timbru sn [At: BARIȚIU, P. A. II, 668 / V: (fer) ~blu / Pl: ~re, (11-12) ~uri / E: fr timbre, it timbro] 1 (Șîs ~ fiscal) Imprimat de dimensiuni mici, emis de stat sau de o instituție special autorizată, care se lipește pe anumite acte oficiale, costul lui reprezentând un impozit, o taxă, o cotizație. 2 (Șîs ~ poștal) Imprimat aplicat pe oscrisoare și reprezentând taxa de transport. 3 (Îs) ~ comemorativ Timbru (2) tipărit ocazional pentra comemorarea unui eveniment și folosit în locul timbrelor obișnuite. 4 (Îs) ~ sec Ștampilă în relief, fără tuș, imprimată pe anumite acte, cu o mașină specială. 5 (Șîs taxă de ~) Taxă reprezentând valoarea unui timbru (1), plătită direct, în numerar, unei administrații publice. 6 Ștampilă aplicată de oficiile poștale, care indică locul și data plecării sau a sosirii unei scrisori. 7 (Fig) Marcă². 8 (Rar) Etichetă (1). 9 (Frî) Clopot (1). 10 (Cdp ger Glockenspiel; îs) Joc de ~re Instrument muzical de percuție, alcătuit la început din clopoței, iar ulterior din lame metalice așezate pe un suport și lovite cu ciocănele de lemn sau din lame dispuse în interiorul unei cutii cu claviatură. 11 (Fiz; Muz) Însușire a sunetelor complexe, determinată de frecvențele și de intensitățile sunetelor care le alcătuiesc și care permite să se distingă între ele sunetele cu înălțimi și cu tării egale produse de surse diferite. 12 (Muz; adesea determinat prin „de voce”, „vocal” etc.) Calitate a vocii omenești care produce o senzație auditivă caracteristică, determinată de forma rezonatorului constituit de cavitatea bucală. 13 (Fon) Particularitate a unui sunet (în special a vocalelor) care face ca acesta să fie deosebit de alt sunet rostit în condiții de durată, de înălțime și de intensitate identice. 14 (Teh; îs) ~ul căldării Presiunea nominală pentra care a fost construit un cazan cu aburi. 15 (Hld) Termen prin care se înțelege coiful heraldic cu cimierul și lambrechinii săi.

TIMBRU¹ s. n. 1. Proprietate a unui sunet care ne permite să-l distingem de alt sunet, independent de înălțimea, intensitatea și durata lui; senzație auditivă diferită ca intensitate și înălțime, pe care o dă vocea omenească, datorită formei diferite a rezonatorului constituit de cavitatea bucală. Glasul ei avea un timbru muzical. BART, E. 134. Vocea aceluia... are un timbru bărbătesc. CARAGIALE, O. III 249. O! ce liberă și ușoară mă simt – zise ea c-o voace de un timbru de aur. EMINESCU, N. 64. ◊ Fig. Ideile ei, dacă n-au timbrul vieții ei, mi-s absolut indiferente. IBRĂILEANU, A. 115. Dacă aici e aceeași gamă a iubirii, timbrul, nota psihică e alta. GHEREA, ST. CR. III 280. 2. (Franțuzism învechit) Clopoțel. Dar iată că se aude prin toată uruiala un sunet de timbru: un vagon se oprește. CARAGIALE, O. II 169. 3. (În expr.) Timbrul căldării = presiune nominală pentru care a fost construită o căldare de aburi.

TIMBRU s.n. 1. Imprimat de dimensiuni mici care servește ca dovadă pentru plata unor impozite, a unor taxe sau a unor cotizații; (p. ext.) ștampilă cu care se imprimă unele imprimate de acest fel. ♦ Timbru sec = imagine imprimată în relief pe hîrtie, cu ajutorul unei ștampile de metal. 2. Taxă reprezentînd valoarea unui timbru (1) plătită în numerar unei administrații publice. 3. (Fiz.; muz.) Calitate a unui sunet prin care acesta se deosebește de un sunet de aceeași înălțime produs de un alt izvor sonor. 4. (Herald.) Termen prin care se înțelege coiful heraldic cu cimierul și lambrechinii săi. [< fr. timbre, cf. it. timbro].

