sperlă¹ [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: ~le, ~lea sf, spâr~ a / Pl: ~le / E: ns cf sperli] 1-4 sf, a (Trs) (Animal sau pasăre) care are părul sau penele zburlite.

spérlă (sud) și șpérlă (nord) f. pl. e (ung. pernye, spuză, cenușă caldă, de unde vine și ardelenescu perneŭ, colb. V. pîrnaĭe). Cenușă foarte supțire saŭ fumegătură de lampă care se depune ca colbu pin camere. A da cu șperlă (orĭ cu colb) în ochiĭ lumiĭ, a căuta să înșelĭ lumea ca să nu vadă vițiĭ evidente. A da pin sperlă (fam.), a terfeli, a tărbăci, a bate saŭ a ocărî. V. pospaĭ.

spârlă sf vz sperlă¹

sperlea sf vz sperlă¹

SPERLĂ adj. invar. v. ciufulit, deranjat, neîngrijit, vâlvoi, zbârlit.

sperlă adj. v. CIUFULIT. DERANJAT. NEÎNGRIJIT. VÎLVOI. ZBÎRLIT.

sperlă (-le), s. f. – Funingine, negreală, spuză. – Var. șperlă. Origine incertă. Dacă acest cuvînt este expresiv, cum pare să indice suf., trebuie pornit de la ideea de „producere de scîntei”, cf. sfîrîi, pîrîi (se numește sperlă spuza care acoperă focul cu mult fum). Legătura cu sl. para „fum”, mag. pernje „cenușă fierbinte” (Cihac, II, 243) este dubioasă. – Der. șperli (var. șparli), vb. (a fugi, a o întinde; a fura), se leagă mai puțin de sensul actual al lui șperlă, decît de rădăcina lui expresivă (după Conev 61, din bg. spărljam, care pare să provină din rom.).

sperlă, s.f. – v. șperlă („spuză”).