trânteală sf [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 118 / V: (reg) tren~ / Pl: ~eli / E: trânti¹ + -eală] (Pop) 1 Trântă (1). 2 Bătaie dată cuiva Si: (pop) chelfăneală, scărmăneală, (înv) trântire (5). 3 (Îe) A lua pe cineva la ~ A bate pe cineva zdravăn. 4-5 Trântire (1, 3).

trânteală f. 1. acțiunea de a trânti; 2. fam. bătaie: a mânca o trânteală, a da o trânteală.

trenteală sf vz trânteală

TRÎNTEALĂ, trînteli, s. f. Acțiunea de a (se) trînti; trîntă, încăierare. Și din joc se prind feciorii la trînteli, cît doamne iartă! COȘBUC, P. I 98. Apoi se încăierară la luptă, la trînteli, de gîndeai că nu alta, ci să să omoare unul pe altul. RETEGANUL, P. V 30. De trînteli mii pe jos, Zdravăn n-am nici un os. TEODORESCU, P. P. 282. ♦ Bătaie dată cuiva; scărmăneală, chelfăneală. Ei, apoi nu te întrece, ghiujule, că-ți trag o trînteală s-o pomenești. ALECSANDRI, T. I 431. Vai de acela care cade prins, căci nu poate scăpa decît dînd ceva bani sau altfel se alege cu ceva trînteală. ȘEZ. I 41. ◊ Expr. A lua pe cineva la trînteală = a bate pe cineva zdravăn. Noi, copiii... le făceam atîtea pozne... că mă mir ce răbdare de fier aveau, să nu ne ia la trînteală. BASSARABESCU, la TDRG. A mînca trinteală v. mînca.

trînteálă f., pl. elĭ. Acțiunea de a trînti. Fam. Bătaĭe: a da, a trage, a mînca trînteală.

trânteală s. f., g.-d. art. trântelii; pl. trânteli

trânteală s. f., g.-d. art. trântelii; pl. trânteli

trânteală s. f., g.-d. art. trântelii; pl. trânteli

TRÂNTEALĂ s. v. bătaie, încăierare, luptă.

trînteală s. v. BĂTAIE. ÎNCĂIERARE. LUPTĂ.

trânteală, trânteli s. f. (intl.) denunț, trădare.