textură sf [At: J. CIHAC, I. N. 443/26 / V: (înv) test~ / Pl: ~ri / E: fr texture, lat textura, ger Textur, it testura] 1 Mod de distribuire în spațiu a părților componente ale rocilor și raporturile dintre aceste părți. 2 Mod de dispunere orientată în spațiu a constituenților structurali ai unui metal sau ai unui aliaj. 3 Structură a solului sau a unui strat geologic dată prin proporția diferitelor particule minerale. 4 Felul cum sunt dispuse fibrele unei părți a corpului. 5 (Rar) Țesătură. 6 Aspectul unei țesături, determinat de finețea și de legătura firelor constituente. 7 (Pan) Mod în care sunt dispuse, aranjate componentele unei opere literare. 8 (Pgr) Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâșie, care se lipește peste pasajele de rectificat ale unei lucrări tipărite.

TEXTURĂ, texturi, s. f. 1. Constituția unei roci sau a unui aliaj din punctul de vedere al formei, al dimensiunilor sau al componenței lor. 2. Țesătură, urzeală.

TEXTURĂ s.f. 1. (Rar) Țesătură, urzeală. ♦ Structura unei roci sau a unui aliaj considerată numai sub aspectul dispoziției spațiale. 2. (Poligr.) Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fîșie, care se lipește într-o lucrare tipărită, acoperind pasaje care trebuie rectificate. [Cf. fr. texture, lat. textura].

TEXTURĂ s. f. 1. aspectul unei țesături, determinat de finețea și legătura firelor. 2. structura unei roci, a unui aliaj, a unui material solid. 3. felul cum sunt dispuse fibrele unei părți a corpului. 4. mod de dispunere a componentelor unei lucrări muzicale sau literare. 5. imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâșie, care se lipește într-o lucrare tipărită peste pasajele care trebuie rectificate. (< fr. texture, lat. textura)

TEXTURĂ ~i f. 1) Mod de dispunere a firelor într-o țesătură; urzeală. 2) Structură a unui corp solid (rocă, aliaj etc.) considerată sub aspectul orientării spațiale a elementelor ei constitutive. ~ plană. ~ axială. ~ fibroasă. 3) poligr. Fâșie imprimată care se lipește peste pasajul ce trebuie rectificat al unei publicații. /<fr. texture, lat. textura

textură f. 1. țesătură; 2. fig. dispozițiune specială a părților.

*textúră f., pl. ĭ (lat. textura). Țesătură (propriŭ și fig.).

testură sf vz textură

textură s. f., g.-d. art. texturii; pl. texturi

textură s. f., g.-d. art. texturii; pl. texturi

textură s. f., g.-d. art. texturii; pl. texturi

TEXTURĂ s. țesătură, urzeală. (O stofă cu ~ deasă.)

TEXTURĂ s. țesătură, urzeală. (O stofă cu ~ deasă.)

textură (petrol.), (engl.= texture) 1. în cadrul formațiunilor sedimentare, t. definește caracterul rocilor pe baza dimensiunii și formei granulelor constitu- ente, a gradului de cristalinitate a min. și a raporturilor existente între acești parametri. Astfel, se disting categoriile granulometrice: → psefite, → psamite, → aleurite, → pelite și morfometrice: → angular, → rotunjit; 2. în cadrul formațiunilor endogene, prin t. se definesc caracterele rocilor rezultate din dis-tribuția spațială a constituenților și a modului de umplere a volumului ocupat de rocă. Astfel se disting pentru rocile plutonice: t. masivă, t. orientată; pentru rocile efuzive: t. masivă, t. fluidală, t. vacuolară, t. cavernoasă, t. scoria-cee, iar pentru ș. crist.: t. șistoasă, t. rubanată, t. oculară.

textură, fenomen sintactic [v. sintaxă (2)] ce necesită o percepre globală, plasată fiind în zona de audibilitate a aglomerării obiectelor* sonore. Distribuirea pe orizontală și pe verticală a obiectelor într-un spațiu-timp dens impune în conștiința auditivă imaginea sonoră a unui tot în care detaliul își pierde semnificațiile. Fenomenul provine din neoserialism (v. serială, muzică) unde concepția polifonică* multiserială și organizarea serială integrală au dus la pierderea funcției detaliului care a devenit de prisos. Astfel, chiar principalul mijloc al lucidității seriale își neagă propria existență lăsând loc așa-ziselor fenomene de „masă” care presupune volum, suprafață și impresie de ansamblu. Încă din anul 1955, Y. Xenakis propune un nou mod de organizare a obiectului sonor care să fie corespunzător fenomenului sintactic din zona aglomerării. Denumirea de t., atribuită respectivului fenomen, provine din asocierea cu imaginea densă a scriiturii. Apariția t. în muzică este strâns legată de introducerea noțiunilor matematice care facilitează drumul spre o construcție obiectivă a acestui fenomen sintactic. Astfel Xenakis recurge la calculul probabilistic, cel mai adecvat unor asemenea fenomene, urmărind realizarea percepției medii din partea receptorului. Ia naștere astfel muzica stochastică* ce presupune determinismul statistic, probabilitățile inegale în succesiune (lanțurile Markov), calculul cu ordinatorul etc. Unii teoreticieni consideră t. un caz limită al polif. multiseriale. Alții tind să asimileze t. categoriei sintactice numită eterofonie* apreciind-o, tot așa, ca fiind la granițele acestui fenomen. Desigur, teoriile rămân deschise. Cert este că t. s-a impus ca tip de scriitură dominând curentele avangardiste din ultimii 20 de ani. Ca o reacție împotriva aglomerării, a apărut muzica plasată în zona rarefierii (unele muzici de tip minimal) care impune tot o percepție specială din partea receptorului. Disputa dintre cele două zone extreme de audibilitate continuă, dacă ne gândim că și muzica aleatorică* a folosit și folosește t. nespunându-și încă ultimul cuvânt.

amigdaloidă textură ~,(engl.= globular structure) textură caracteristică rocilor vulcanice în a căror masă fundamentală se individualizează amigdale – goluri de diferite forme și dimensiuni umplute complet cu min. secundare: calcit, clorit, calcedonie, cuarț, zeoliți etc. Textura a. este specifică cuarțitelor și bazaltelor provenite prin răcirea și consolidarea unor lave bogate în gaze.

celulară, textură ~, (engl.= cellular structure) caracteristică a rocilor vulcanice care s-au format prin consolidarea rapidă a unor lave ce au pierdut componenții ușor volatili și au căpătat aspect cavernos, scoriaceu sau vezicular. T.c. este mai frecvent întâlnită în rocile bazice. Sin. textură scoriacee sau veziculară.