sporovăi vti [At: PR. DRAM 95 / V: (îrg) ~voi, (reg) ~vi / Pzi: ~esc / E: ns cf spori²] 1-2 A spune lucruri lipsite de importanță, vorbind mult și fără rost Si: a flecări, a îndruga, a măcina, a melița¹, a pălăvrăgi, a trăncăni¹, (pop) a cățăi (2), a dondăni (7-8), a flencăni (1), a troncăni, (îvp) a spori², (înv) a bârfi (1), a vorovi, (reg) a hondrăni (1), a pălamojdi, a pălăvrăgi, a pălăvri, a pichirisi¹, a prociti, a pruji¹, a stroncăni, a tălălăi¹, a tolocăni, (fam) a pupăi.

sporovi v vz sporovăi

SPOROVĂI, sporovăiesc, vb. IV. Intranz. A vorbi mult (și fără rost), a spune verzi și uscate; a flecări, a trăncăni. Dascălul Iov îi întovărășise pe coloniști pînă la Păuna Mică. Îi plăcea să-i asculte sporovăind. SADOVEANU, P. M. 14. De partea cealaltă a zăplazului acoperit de trandafiri acățători, un grup de femei... sporovăiau, așteptînd rezultatul. BART, E. 254. Toți elevii... stăteau strînși în curtea școlii și sporovăiau zgomotoși între dînșii. VLAHUȚĂ, O. A. I 106. ◊ Tranz. (Rar) Ne puneau să sporovăim poezii lungi pe dinafară. I. BOTEZ, ȘC. 83. – Variante: sporovoi (CARAGIALE, O. III 42), (rar) sporovi (CARAGIALE, S. N. 46) vb. IV.

SPOROVI vb. IV v. sporovăi.

sporovăĭésc v. intr. și tr. (d. rut. sporoviĭ, de ceartă; vsl. sŭporŭ, ceartă. V. sporesc 2). Îndrug la vorbe: a sporovăi verzĭ și uscate (Rebr. I, 79, 231 și 270 și II, 36 și 57). – Și sporodesc (Arg.) și sporovesc (Car.): sporovește și-ĭ turuĭe mereŭ gura (VR. 1909, 11, 224).