TITÁN¹ s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, cu duritate mare, care se găsește răspândit în natură sub formă de compuși și care se folosește la fabricarea unor oțeluri speciale. – Din fr. titane.

titan² sn [At: PONI, CH. 30 / V: (îvr) ~iu / E: fr titane] 1 Element chimic răspândit în natură sub formă de compuși, întrebuințat la fabricarea oțelurilor speciale și, sub formă de oxid, ca pigment alb. 2 (Îs) Alb de ~ Oxid întrebuințat în pictură, ca pigment alb.

titan³ sn vz tetanos

TITÁN¹ s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, cu duritate mare, care se găsește răspândit în natură sub formă de compuși și care se folosește la fabricarea unor oțeluri. – Din fr. titane.

TITÁN¹ s. n. Metal cu duritate mare, care se găsește răspîndit în natură sub formă de compuși.

TITÁN s.n. Metal alb-argintiu, foarte dur și casant, răspândit în natură sub formă de compuși. [< fr. titane].

TITÁN² s. n. metal alb-argintiu, foarte dur și casant, greu fuzibil, la elaborarea unor aliaje și oțeluri speciale. (< fr. titane)

TITÁN¹ n. Metal dur, alb-argintiu, întrebuințat la fabricarea oțelurilor speciale, iar, sub formă de oxid, ca pigment alb în pictură. /<fr. titane

titán² (element chimic) s. n.; simb. Ti

titán (element chimic) s. n., simb. Ti

TITÁN² (< fr. {i}; {s} gr. Titan) s. n. Element chimic (Ti; nr. at. 22, m. at. 47,90, p. t. 1.668°C, p. f. 3.260°C, gr. sp. 4,5), destul de răspândit în natură (rar în concentrații mari). Metal alb-argintiu ușor, foarte stabil din punct de vedere chimic. Mineralele principale din care se extrage t. sunt ilmenitul, rutilul, loparitul ș.a. T. și aliajele lui se folosesc ca materiale de construcții în ind. constructoare de avioane, rachete, nave, în ind. chimică, precum și în pictură sub formă de oxid, ca pigment alb (alb de t.). A fost obținut în stare metalică de Berzelius în 1825, combinațiile sale fiind cunoscute încă din 1789.

Ti, simbol chimic pentru titan.