TIMBRU s. n. I. 1. imprimat de dimensiuni mici care se lipește pe anumite acte oficiale, dovadă pentru plata unor impozite, taxe sau cotizații; imprimat aplicat pe scrisori reprezentând taxa de transport. ◊ ștampilă care se aplică pe scrisori purtând locul și data plecării sau sosirii acestora. ♦ ~ sec = imagine imprimată în relief pe hârtie, cu ajutorul unei ștampile de metal. 2. (med.) bucățică de hârtie, plastic etc. care se lipește pe piele, suport pentru o substanță cu rol terapeutic. 3. taxă reprezentând valoarea unui timbru (I, 1) plătită în numerar unei administrații publice. II. calitate a unui sunet prin care acesta se deosebește de un alt sunet produs în condiții de durată, înălțime și intensitate identice. III. coiful heraldic cu cimierul și lambrechinii săi. (< fr. timbre, it. timbro)

TIMBRU² ~ ri n. Calitate specifică a unui sunet, care permite distingerea de alt sunet, cu aceeași înălțime, intensitate și durată, dar provenit din altă sursă sonoră. /<fr. timbre

timbru² (proprietate a unui sunet, a vocii) s. n., art. timbrul; pl. timbruri

timbru² (proprietate a unui sunet) s. n., art. timbrul; pl. timbruri

timbru (proprietate fizică, clopoțel) s. n., art. timbrul; pl. timbruri

TIMBRU s. I. marcă, (Ban.) ștamp, (Ban., Transilv., prin Maram. și Bucov.) ștempel. (~ poștal.) II. 1. v. rezonanță. 2. v. voce.

TIMBRU s. v. atribut, calitate, caracter, caracteristică, clopoțel, însușire, notă, particularitate, proprietate, semn specific, trăsătură.

timbru s. v. ATRIBUT. CALITATE. CARACTER. CARACTERISTICĂ. CLOPOȚEL. ÎNSUȘIRE. NOTĂ. PARTICULARITATE. PROPRIETATE. SEMN. SPECIFIC. TRĂSĂTURĂ.

TIMBRU s. I. marcă, (Ban.) ștamp, (Ban., Transilv., prin Maram. și Bucov.) ștempel. (~ poștal.) II. 1. răsunet, rezonanță, sonoritate, ton. (~ unui flaut.) 2. glas, ton, voce. (pop.) viers. (Avea un ~ grav, plăcut etc.)

