TIPICAR, -Ă, tipicari, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care dă prea mare importanță lucrurilor mărunte, oprindu-se la forme și aspecte exterioare, fără a pătrunde în miezul lucrurilor; (persoană) care manifestă o scrupulozitate exagerată, inutilă; (om) formalist, pedant. ♦ Spec. (Persoană) care se ține strict de tipicul¹ bisericesc. – Tipic¹ + suf. -ar.

tipicar, ~ă smf, a [At: VLAHUȚĂ, S. A. II, 93 / Pl: ~i, ~e / E: tipic¹ + -ar] 1-2 (Înv) (Persoană) care se ține strict de tipicul¹ (2) bisericesc. 3-4 (Persoană) care nu iese, în activitatea lui, dintr-o anumită rutină, dând prea mare importanță amănuntelor. 5-6 (Persoană) care manifestă o minuțiozitate exagerată Si: (îrg) paretcar.

TIPICAR, -Ă, tipicari, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care dă prea multă importanță lucrurilor mărunte, oprindu-se la forme și aspecte exterioare, fără a pătrunde în miezul lucrurilor; (persoană) care manifestă o scrupulozitate exagerată, inutilă; (om) formalist, pedant. ♦ Spec. (Persoană) care se ține strict de tipicul¹ bisericesc. – Tipic¹ + suf. -ar.

TIPICAR, -Ă, tipicari, -e, adj. 1. Care dă prea multă importanță lucrurilor mărunte și se oprește fără discernămînt la forme și la aspecte exterioare, fără a pătrunde în miezul lucrurilor; care nu e capabil să iasă din rutina sa; formalist, pedant. Se nimerise un director tipicar... care nu ieșea c-o iotă din asprimile regulamentului. VLAHUȚĂ, N. 184. ◊ (Substantivat) Directorul... un tipicar neînduplecat, îl primi de data asta cu surîsul pe buze. BART, E. 64. 2. Care se ține strict de tipicul bisericesc.

TIPICAR ~ă (~i, ~e) și substantival (despre persoane) 1) Care acordă importanță exagerată lucrurilor neesențiale; meticulos; minuțios. 2) Care acordă prea multă atenție aspectului formal al lucrurilor. 3) înv. Care se ține cu strictețe de tipicul bisericesc. /tipic + suf. ~ar

tipicár, -ă adj. și s. (d. tipíc). Iron. Care se ține de tipic, formalist, paretcar, pedant, rutinar: un tipicar!