scandalagiu sm, a [At: BARCIANU / Pl: ~ii / E: scandal + -agiu] 1-2 (Bărbat) care are obiceiul să provoace scandal (10).

SCANDALAGIU, scandalagii, s. m. Bărbat înclinat să facă scandal, căruia îi place scandalul, care face adesea scandal. Vrei să spargi petrecerea, să ne știe satul scandalagii? DUMITRIU, V. L. 107. Avea reputație de prea asiduu vizitator la «Bolta rece» și de scandalagiu. SADOVEANU, E. 166. Ce ești dumneata aci? Se cunoaște după mutră că trebuie să fii un scandalagiu. C. PETRESCU, Î. II 149. ◊ (Adjectival) Se întoarse cu un surîs de aprobare, dar deveni îndată indiferent și distant, cînd văzu că cel care vorbise are obrazul crestat de tăieturi: poate un individ scandalagiu cu suvenirul unei lovituri de sifon. C. PETRESCU, Î. II 147.

SCANDALAGIU ~i m. Persoană care face scandal, care provoacă scandal. / scandal + ~agiu

scandalagiu m. cel ce caută a face scandal.

* scandalagíŭ, -ĭoáĭcă s. (d. scandal). Fam. Beligiŭ, provocator de scandal.

scandalagiu s. m., art. scandalagiul; pl. scandalagii, art. scandalagiii (desp. -gi-ii)

scandalagiu s. m., art. scandalagiul; pl. scandalagii, art. scandalagiii (-gi-ii)

scandalagiu s. m., art. scandalagiul; pl. scandalagii, art. scandalagiii

SCANDALAGIU adj., s. v. certăreț.

SCANDALAGIU adj., s. arțăgos, certăreț, gîlcevitor, (rar) vociferant, (înv. și pop.) zavragiu, (pop. și fam.) țîfnos, zurbagiu, (pop.) pricinaș, rînzos, (înv. și reg.) sfadnic, sfădalnic, sfădicios, (reg.) arțăgaș, gîlcevos, potcaș, scandalos, sfădăios, sfădăreț, sfădăuș, (Mold. șl Bucov.) cîrciogar, (Transilv.) porav, (prin Olt.) pricinelnic, (prin Olt. și Ban.) pricinos, (înv.) pricelnic, pricios, pricitor, sfădaci, sfăditor, (fig.) clonțos, colțos, țăndăros. (Om ~.)