13 definiții pentru suficiență


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SUFICIÉNȚĂ s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulțumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.

SUFICIÉNȚĂ, suficiențe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulțumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.

SUFICIÉNȚĂ, suficiențe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient (cantitativ sau calitativ). V. îndestulare. 2. Încredere exagerată în sine; mulțumire de sine, vanitate. Suficiența și disprețul cu care-i vorbea Ana îi deșteptau o mulțime de reflecții penibile. VLAHUȚĂ, O. A. 313. – Pronunțat: -ci-en-.

SUFICIÉNȚĂ s.f. 1. Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Vanitate; îngâmfare ridicolă. [Pron. -ci-en-. / cf. it. sufficienza, fr. suffisance].

SUFICIÉNȚĂ s. f. 1. faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. vanitate; îngâmfare ridicolă. (< it. sufficienza)

SUFICIÉNȚĂ ~e f. 1) Caracter suficient. 2) Atitudine suficientă; vanitate; aroganță. /<lat. sufficientia, it. sufficienza

suficiență f. 1. ceea ce este de ajuns; 2. fig. vanitate neroadă, prezumpțiune.

*suficiénță f., pl. e (lat. sufficientia). Cantitate destul de mare: suficiență de grîŭ. Fig. Vanitate, îngînfare, prezumpțiune: a vorbi cu suficiență.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

suficiénță (-ci-en-) s. f., g.-d. art. suficiénței

suficiénță s. f. (sil. -ci-en-), g.-d. art. suficiénței; pl. suficiénțe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

SUFICIÉNȚĂ s. v. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate.

suficiență s. v. AROGANȚĂ. FALĂ. FUDULIE. INFATUARE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. MÎNDRIE. ORGOLIU. SEMEȚIE. TRUFIE. VANITATE.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

SUFICIÉNȚĂ s. f. (cf. it. sufficienza, fr. suffisance): îndestulare cantitativă de ordin noțional și de ordin semantic, care poate caracteriza un cuvânt. Termen folosit în sintagmele s. noțională (când este vorba de o noțiune întreagă, nealterată, care a dezvoltat în jurul ei un sens corespunzător) și s. semantică (atunci când este vorba de un sens deplin, care permite cuvântului contractarea unor funcții sintactice adecvate clasei căreia-i aparține).

Intrare: suficiență
suficiență substantiv feminin
  • silabație: -ci-en-
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • suficiență
  • suficiența
plural
  • suficiențe
  • suficiențele
genitiv-dativ singular
  • suficiențe
  • suficienței
plural
  • suficiențe
  • suficiențelor
vocativ singular
plural