subîmpărțire sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (înv) ~btî~, suptî~ / Pl: ~ri / E: subîmpărți] 1 Subdivizare. 2 (Ccr) Parte componentă dintr-un tot sau dintr-o parte mai mare Si: subdiviziune, subunitate, (înv) subîmpărțitură.

SUBÎMPĂRȚIRE, subîmpărțiri, s. f. Acțiunea de a subîmpărți și rezultatul ei; (concretizat) parte care intră în componența unei părți mai mari; subdiviziune; grupă. Gradații își chemau subîmpărțirile și-și numărau oamenii. SADOVEANU, O. VI 75.

SUBÎMPĂRȚIRE s.f. Acțiunea de a subîmpărți și rezultatul ei. ♦ (Concr.) Parte care intră în compunerea unei părți mai mari; subdiviziune. [< subîmpărți].

SUBÎMPĂRȚIRE s. f. acțiunea de a subîmpărți; parte care intră în compunerea unei părți mai mari; subdiviziune. (< subîmpărți)

SUBÎMPĂRȚIRE ~i f. 1) v. A SUBÎMPĂRȚI. 2) Parte căpătată prin divizarea unei părți dintr-un tot deja împărțit; subdiviziune. /v. a subîmpărți

*subîmpărțíre f. Împărțire maĭ mică a uneĭ împărțirĭ maĭ marĭ (subdiviziune).

subtîmpărțire sf vz subîmpărțire

suptîmpărțire sf vz subîmpărțire

subîmpărțire (desp. su-bîm-/sub-îm-) s. f., g.-d. art. subîmpărțirii; pl. subîmpărțiri

!subîmpărțire (su-bîm-/sub-îm-) s. f., g.-d. art. subîmpărțirii; pl. subîmpărțiri

subîmpărțire s. f. (sil. mf. sub-) împărțire

SUBÎMPĂRȚIRE s. subdiviziune, (înv.) subîmpărțitură.

SUBÎMPĂRȚIRE s. subdiviziune, (înv.) subîmpărțitură.