TOCATĂ, tocate, s. f. 1. Compoziție muzicală scrisă pentru insțrumente cu claviatură. 2. Piesă muzicală de virtuozitate pentru un instrument sau pentru orchestră, având un ritm sacadat. – Din it. toccata.

tocată sf [At: DL / Pl: ~te / E: it toccata] (Muz) 1 Compoziție muzicală pentru instrumente cu claviatură. 2 Piesă muzicală de virtuozitate, cu caracter sacadat, ritmic, cu o dezvoltare fără reguli precise, alcătuită de obicei dintr-o singură parte.

TOCATĂ, tocate, s. f. 1. Compoziție muzicală pentru instrumente cu claviatură. 2. Piesă muzicală de virtuozitate pentru un instrument sau pentru orchestră, având un ritm sacadat. – Din it. toccata.

TOCATĂ, tocate, s. f. Compoziție muzicală pentru instrumente cu claviatură, în ritm vioi, cu o dezvoltare fără reguli precise și alcătuită de obicei dintr-o singură parte.

TOCATĂ s.f. Compoziție muzicală scrisă pentru instrumente cu claviatură, în ritm vioi și alcătuită dintr-o singură parte. [< it. toccata < toccare – a atinge].

TOCATĂ s. f. compoziție muzicală de virtuozitate, scrisă pentru instrumente cu claviatură, cu o mișcare rapidă, clară, sacadată, executată solistic. (< it. toccata)

TOCATĂ ~e f. Compoziție muzicală pentru instrumente cu claviatură. /<it. toccata

tocată (compoziție muzicală) s. f., g.-d. art. tocatei; pl. tocate

tocată (piesă muzicală) s. f., g.-d. art. tocatei; pl. tocate

tocată (muz.) s. f., pl. tocate

toccată (< it. toccata, de la toccare, „a atinge”), lucrare muzicală de virtuozitate* destinată instrumentelor cu claviatură* (orgă*, clavecin* și pian*) și executată solistic. În sec. 14-15, termenul t. desemnează generic piese pentru instr. cu claviatură ale epocii, indiferent de forma acestor piese [suită (I, 1), ricercar*]. A. Gabrieli și Cl. Merulo impun t. cu o structură proprie: o primă secțiune omofonă*, o a doua de virtuozitate – în care abundă succesiunile de note de pasaj* în valori (I, 3) mici, ample formule ornamentale*, figuri* complementare etc. – și o secțiune finală, culminantă, fugato*. Dezvoltarea fiecărei structuri componente – sub influența sonatei* a tre și a suitei* (Al. Scarlatti) – conduce la scindarea t. în mișcări independente (de unde asocierea, devenită clasică, de t. și fugă*). T. este cultivată cu precădere de compozitorii Paolo Borrono, Froberger, Frescobaldi, Merulo, A. Gabrieli, Al. Scarlatti, D. Scarlatti, J.S. Bach. T. modernă, puternic influențată de stilul pianistic romantic, solicită în cel mai înalt grad virtuozitatea interpretului rămânând o piesă independentă (ex. la Prokofiev, P. Constantinescu) sau ca parte de ciclu (I, 2) (Ravel, Tombeau de Couperin, piesa nr. 6; Enescu, mișcarea introductivă din Suita a II-a pentru pian). Prin extrapolare, termenul t. este atribuit unor piese orch. (Cl. Monteverdi, Introducerea operei Orfeo; K.A. Hartmann, finalul Simfoniei a V-a; Villa-Lobos, piesele nr. 2, 8 și 9 din suita pentru orch. Bachianis Brasilieras; T. Ciortea, Passacalia și t. pentru orch.).