taie drumuri largi în ordiile păgîne. SADOVEANU, O. I 106. Viteazul Mihai Scaldă Țara Muntenească de la Giurgiu pîn’ la plai, În sîngele de năpîrcă al urdiilor păgîne. HASDEU, R. V. 153. Badiule, te ține bine, Că urdia-ntreagă vine! Turcii vin grămadă claie, Capul tău să mi ți-l taie. ALECSANDRI, P. P. 125. 2. Mulțime, gloată, ceată. Am adunat sujete Cu ce să fac să rîdă pre Pan ș-a lui urdie. NEGRUZZI, S. II 250. ◊ (Poetic) Ai fi zis că imense și negre urdii de fantome uriașe urcau, în rînduri strînse, pe înalte trepte de haos. HOGAȘ, M. N. 175. 3. Lagăr. Plecau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaților. GHICA, S. 30. – Variantă: ordie s. f.

urdie f. 1. od. V. ordie: ieși din câmp afar’ cu mica urdia sa NEGR.; 2. fig. azi, Mold. mulțime mare, gloată. [V. ordie].

urdíe f. (turc. ordu, orda, ordy, urdu, tabără, armată; ngr. ordi [scris ornti], bg. sîrb. ordija, rus. ordá, pol. [h]orda, it. orda, fr. germ. horde). Tabără păgînească. Ceată de năvălitorĭ (maĭ ales Turcĭ și Tatarĭ). – Și ordíe (Nec. 2, 403), oardă (389) și órdă. Azĭ (neol. după fr.) și hordă și hoardă. V. poĭadă.

ordie (urdie) f. 1. (arhaic) tabără de oaste: atât în divan cât și la ordie OD.; 2. lagăr în genere: unde erau ordiile ciumaților GHICA. [Turc. ORDY (serb. ORDĬIA, oștire)].

ordíe, V. urdie.

URDIE sl. v. ordie.

urdie, urdii, s.f. (înv.) V. ordie.