scuipat¹ sn [At: CORESI, EV. 169 / Pl: ~uri și (înv, rar) ~e, ~i / V: (înv, reg) ~pit, schipit, (înv) scuipiat, schiopit, (reg) scupit, ~upiat^[1], schipiat, schipiț, scopit, șchipat, schiupit^[2] / E: scuipa] 1-3 Scuipare (1, 3-4). 4 Secreție a glandelor salivare care se adună în gură (și se scuipă) Si: salivă, scuipătură (2), (pop) stupit, (îvr) scuipare (7), (reg) scuipici (1), expectorație, flegmă, spută. 5 (Reg; îe) A i se topi (cuiva) ~ul în gură A fi pofticios. 6 (Reg) A nu mai avea ~ în gură A vorbi mult. 7 (Reg; îe) A-și cântări ~pitul A nu face nimic. 8 (Reg; îe) A-i veni (cuiva) ~ la furcă A avea chef de vorbă. 9 (Îc) ~ul-cucului Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze în formă de rozetă, cu flori liliachii, roz, rar, albe Si: stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 10 (Bot; îac) Depozit granulos sau vâscos format în jurul ramurilor arborilor din ouăle unor fluturi. 11 (Bot; reg îac) Lichid lăptos, caustic și otrăvitor, conținut în organele vegetale ale aliorului Si: (reg) scuipiciul-cucului. 12 (Orn; reg; îc) ~ul-dracului Coțofană (Pica pica). corectată

SCUIPÁT¹ (1) s. n., (2) scuipați, s. m. 1. Faptul de a scuipa. Scuipatul este oprit. 2. Saliva dată afară din gură prin scuipare; spută. Vorbea cu cîte un fir alb de scuipat în fiecare colț al gurii subțiri, de om rău. DUMITRIU, N. 240. Ai dreptate, spuseră... tăbăcarii, pecetluind cuvîntul cu cîte o înjurătură și trei scuipați, ce plescăiră pe dușumea. ARDELEANU, D. 190. Unse cu scuipat de al său și se lipi. ISPIRESCU, L. 90.

SCUIPÁT², -Ă, scuipați, -te, adj. 1. Aruncat din gură; expectorat. Lighenele... pline de sînge în care înoată degete tăiate, bucăți de plămin scuipate. CAMILAR, N. I 443. 2. Fig. (Familiar) Foarte asemănător cu..., întocmai cu..., aidoma, leit. Sandomir nalt ca un stejar, Cremene lat în spete cît trei, și Corbea scuipat ostaș, negru, tăcut ca o stîncă. DELAVRANCEA, O. II 173. Scuipată fată de-mpărat. id. ib. 294.

SCUIPÁT ~ți m. Saliva dată afară din gură; stupit. /v. a scuipa

scuipat n. salivă.

scuĭpát (vest) și stupít (est) m. și n., pl. urĭ. Salivă, umezeala naturală a guriĭ. Scuipatu cuculuĭ, oŭă de omizĭ grămădite ca un inel în prejuru ramurelelor V. bale.

scâptit^[1] sn vz scuipat¹

schipiat sn vz scuipat¹ corectată

schipit sn vz scuipat¹

schipiț sn vz scuipat¹

scopit² sn vz scuipat¹

scuipiat sn vz scuipat¹

scuipit sn vz scuipat¹

scupiat sn vz scuipat¹

scupit¹ sn vz scuipat¹

scuipát¹ (rezultat) s. m., pl. scuipáți

scuipát² (acțiune) s. n.

scuipát (rezultatul) s. m., pl. scuipáți

scuipát (acțiunea) s. n.

SCUIPÁT s. 1. expectorație, flegmă, spută. 2. salivă, scuipătură, spută, (rar) apă, (pop.) stupit.

SCUIPAT s. 1. expectorație, flegmă, spută. 2. salivă, scuipătură, spută, (rar) apă, (pop.) stupit.

SCUIPATUL-CÚCULUI s. v. stupitul-cucului.

SCUIPATUL-DRÁCULUI s. v. coțofană.

scuipatul-cucului s. v. STUPITUL-CUCULUI.

scuipatul-dracului s. v. COȚOFANĂ.

scuipat, scuipați s. m. (intl.) 1. denunț, trădare. 2. om lipsit de caracter, om de nimic.