solfegiere sf [At: DL / P: ~gi-e~ / Pl: ~ri / E: solfegia] 1-2 Executare a unui solfegiu (1-2).

SOLFEGIERE, solfegieri, s. f. Acțiunea de a solfegia și rezultatul ei. Merge pe linia solfegierii partiturilor fără o prealabilă lectură și aprofundare a libretului. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 224, 2/4.

SOLFEGIERE s.f. Acțiunea de a solfegia și rezultatul ei. [Pron. -gi-e-. / < solfegia].

solfegiere (desp. -gi-e-) s. f., g.-d. art. solfegierii; pl. solfegieri

solfegiere (-gi-e-) s. f., g.-d. art. solfegierii; pl. solfegieri

solfegiere s. f. (sil. -gi-e-), g.-d. art. solfegierii; pl. solfegieri

solfegiere (< it. solfeggiere „a solfegia”) citirea vocală a notelor* muzicale pronunțând denumirea lor silabică, intonat sau simplu vorbit, în măsura* indicată de cheia* compoziției. Se practică uneori mixt, împreună cu vocaliza*, pronunțând, în solfegii*, numai vocale în pasajele formate din mai multe note rapide. S. a (sau di) prima vista*, intonarea în măsură a notelor muzicale ale unui solfegiu* fără a-l cunoaște dinainte. Corespunde cu paralaghia din cântarea psaltică neobizantină (v. bizantină, muzică). Sin. (înv.) solfiare.