sfâr [At: ALECSANDRI, T. 1237 / E: fo] (De obicei pronunțat cu un „r” prelungit; are) 1 i Cuvânt care imită zgomotul produs de învârtirea cu repeziciune a unui obiect, a unei ființe etc. 2 i Cuvânt care imită zgomotul produs de încingerea pe foc a unei grăsimi sau de prăjirea ori frigerea unui aliment. 3 i (Pex) Cuvânt care imită zgomotul produs de stingerea cu apă a focului. 4 sfs (Arg) Femei de serviciu. 5 i Cuvânt care imită zgomotul produs de mișcarea cu repeziciune a unui obiect aruncat în spațiu. 6 i (Pex) Cuvânt care imită zgomotul produs de zborul (brusc și rapid) al unei păsări. 7 i Cuvânt care imită zgomotul produs de o pisică în timp ce toarce.

SFÂR interj. 1) (se folosește pentru a reda zgomotul produs la prăjirea cărnii, la venirea în contact a unui lichid cu focul, la aprinderea unui chibrit etc.). 2) (se folosește pentru a reda zgomotul produs de un obiect care se învârtește sau străbate cu mare viteză aerul). /Onomat.

SFÎR interj. (Adesea cu sunetul «r» prelungit) Onomatopee care redă zgomotul produs de zborul brusc al unei păsări, de torsul pisicii, de un obiect care se învîrtește repede sau e aruncat cu putere în aer etc. Fusele începură a se-nvîrti sfîrr! sfîrr! SANDU-ALDEA, U. P. 205. Pisica, sfîrr, sfîr, închidea pleoapele leneș și nepăsător. DELAVRANCEA, H. TUD. 33. Apucă un ciucălău și face sfîrr cu el după dînsul. SBIERA, P. 215. [Radu e] o vîrtelniță care face sfîrr... și alt nimic. ALECSANDRI, T. 1237.

sfârr! int. imită sgomotul repezirii, sburării sau al unei disparițiuni neașteptate. [Onomatopee].

sfîr interj. care arată zgomotu lucrurilor care sfîrîie. La trup țîr, la cap sfîr, se zice despre un om prea slab și prost. V. zvîr.

sfâr interj.

sfîr interj. – Imită zgomotul unui obiect lansat în aer sau al unui obiect care arde. – Var. svîr, și der. Creație expresivă, cf. sfor, hor, hîr, cîr, mîr. – Der. sfîrîi, vb. (a vibra, a șuiera, a bîzîi, a zumzăi), cf. ngr. σφμρίζω, σφαραγίζω, sl. sviriti, germ. schwirren, cu aceleași sensuri (după Cihac, II, 340, rom. ar proveni din sl.); sfîrîiac, s. n. (zbîrnîitoare); sfîrîitoare, s. f. (zbîrnîitoare); sfîrîială, s. f. (sfîrîit); sfîrlă, s. f. (bobîrnac), cu suf. expresiv -lă, cf. cocîrlă (după ipoteza improbabilă a lui Cihac, din sl. svirĕlĭ „flaut”); sfîrleză, s. f. (titirez), de la sfîrlă cu suf. -ză (Denssusianu, Bausteine, 477; după Pascu, I, 156; din lat. sphaerula, ipoteză neverosimilă); sfîrlag (var. sfîrlac), s. n. (roi mic; băltoacă), la care sensul al doilea nu este clar. – Cf. sperlă, sfîrc. De la var. svîr derivă svîrli (var. asvîrli), vb. (a arunca, a trage, a a lansa; a lepăda; a lăsa, a se desprinde de ceva; a cheltui, a irosi; a lovi cu copita, a da copite; refl., a se arunca, a se precipita, a se porni, a se repezi), cu suf. expresiv -li, cf. sfîrlă, sperlă (der. din bg. hvărljam, sb. vrljiti, cr. vérljiti, propusă de Cihac, II, 382, Berneker 410, este posibilă formal, dar cuvintele sl. sînt tot de origine onomatopeică, după DAR și Candrea, dintr-un sl. *vrŭliti < vrŭlŭ „repede” cu s- de la svîr, explicație care nu este convingătoare; după Miklosich, Slaw. Elem., 51, din sl. chvrŭliti; după Lambrior 107, din lat. *exvellῑre < exvellĕre); (s)vîrlită, s. f. (tragere; joc de copii; bătaia unei aruncări cu piatră); (a)svîrlitor, adj. (care aruncă); (a)svîrlitură, s. f. (tragere; distanța unei aruncări cu piatra); svîrlugă (var. vîrlugă), s. f. (pește mic foarte iute, Cobitis taenia), din cauza rapidității mișcărilor lui, cf. sb. čvrljuga „ciocîrlie”; vîrlan, s. m. (guvid, Cobitis gobio, C. barbatula), considerat în general drept. der. din sl. vrŭlŭ „rapid” (Tiktin; Candrea); vîrlav (var. vîrlogan), adj. (robust), în Olt., legat în mod greșit de Candrea de sb. vrljav, vrljok „care suferă de ochi” vîrligoanță, s. f. (zvîrlugă), în Trans. – Cf. bîrliga.