timbru (< fr. timbre; it. timbro; germ. Klangfarbe; engl. timbre), caracter al senzației auditive care permite să se distingă diferite sunete* complexe având aceeași frecvență fundamentală și aceeași intensitate (1), însă compoziții spectrale deosebite (armonice* diferind ca număr și intensitate). Pe lângă înălțime* (v. și frecvență) și intensitate (2), t. este cea de-a treia calitate a sunetului, aceea care-i conferă personalitate sonoră și „culoare” proprie (cf. germ. Klangfarbe, textual „culoarea sunetului”), permițând nu numai individualizarea sursei emitente, fără a o vedea, dar și diferențierea calitativă fină a instr. muzicale de același fel (de ex. a două voci (1) de sopr. care cântă aceeași notă cu tărie egală). T. unui instr. muzical este o sinteză, un rezultat al însumării tuturor caracteristicilor sale vibratorii și care în final îi determină valoarea artistică. Sunt mai mulți factori de care, în mod direct sau indirect, depinde t. În primul rând se află spectrul sonor al sunetului adică numărul și intensitatea armonicelor care se amalgamează cu sunetul fundamental. Aceste armonice au o dublă proveniență: mai întâi oscilațiile elementului vibrator (ancie*, coardă* etc.) și apoi cele ale elementului rezonator (tubul cl., corpul vl. etc.), rezonatorul având rolul de a amplifica sunetul inițial și de a-i adăuga așa-numitele „frecvențe de rezonanță” (formanții sunetului complex). Forma și volumul rezonatorului (cutiei armonice, de rezonanță*) are o influență decisivă asupra cantității și calității formanților și de aici asupra t. În același timp, t. depinde de intensitatea și înălțimea sunetului, deoarece sunetele grave și cele intense au un conținut mai bogat în armonice. ♦ Compoziția spectrală armonică și contribuția ei la formarea t. se manifestă în moduri ca și infinite, ceea ce explică de ex. faptul că practic nu se întâlnesc două voci absolut egale ca t., ci cel mult asemănătoare. Un sunet fundamental însoțit numai de primele 2-3 armonice este moale, păstos, plăcut; concomitența armonicelor 2-7 îl face bogat, plin, rotund, cald; dacă prevalează armonicele înalte și lipsesc cele joase, sunetul devine aspru, strident, pătrunzător; un număr mare de armonice distribuite uniform și de tărie comparabilă face t. luminos, strălucitor. Un sunet fără armonice (sau cu puține și slabe, v. sunet) poate fi dulce, dar surd, sărac, adesea puțin muzical. ♦ Cercetările microanalitice din ultima jumătate de sec. au pus în evidență importanța capitală a așa-numitelor „procese tranzitorii” ale sunetelor în caracterizarea instr. muzicale și în constituirea t. lor. Acesta este determinat nu atât de spectrul armonic, înregistrat în perioada de stabilitate a sunetului (regimul permanent), cât mai ales de spectrul armonicelor existente în perioadele de atac (1) și extincție a sunetului – precum și în perioadele de trecere de la piano* la forte* și invers. În perioadele tranzitorii (și mai cu seamă în aceea a atacului), sunetul are caracter de zgomot*, datorită structurii sale armonice variabile și complicate. La acest zgomot inevitabil se adaugă cel produs (la fel de inevitabil) de mecanismul specific instr. considerat (frecarea arcușului pe coarde sau ciupirea acestora, loviturile ciocănelelor la pian, suflul aerului în tuburile sonore, vibrațiile neutile ale buzelor etc.). Imperfecțiunile fizice ale emisiei, dacă nu depășesc anumite limite, dau execuției muzicale acea căldură și viață care nu pot fi obținute de la o emisie (practic imposibilă) desfășurată după legile riguroase ale acusticii clasice. Aceasta se ocupă numai de regimul permanent al sunetului, fără a considera procesele tranzitorii, care sunt esențiale în muzică. Deși sunetele armonice sunt de mult cunoscute, îi revine lui Helmholtz meritul de a fi demonstrat (1863), cu ajutorul rezonatorilor sferici, rolul armonicelor în formarea t. Experiențele celebre ale lui Stumpf (1926) au arătat că, amputându-se „capul” și „coada” sunetului (adică perioadele tranzitorii), audiția „corpului” său propriu-zis (regimul permanent al vibrațiilor) nu mai permite să se identifice sursa emitentă; fag. nu poate fi deosebit de vcl., iar vl. de cornet. O dată cu eliminarea proceselor tranzitorii, sunetul și-a pierdut t. specific, personalitatea proprie. Aparatura acustică modernă (oscilograful catodic etc.) și metodele de microanaliză armonică a fenomenelor sonore au permis adâncirea cunoașterii calității timbrice, demonstrându-se că sunetul muzical este un fenomen mult mai complicat de cum se știa și că nu i se pot aplica decât în parte și în primă aproximație legile riguroase, dar simplificatoare, ale acusticii* fizice.

TIMBRU s. n. (< fr. timbre, ct. it. timbro): calitate a unui sunet articulat prin care acesta se deosebește de un alt sunet articulat, rostit în condiții de durată, de intensitate și de înălțime (termen folosit mai mult cu referire la vocale). De aici sintagmele t. palatal, atribuit vocalelor anterioare e și i, articulate în regiunea palatului gurii, și t. velar, atribuit vocalelor posterioare o și u, articulate în partea de dinapoi a cavității bucale.