TONICĂ s.f. (Muz.) Treapta fundamentală a unei game, către care gravitează toate celelalte trepte ale gamei respective. [< it. tonica, cf. gr. tonos – tensiune, accent].

TONICĂ f. muz. 1) Treaptă fundamentală (întâia) a unei game. 2) Acord construit pe această treaptă. /<fr. tonique

tonică f. Muz. notă fundamentală a unui ton.

TONIC, -Ă, tonici, -ce, adj., s. f., s. n. 1. Adj. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor și al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. 2. S. f. (Muz.) Treapta întâi a modurilor major sau minor. ♦ Acord construit pe treapta întâi a modului major sau minor. 3. Adj., s. n. (Substanță, medicament) care are proprietatea de a fortifica un organism; întăritor, fortifiant. – Din fr. tonique, it. tonico.

tonic, ~ă [At: EPISCUPESCU, PRACTICA, 403/7 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr tonique, ngr τονικός] 1-2 sn, a (Substanță, medicament) care are proprietatea de a reface și de a fortifica un organism slăbit Si: fortifiant, întăritor, reconfortant, reconstituant, tonifiant (1-2). 3 a (Fig) Care dă puteri morale Si: întăritor, reconfortant. 4 a (Lin; d. vocale, silabe etc.) Care poartă accentul. 5 a (Muz; îs) Accent ~ Accent muzical al vocalelor și al silabelor. 6 a (Muz; pex; îas) Accent expirator sau de intensitate. 7 sf (Muz) Treapta întâi a modurilor major sau minor. 8 sf (Muz) Acord construit pe o tonică (7).

TONIC, -Ă, tonici, -ce, adj., subst. 1. Adj. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor și al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. 2. S. f. (Muz.) Treapta întâi a modurilor major sau minor. ♦ Acord construit pe treapta întâi a modului major sau minor. 3. Adj., s. n. (Substanță, medicament) care are proprietatea de a fortifica un organism; întăritor, fortifiant. – Din fr. tonique, it. tonico.

TONIC, -Ă, tonice, adj. 1. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor și al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. Versificație silabo-tonică v. silabic. ♦ (Muz.; substantivat, f.) Treapta întîia a oricărei game. În gama sol major, sol e tonica. 2. Care are proprietatea de a reface, de a fortifica un organism slăbit; întăritor. Vin tonic.

TONIC, -Ă I. adj. (despre vocale, silabe) pe care cade accentul. ♦ accent ~ = accent muzical. (p. ext.) accent expirator sau de intensitate. II. adj., s. n. (medicament) care tonifică organismul, reface forțele; reconfortant, reconstituant, fortifiant; tonifiant. III. s. f. (muz.) treapta principală (întâi) a modurilor major și minor; acord pe această treaptă. (< fr. tonique, it. tonico)

*tónic, -ă adj. (vgr. tonikós). Med. Întăritor: vin tonic. S. n., pl. e. Medicament întăritor: a lua tonice. Gram. Care arată tonu cuvîntuluĭ: accent tonic (V. ritmic). Muz. Caracteristic tonuluĭ: nota tonică. S. f., pl. e și ĭ. Nota fundamentală a unuĭ ton.

tonică s. f., g.-d. art. tonicii

tonică s. f., g.-d. art. tonicii

tonică s. f., g.-d. art. tonicii

tonică, element sonor central care polarizează în jurul său sunetele ce compun sistemul (II, 3) muzical tonal. Printr-o rețea precisă de funcțiuni*, sunetele tonalității (2) (sprijinite de structuri armonice corespunzătoare) converg, direct sau indirect către singurul punct stabil și ferm al sistemului tonal materializat prin sunetul sau acordul* de pe treapta* întâi: t. Având la bază principiul, după unele opinii, atragerii sunetelor, t. se impune ca reper decisiv și ultim al tonalității (1). Abrev. în cifraj*: T. V. dominantă.